sâmbătă, 22 februarie 2020

O îmbrățișare cât o mie de cuvinte

Stăteam, tăcută, pe-un scaun, într-o sală mare și impunătoare. Aș minți dacă aș spune că eram atentă la ce se întâmpla în jurul meu. Două fete minunate comentau un filmuleț despre o tehnică de a învăța un copil diagnosticat cu autism să încerce mâncăruri noi. Aș fi vrut să fiu în lumea mea roz, dar eram într-o încăpere unde resimțeam în stomac niște energii grele și niște suferințe adânci. Căci așa funcționez eu, simt oamenii din jurul meu. Încă nu știu cum să pun un zid de protecție între mine și restul lumii. De fapt, în teorie, știu. E mai greu cu practica. Dar mă fac eu mare, o să învăț și asta...

Stăteam și mă gândeam, absentă, cum o fi viața aia în care trebuie să îți înveți copilul să simtă ceva. Să râdă. Să răspundă când îl strigi. Să se uite în ochii tăi. Să execute comenzi simple. Cum o fi viața unui astfel de părinte? Pentru a nu-știu-câta oară, în ultimele două zile, am avut același gând de recunoștință și mulțumire că mi-s sănătoși copiii. Pentru a nu-știu-câta oară am simțit nerăbdarea de a-i strânge în brațe.

Deodată, o mână micuță m-a atins, timid, pe braț. Am întors privirea. Niște ochi jucăuși și senini m-au privit.
- Bună, mi-a zis o fetiță drăgălașă.
- Bună, i-am răspuns în șoaptă, zâmbind.
- Eu sunt Bianca! Am șase ani și am un frățior geamăn, care are autism. Uite, e și el acolo! Am venit să îți mulțumesc, pentru că ai alergat și pentru că ai strâns bani ca să îl ajuți pe frățiorul meu...

Și mi s-a aruncat în brațe. O mogâldeață mică s-a lipit toată de mine și m-a strâns tare - tare în brațele ei mici. Și-atunci am vrut să opresc puțin timpul. Am vrut ca toți copiii din lumea asta să fie sănătoși. Brusc, mi s-a făcut dor de adidașii mei de alergat, care zac în debara de vreo lună, neatinși...  Aveam nevoie de un declic. L-am trăit azi, în brațele unei fetițe de 6 ani, căreia îi multumesc. Ei și frățiorului ei, care a stat mult timp la mine în brațe. Și care îmi lua mâinile și îmi arăta că vrea să fie mângâiat pe spate...

vineri, 7 februarie 2020

O pisică neagră. O confirmare. Și-un zâmbet larg.

Cândva, într-o altă viață, nu foarte îndepărtată, nu puteam să trăiesc dacă nu simțeam că dețin controlul. Voiam ca lucrurile să mi se întâmple într-un anume fel, într-un anume moment. Făceam planuri peste planuri și mă încăpățânam să le duc la îndeplinire, chiar dacă asta presupunea să mă zbat mult, să mă enervez mult, să pierd mult timp și să nu mai am puterea să mă bucur când reușeam să fac ceea ce îmi propusesem. Viața, însă, m-a făcut să înțeleg că nu e întocmai bine așa. Apoi, au apărut în viața mea oameni care mi-au demonstrat că spontaneitatea e chiar benefică, poate aduce mult mai multă bucurie decât planificarea. Înainte, voiam să știu pas cu pas ce urma să fac într-o zi. Acum îmi planific treburile doar așa, în linii mari și mă bucur de un mesaj de genul ”hai p-afară”, primit târziu în noapte. ☺ Înainte, cântăream mult până luam o decizie, mai mult sau mai putțin importantă. Acum analizez mai puțin și îmi ascult inima mai mult. Îmi pare că sunt mai liberă. Pot să zâmbesc mai mult. Mă bucur mai mult. Lucrurile mi se întâmplă mai ușor.

Sunt zile în care cer universului câte un semn. Fiindcă, uneori, am nevoie să mi se confirme că sunt pe drumul cel bun. De cele mai multe ori, sunt sigură pe mine, n-am nevoie de confirmări. Îmi iau singură deciziile, mă bazez pe rațiune și, cel mai adesea, pe instinct.

Azi, când am ieșit din casă, știind că mă așteaptă o zi cu foarte multe lucruri de făcut, mi-am dorit să întâlnesc oamenii potriviți care să mă ajute să-mi rezolv toate treburile Și mi-am mai dorit o confirmare că am luat-o în direcția cea bună. Și, în timp ce-mi puneam eu dorințele astea, mi-a tăiat calea o pisică neagră. Sigur, primul instinct a fost să mă enervez, aproape toți credem că pisicile negre aduc ghinion, nu? Apoi mi-am dat seama că e doar un semn de la o persoană care nu mai e cu mine, dar care este, totuși, cu mine. Și-am zâmbit, fiidcă am înțeles că avea să fie o zi spornică. Și spornică a fost. Mi s-a confirmat că am luat-o pe drumul cel bun și că, atunci când dai cu toată inima, primești înapoi de acolo de unde te aștepți mai puțin. Universul îți dă doar atunci când ești pregătit, cu adevărat, să primești. Și m-am întors acasă cu un zâmbet larg pe față, spre uimirea necunoscuților cărora le-am zâmbit, pe stradă.