vineri, 30 mai 2014

D-ale Ilincai: curcubeu IN cerul gurii

Ilinca e trista si emotionata: Luca pleaca de acasa fara noi, un weekend aproape intreg (momentul asta va avea parte de o postare separata). Deci Ilinca e trista si, mai ales, emotionata.  Ajungem in fata blocului si o intreb daca i-ar trece supararea cu ceva bun. Stiu sigur ca i-ar trece supararea cu o pereche noua de sandale, dar cum n-am chef de shopping, apelez la solutia de rezerva: ceva bun. Intram in magazin si o indemn sa aleaga orice vrea ea. Alege, tematoare, o punga de chipsuri. O las. E prima oara cand cumpar chipsuri pentru ea. A mai gustat ea ocazional, de la altii, dar nu a avut niciodata o punga doar a ei. E bucuroasa si incepe sa isi mai revina. Ajungem asaca. Se spala regulamentar pe maini si intreaba daca poate sa le manance. Tot nu-i venea a crede ca are voie. Desface punga. O aud rontaind si o intreb cum sunt. Raspunde vesela: 'parca am un curcubeu IN cerul gurii. Sunt fooooarteee buneeee!!!!' :-)

joi, 22 mai 2014

Dilema Ilincai pe ziua de azi

Luca invata la istorie. Dupa o vreme, vine cu o lista de intrebari si raspunsuri. Sa ma testeze. De parca mai tin eu minte prea multe date istorice... ma prind totusi in jocul lui. Ilinca se invartea bezmerica printre noi, cantand. Luca ma intreaba cand a avut loc razboiul de independenta. Nu mai stiu, raspund eu cu gandul aiurea. Luca raspunde: 1877 - 1878. Ilinca intreaba scurt si la obiect: 'in ce anotimp?' Na, Luca mama, sa te vad acum pe unde scoti camasa... :-)

Si un quiz: ce fac doi copii foarte plictisiti? Nu va mai bateti capul, va spun eu: se duc fiecare in camera proprie ai personala. O mama spera ca ii va vedea facandu-si lectiile. O copila ascute creioanele colorate, un copil invata la istorie. Nu pentru ca e musai, ci pentru ca nu are ce face... al cui o fi copilul asta? :-)

miercuri, 21 mai 2014

Of, inima mea...

Of, of, inima mea, care s-a oprit putin azi dupa amiaza... Luca a fost invitat la o petrecere si mi-a cerut voie sa mearga singur, cu bicicleta. Pentru ca era aproape de casa, pe o ruta pe care am parcurs-o impreuna de multe ori, am zis ca e ok, doar sa ma sune cand ajunge. A sunat copilul, dar a sunat fix in cele cateva secunde cand n-am avut semnal la telefon... Si pentru ca a raspuns robotul, n-a mai incercat a doua oara. Si-a vazut linistit de joaca... Dupa o vreme am inceput sa-l sun, sa vad daca a ajuns. Si am sunat, ai am sunat, de vreo 10 ori asa, ca o mama isterica. Pana cand m-am urcat in maaina si m-am dus dupa el... Se juca linistit... Dar inima mea? Sarea din piept, nu alta... Am mai albit putin. Si el a mai crescut putin... Pentru ca a plecat singur de acasa, cu bicicleta... De ce cresc asa repede copiii astia?

luni, 19 mai 2014

D-ale Ilincăi: EXCELENT

Aseară se miorlăia, ca de obicei după fiecare weekend obositor şi palpitant, că ea nu mai vrea la şcoală, că tare ar vrea să îi dau voie să stea acasă măcar două zile săptămâna asta, ca hâr, că mâr, vorbe absolut obişnuite la noi în casă duminica seara. De cele mai multe ori o ignor şi atât, dar aseară am început să-i explic cum că mai sunt 5 săptămâni de şcoală şi că pe ultima nu o mai punem la socoteală, că o să fie mai multă distracţie, deci 4 săptămâni. În care ea va trebui să se concentreze, să nu mai ia prea multe B-uri şi -B-uri, că poate i le trece doamna şi pe astea în carnet :) A stat ea pe gânduri o clipă, apoi a grăit, zâmbind: "Dar poate că doamna o să-mi treacă în carnet numai EXCELENT".

Doamna, deci vă rugăm, lăsaţi Burile şi FBurile altor copii, Ilinca nu doreşte decât excelent :))))) Vă mulţumim!

duminică, 18 mai 2014

Jurnal de cercetaş (7) - 18 mai 2014 - Noaptea Muzeelor


Noaptea Muzeelor a fost un motiv bun pentru o excursie de jumătate de zi şi mai bine de jumătate de noapte pentru bravii noştri temerari, câţiva lupişori curajoşi şi câţiva lideri inimoşi. Copiii au răspuns propunerii de a participa la Noaptea Muzeelor cu mult entuziasm şi uite aşa s-a adunat un grup mărişor de treizeci şi ceva de persoane, care au luat cu asalt mai întâi Muzeul Satului. Îndată ce au ajuns la primul popas au fost împărţiţi pe patrule, au primit o listă cu sarcinile ce le aveau de îndeplinit şi au pornit la colindat prin Muzeul Satului. Frumos, de-a dreptul încântător, ca de obicei, mai ales acum, primăvara. Lume multă, agitaţie, culori, soare plăcut de primăvară, toate au făcut ca plimbarea noastră pe acolo să fie minunată. De fapt, minunată a fost întreaga excursie pentru că, în primul rând, am fost împreună. Pe măsură ce trece timpul observ cât de frumos se leagă prietenii noi între copii, observ cum se bucură de fiecare întâlnire în parte. Ai mei aşteaptă cu nerăbdare fiecare întâlnire şi de cele mai multe ori programul weekendurilor noastre este făcut în funcţie de programul întâlnirilor cu cercetaşii...

După Muzeul Satului am aterizat în Parcul Carol, unde am participat la Festivalul Luminii, ocazie cu care s-au adunat acolo grupuri de cercetaşi din toată ţara. Deviza festivalului este ”redescoperă bucuria lucrurilor mărunte” şi am înteles că a ajuns deja la a şaptea ediţie, fiind iniţiat în Franţa. Tot parcul era plin de lumânărele aşezate cu grijă în mii de lămpiţe de hârtie pe care le-au meşterit mâini harnice de cercetaşi. Pe trepte lumânărele erau aşezate sub forma florii de crin. Pe măsură ce se lăsa întunericul se vedea din ce în ce mai frumos tot parcul şi luminile aşezate atât de frumos. Oricât m-aş strădui să descriu în cuvinte felul în care arăta parcul, tot n-aş reuşi să redau atmosfera de acolo... De-a dreptul deosebită... Înainte să ieşim din parc am făcut şi o vizita la Muzeul Naţional Tehnic, unde am vazut o mulţime de chestii din care eu, personal, n-am înţeles mare lucru, dar nici nu mă mir penru că nu m-au pasionat niciodată lucrile astea... J Aşa că mai bine ignoraţi-mi neştiinţa, mai ales pentr că celor mici a părut să le placă să vdă tot felul de exponate care mai de care mai interesant... Atât pot să spun, că mi-au plăcut bicicletele, motocicletele şi maşinile de la final, pentru că erau aranjate frumos, în ordinea anului în care au fost inventate şi am putut vede progresul real făcut de aceste obiecte de la aparţia lor şi până în zilele noastre...

Ultima oprire a fost la Muzeul Naţional al Aviaţiei Române unde au avut parte de un ghid şi un lider pe cinste, Radu, care i-a fascinat cu explicaţiile şi poveştile lui despre fiecare avion – elicopter – paraşută – armă în parte atât pe cei din grupul nostru, cât şi pe alţi vizitatori care s-au nimerit întâmplător prin preajmă. J La final, cand am hotărât să nu mai urcăm şi la etaj, vizitatori care se alăturaseră grupului nostru au părut sincer dezamăgiţi că nu mai au parte de prezentarea lui Radu J Deşi obosiţi, fiind deja trecut de miezul nopţii, au cântat în gura mare şi din toată inima La mulţi ani pentru temerara Nora, a cărei zi de naştere este astăzi şi căreia îi urăm şi noi tot ce e mai bun pe lumea asta şi o îmbrăţisăm cu drag!

Acum câteva luni când am început să particip la aceste întâlniri am fost întrebată de Valentina dacă n-aş vrea să fiu şi eu lider. N-am putut să spun DA hotărât pentru că nu ştiam dacă sunt în stare să-mi asum astfel de responsabilităţi şi dacă pot să lucrez alături de copii, fie ei mai mari sau mai mici. Între timp n-am ratat nicio întâlnire şi am realizat că au început să-mi fie dragi cu toţii, de la mic la mare... E atât de frumos să lucrezi cot la cot cu ei, e o activitate energică şi interesantă, după fiecare întâlnire realizez că am mai învăţat ceva şi că abia o aştept pe următoarea... Mărturisesc, îmi e mai greu să lucrez alături de cei mici pentru că necesită mai multă atenţie şi consumă mult mai multă energie, dar sunt atât de simpatici, de sinceri, plini de euntuziasm molipsitor, de gălăgioşi şi de frumoşi, încât mă bucur de fiecare întâlnire cu lupişorii. Pe măsură ce a trecut timpul şi am început să realizez că mi se potriveşte acest gen de activitate de voluntariat (da, suntem cu toţii voluntari acolo) şi că aş putea să fac asta, atât pentru copiii mei, cât şi pentru ceilalţi copii, mi-am dat seama că vreau să lucrez mai mult alături de temerari pentru că activităţile alături de ei sunt mult mai provocatoare. Am ocazia să petrec timp alături de copiii mai mari decât ai mei şi asta mă ajută, cumva, să ştiu la ce să ma aştept J Astăzi pot să spun cu sinceritate că vreau să fac asta în continuare pentru că-mi place... Cred că nu întâmplător mi-au ieşit în cale Cercetaşii din Ţata Luanei şi cred că am multe de învăţat de la ei şi alături de ei...



Copiii mei s-au schimbat în ultima jumătate de an, de când merg la aceste întâlniri, au învăţat multe lucruri, au căpătat încredere în ei, au învăţat să socializeze mai uşor, s-au pliat pe acest gen de activitate şi se comporta ca nişte cercetaşi şi în afara activităţilor. Acum câteva zile m-a văut Ilinca aruncând o coajă de banană altundeva decât într-un coş de gunoi (ştiu, n-am nicio scuză J) şi mi-a atras atenţia că un cercetaş nu face asta niciodată. Spăşită, am ridicat coaja de banană de pe jos şi am îndesat-o în geantă J, cerandu-mi scuze de la fiica mea de nici opt ani...

duminică, 11 mai 2014

Jurnal de cercetaş (6) - 10 mai 1014

Întâlnirea de astăzi, mult aşteptată după trei săptămâni de pauză, a fost tare interesantă, ca de obicei. Copiii erau nerăbdători şi veseli ca nişte vrăbii gureşe, chiar s-au bucurat că s-au reîntâlnit. Mi-s dragi cu toţii pentru că se bucură când se reîntâlnesc şi mi-s tare dragi cei mari când îi văd cum îi salută şi în bagă în seamă pe cei mai mici J

Radu şi Lucian i-au luat repede în primire pe temerarii voioşi şi au pornit grăbiţi spre o poieniţă însorită, unde au avut parte de activităţi cercetăşeşti interesante. Nu am participat la adunarea lor, dar la final i-am întrebat pe copii ce au făcut şi mi-au povestit că astăzi au învăţat să monteze un cort, să urce pe scara confecţionată acum vreo luă, să folosească spirtiera. Au alergat prin pădure, au adunat beţe şi s-au distrat. Când am ajuns la ei erau cu toţii veseli şi fericiţi.

Cei mici s-au jucat frumos, ca de obicei. Pentru ca nu ne-am mai văzut de ceva vreme, am început întâlnirea de astăzi cu un cerc mare, ne-am prezentat, pe rând, ne-am salutat cercetăşeşte cu trei degete sus şi ne-am jucat un joc de cunoaştere tare interesant, propus de răbdătoarea şi minunata Anina, prin schimbarea vecinilor care ne deranjează şi alegerea altora noi. 

Dar, pentru că ei sunt mai mici şi se plictisesc mai repede, am schimbat rapid locul şi ne-am adunat frumos în foişorul din parc. Unde Virgi le-a spus o poveste tare frumoasă despre o floriciă perseverentă care a ajuns să fie mutată de un grădinar priceput de pe o cărare de munte, unde era călcată în picioare de toată lumea, într-o grădină frumoasă unde a putut să se dezvolte frumos şi armomios. Deşi la început floricica a fost reticentă la schimbare şi nu avea încredere în grădinar, a prins curaj şi a devenit cea mai frumoasă floare din grădina acestuia. Copiii au discutat apoi pe tema poveştii şi au înţeles ce înseamnă să fii perseverent, au înţeles cât e de important să primeşti ajutor când ai nevoie şi să ai încredere în cei care vor să te sprijine şi să te ajute. Virgi i-a rugat apoi pe fiecare să ne povestească despre un moment din viaţa lor când au avut nevoie de curaj şi de peseverenţă să facă un lucru de care le era teamă. Mulţi dintre ei au povestit despre curajul de a participa la o competiţie la şcoală, alţii si-au amintit de momentele când au învăţat să meargă pe patine, pe role sau pe biciclete, un băieţel ne-a povestit despre momentul în care tatăl lui l-a susţinut şi l-a ajutat să se apropie de albine, deşi îi era teamă de ele, iar o fetiţă şi-a amintit de momentul în care a reuşit să înghită o pastilă J Mie, personal, mi-a plăcut tare mult momentul în care Virgi le-a spus povestea, pentru că şi cei mai neastâmpăraţi dintre ei se uitau la ea şi o ascultau cu gura căscată, deşi aproape niciodată nu stau locului şi tot timpul au ceva de comentat. Astăzi Virgi a reuşit să-i reducă pe toţi la tăcere, chiar şi pentru câteva minute J Şi parcă sunt şi mai simpatici când tac niţel... La finalul poveştii ne-am jucat un joc de încrede, prin care copiii au înţeles că pot avea încreree în liderii lor: i-am pus să-şi dea drumul pe spate pentru a fi prinşi de câte un lider, fără să se teamă că vor pica...

După poveste, Mihaela, care este medic, le-a arătat copiilor cum trebuie să acorde primul ajutor în cazul în care se lovesc sau îşi rup vreo mână şi mai apoi le-a povestit despre căpuşe şi despre muşcăturile lor şi despre ce trebuie să facem să evităm astfel de momente. Şi-au acordat unii altora primul ajutor şi s-au distrat maxim imobilizându-şi mâinile cu eşarfe şi punându-şi plasturi pe nişte răni imaginare. Dar sunt convinsă că tot au reţinut ceva din tot ce le-a povestit Mihaela.

Şi, pentru că au stat cuminţi ceva vreme, era nevoie şi de puţină mişcare. Am schimbat locul şi ne-am mutat la soare pe o alee proaspăt asfaltată, numai bună pentru un concurs de desene pe asfalt. I-am rugat pe copiii să deseneze locul de joacă ideal pentru ei. Şi-au imaginat locuri de joacă cu plaje, case şi şotroane, tobogane şi căsuţe, un loc de joacă asemănător unui orăşel fantastic, un parc cosmic plin de stele, nave paţiale şi planete. Imaginaţia lor nu are limite şi cred că din fiecare întâlnire alături de cei mici noi, cei mari, avem ceva de învăţat...

La final am făcut un concurs de umflat baloane, care s-a lăsat cu ceva boticuri bosumflate pe alocuri, din cauză de baloane care s-au spart, au plecat pe aripile vântului sau, pur şi simplu, nu s-au lăsat umflate de guriţele lor mici J

După două ore erau la fel de veseli ca la început, poate puţin mai obosiţi, dar fericiţi şi la fel de vorbăreţi J

vineri, 9 mai 2014

D-ale Ilincăi: nu pot

Dis de dimineaţă:
- Mami, nu pot, zise ea botoasă...
- Ce nu poţi, draga mea?
- Nu pot ziua de azi...
- Ba poţi, poţi orice, trebuie doar să vrei!

E vineri şi ne aşteaptă un weekend frumos, mergem la bunicul şi poate reuşim să alegem un pisoi, pentru că iubitul nostru Moti a ajuns în raiul pisicilor acum câteva săptămâni, avem biciclete de plimbat prin oraş, avem teme de făcut şi mai avem şi întâlnire cu cercetaşii. Aşa că sigur putem şi ziua de azi, ca mai apoi să ne bucurăm de două zile frumoase! Weekend plăcut vă dorim tuturor!

marți, 6 mai 2014

Dragă tati,

Noi suntem bine, sănătoşi, voioşi, voinici, aşa cum ne-ai lăsat. Mami, însă, e cam nelămurită... Copiii noştri au păţit ceva, cred. Sau poate seamănă cu rude mai îndepărtate pe care eu nu le cunosc... Să-ţi povestesc despre seara trecută. Stăteam cuminţi pe canapeaua din sufragerie şi, la un moment dat, mi-am dat seama că e prea linişte în încăpere.Eu eram extrem de ocupată să mă joc jocul ăla tembel cu bile colorate de pe facebook. Şi când am rămas fără vieţi şi am ridicat privirea înceţoşată de la tabletă, am observat cu uimire de ce era aşa de linişte: pentru că cei doi copiii ai noştri (cred) rezolvau liniştiţi problemele din gazeta matematică!!!! Doamne, cine sunt copiii ăştia şi cum au ajuns ei pe canapeaua noastră??? Nu mai poţi spune acum că Luca seamănă prea mult cu Costel :) (Costel, no offence, te rog, eu tot te iubesc).

Şi mai am de povestit despre o întâmplare de astăzi. Pe când lucram eu cu spor la birou, mă sună doamna Dana să-mi spună ca Ilinca e supărată şi nu se mai opreşte din plâns.
- De ce plângi, frumoasa mea? o întreb eu plină de nelinişte...
- Pentru că ai uitat să-mi dai permisul de la bibliotecă astăzi şi nu am putut să iau nicio carte şi acum nu am ce să citeeeeesc!!!! răspunde ea printre suspine.

Oh, ce mă fac eu cu astfel de copii, tati dragă? Cum să ţin pasul cu ei? Dacă nu aş fi fost conştientă când i-am născut pe amândoi, aş fi zis ca nu-s ai mei. Dar pot să jur că sunt ai noştri. :)

Eu zic să stai liniştit, astăzi se pare că totul a revenit la normal... Eu şed cuminte în faţa laptopului, Luca şade cuminte în faţa calculatorului, iar Ilinca se zbenguie cu tableta în brate. Te rog să nu fii îngrijorat.

Te iubim!
Cu drag,

Cei trei ITişti de acasă