Mătuşa era sora mai mare a tatălui meu şi m-ai iubit şi m-a crescut cum s-a priceput ea mai bine. Nu a avut copii niciodată, habar n-avea de attachement patenting, mai ţipa la mine, mă mai certa, mai mâncam şi câte o mamă de bătaie de la ea, dar cu mâna pe inimă pot să spun că m-am simţit iubită. Şi răsfăţată. Mai ale de tataie. O singură dată a zbierat la mine şi mi-a înălţat vrei doi Dumnezei, când i-am vărsat o roabă plină cu rahat fix în mijlocul curţii, pe când el se chinuia din greu să facă o muncă de vidanjor.
Nu, pe vremea aia nu exista fosa septică şi nici baie în casă, cel puţin la noi. Am crescut folosind wc-ul din fundul curţii, am mâncat mâncare bio de-a dreptul, m-am umplut de păduchi de vreo două ori, am fugit de-acasă pe dealuri într-o sâmbătă înainte de Paşte, în timp ce adulţii credeau că dorm ca un îngeraş în casă, am mâncat bătaie pentru asta, porneam spre grădiniţă plină de elan, dar pe drum îmi pierea elanul, aşa că mă opream la joacă prin sat şi minţeam că mă dusesem la grădiniţă până într-o bună zi cînd s-a prins mamaia de asta, hrăneam frecvent câinele din bătătură cu sanwichul cu unt procurat cu greu de bietul tata, mai primeam şi câte o muştruluială pentru asta, veşnic săream gardul şi mă duceam la vecini pentru că drumul prin spatele casei mi se părea lung şi înspăimântător.
Mă jucam cu cei mai amărâţi copii din sat, vara ne scăldam într-un pârâu mâlos, adânc de-o palmă, iarna stăteam pe derdeluş ore în şir, îmi era frică de curcanii care mă ciupeau veşnic, de gâscanii de la o casă de ţigani pe lângă care trebuia să trec în drumul meu spre grădiniţă (ăsta era unul din motivele pentru care rareori ajungeam la grădiniţă). Plecam prin sat cu orele, treceam dealurile pentru că îmi era lene să o iau pe drumul pe care umblau toţi oamenii, primeam haine şi încălţări noi de fiecare Paşte. Uneori nu mai apucam să ajung în ele la biserică, la împărtăşit, pentru că reuşeam cumva să le murdăresc încă înainte să ies din curte. Biata mamaie mă pedepsea mereu, crezând că o să mă potolesc. Eram obraznică, îi răspundeam urât, uneori scoteam limba la ea.
Dar, privind în urmă, realizez că am fost fericită. M-am simţit iubită, nu am rămas cu amintiri urâte, nu m-am dus la psiholog să-mi tratez traumele din copilărie. Pentru că mi-a fost bine. Am locuit acolo de la 11 luni până la 6 ani. Pe când aveam vreo 13 - 14 ani, mamaie şi tataie au vândut casa aceea şi s-au mutat în alta. Casa în care a copilărit tatăl meu. De casa asta nu mă leagă cine-ştie-ce amintiri din copilărie.
Astăzi, în fracţiune de secundă, privindu-mi copiii traversând puntea către casa copilăriei mele, mi-au revenit în minte zilele minunate petrecute acolo. Trecând cu maşina prin dreptul punţii, brusc am tras pe dreapta, am oprit motorul, m-am dat jos şi am privit lung către copilărie...
Dragii mei copii, mama vă roagă să vă bucuraţi de copilăria voastră aşa cum şi eu m-am bucurat de-a mea. Nu vă mai doriţi să vă transformaţi peste noapte în adulţi, nu e nimic amuzant în asta, bucuraţi-vă de clipele astea minunate şi lipsite de griji prea mari... Vă iubesc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu