luni, 21 iunie 2021

Simțuri

O aud. O simt. O miros. E neschimbată. Nu am nevoie să o văd. Nici n-aș avea cum. E neagră, ca și întunericul care mă înconjoară. Îi simt mirosul. Se au țipetele prietenilor ei. Unele mai ascuțite, altele mai lungi, unele mai scurte și înfundate, altele aproape isterice. Se ceartă și se împacă pe lângă ea. Se tânguiesc, ca mai apoi să înceteze brusc, așa cum au început. Îmi pare că au mereu chef de ceartă. 


Mă liniștește doar faptul că o știu acolo. O aud cum se izbește sacadat, dar ferm. Parcă mă ceartă că n-am mai venit să o văd de ceva timp... Parcă îmi spune ce a mai făcut de când ne-am văzut ultima oară... Niște lumini pâlpâie în zare și străpung negura nopții, rupând monotonia întunericului, la distanțe aproape egale. Le număr în șoaptă. Sunt 7. O cifră magică. Eu și ea, prietene vechi care se bucură de fiecare întâlnire. Noi două, aproape un întreg.



Inima mi-o ia repede, la goană. Fix ca o inimă veșnic îndrăgostită. Mi se face un gol în stomac, de emoție. Ultima oară când am văzut-o era înghețată, furioasă și aproape singură. Doar vântul îi ținea companie. Acum, parcă se pregătește să-și primească prietenii în vizită. E calmă și îmbietoare, vrea să mă ademenească în mrejele ei. Dar nu e nevoie, eu o iubesc oricum și mi-e dor de ea mereu...

Respir adânc. Vreau să nu uit clipa asta. Sunt fericită.

#PovesteDespreMare #DorDeMare #DorDeDucă

sâmbătă, 12 iunie 2021

Împotrivire

 împotrivire sf: 1 Opoziție. 2 Piedică. 3 Contrazicere. 4 (ÎlvA face (a sta în, a fi cu) ~ A se opune. 5 (Rar) Întrecere cu cineva. 6 (Rar) Obținere a unei potriviri.

În ziua de ieri toate  păreau să mi se împotrivească. Eu am renunțat demult să mă mai lupt cu forțele pe care nu le văd și nu le pot controla. Totuși, erau lucruri care trebuiau făcute. Și acțiuni care trebuiau să se întâmple. Cum ar fi să se termine clasa a opta. Să se desfășoare o festivitate de premiere. Să se petreacă un banchet. Chestii programate și organizate din timp. Care s-au și întâmplat, până la final. Cu greutate. Cu răbufniri. Cu lacrimi. Cu ceva suferințe îngropate, care ies când și când la suprafață și ne lovesc ca o ploaie furioasă și rece de vară.

Prima care a cedat am fost chiar eu. A fost cu lacrimi șiroaie, cu dor și cu aduceri aminte, în fața unei copile. A mea. A fost cu vorbe răutăcioase față de un om care îmi e mereu acolo. Al meu. Singura lor vină a fost că s-au aflat în preajma mea. A fost cu regrete, cu scuze și cu recunoștință.

A doua care a cedat a fost chiar copila. Cu un machiaj care nu corespundea, cu lacrimi care au spălat machiajul. Cu demachiat. Cu machiat din nou. Cu ”nu mai merg la niciun banchet, o să fiu cea mai urâtă de acolo, stau acasă și gata”. După ce am îndepărtat primul strat al furiei - machiajul care nu ieșea, am descoperit adevărata cauză. Același dor ca și al meu, aceleași suferințe ca la mine.

Amândouă ne-am reîntors la o altă vară, de acum trei ani. Cea mai grea vară din viața noastră. Pe care credem că am reușit să o îngropăm adânc, așezând peste ea zi după zi, clipă peste clipă, om peste om. Așezând peste ea o nouă viață. Dar care iese la suprafață cu aceeași furie, care ne lovește, de fiecare dată, cu aceeași forță. 

A treia care a cedat a fost mașina. Cam pe când eram deja cu 45 de minute întârziere. 😄 Nici nu vreau să mai povestesc despre felul în care mergeam cu 40 de km la oră, cu pedala de accelerație apăsată până la podea.

Totuși, am reușit. Spre seară s-a așternut ușor și timid, liniștea. Copila s-a distrat. Machiajul a ieșit. Nu, nu a fost cea mai urâtă. Și nici n-a stat acasă. A reușit chiar, cu niște ajutor, să înalțe preț de vreo 5 metri și lampionul. Care s-a oprit într-un copac, sub privirile noastre amuzate. 😋

Am terminat, pentru a treia oară în viața mea, clasa a opta. Nu îmi amintesc mare lucru despre momentul când am terminat eu clasa a opta, însă nu am cum să uit zilele în care cei doi copii ai mei au terminat-o. Imagini, momente și chipuri rămân întipărite în minte. Emoții amestecate sunt dovada vie că suntem oameni. Că ne bucurăm, că suferim, că trăim. 



Ziua de ieri a fost cu de toate. Cu îmbrățișări, cu noduri în gât, cu privi înlăcrimate, cu zâmbete timide, cu mulțumiri și recunoștință. Suntem vii. Suntem. Și, pentru asta, suntem recunoscători.

miercuri, 14 aprilie 2021

Panică. Panica mea. Nu vreau să dezamăgesc.

Am inima cât un purice și pulsul a luat-o razna, e pe undeva pe la sută. De vreo oră tot încerc să mă liniștesc și nu reușesc. Nu mai sunt în mișcare acum. M-am oprit. Stau liniștită pe-o canapea și mă uit lung la o masă pe care sunt așezate, ordonat, niște chestii. 


Judecând la rece, văd niște obiecte: ghivece mari și mici, pietre și câteva tablouri.

Judecând cu inima, văd niște obiecte care au suflet, deși par neînsuflețite.

O mână de oameni, vreo patru la număr, s-au străduit și au însuflețit niște obiecte, așa cum s-au priceput ei mai bine. Au pictat, au cusut, au pirogravat. Au pus acolo energie bună, talent, răbdare și dorința de a face bine și de a ajuta.

Ei bine, aici intervin oamenii cu numărul cinci și șase. Numărul cinci se va strădui să vă demonstreze, prin intermediul fotografiilor, că obiectele astea au un suflet. Iar al șaselea, respectiv subsemnata, foarte panicată la momentul vorbirii, va trebui să găsească modalitatea potrivită ca obiectele astea să ajungă la alți oameni, respectiv la voi, ăștia de vă pierdeți vremea să citiți ce scriu pe-aici. Și nu vreau să dezamăgesc. Dacă nu reușesc?!

Ne mai despart fix 2 zile de momentul în care voi porni un soi de campanie umanitară. Noi toți ne vom uni forțele să strângem niște bani care îi vor fi de foarte mare ajutor lui Mario, un băiețel blonduț, de-o șchioapă despre care am scris mai mult și aici, în cealaltă casă a mea, care-mi găzduiește textele. Timp de două săptămâni voi încerca să vă conving că e nevoie de un sat întreg să crești un copil. Sper că voi, satul meu, vă veți aduna pe lângă noi și nu ne veți lăsa de izbeliște. 

Până mă apuc eu de treabă, voi puteți să dați un like la pagina de Facebook a celui de-al treilea copil al meu, Asociația Youth 4 Future, fiindcă acolo se va desfășura acțiunea. Și un share la postarea asta. 

Totuși, am o dilemă: oare Youth 4 Future n-o fi al cincilea copil al meu, dacă pun la socoteală pisica și câinele? :) Hai că m-am mai relaxat puțin scriind postarea astea. Aproape că îmi vine să fac niște glume.

Sunt bine. Suntem bine. O să fim bine. Vom face un bine.


duminică, 21 martie 2021

Și eu sunt un părinte singur

Da, știu, azi e ziua poeziei. Suflet sensibil cum mă știți, vă aduc la cunoștință că astăzi este și ziua părinților singuri. Și asta mă sensibilizează mai mult decât poezia. Pentru că ȘI eu sunt un părinte singur. Sigur, am urechi care să mă asculte când am nevoie să fiu ascultată. Și am brațe în care să mă refugiez când simt că nu mai pot. Am oameni pe care mă pot baza la orice oră din zi și din noapte. Dar tot părinte singur sunt. Pentru că, într-un final, deciziile îmi aparțin. Și, uneori, deciziile astea trebuie luate în câteva minute. Și atunci urechile care mă ascultă și brațele care mă cuprind nu mai există. Existăm doar noi trei: eu și copiii mei.


Am căutat pe Google mai multe informații, mai ales cifre. Și m-a lovit o informație, citită chiar pe Wikipedia: că în România numărul familiilor monoparentale nu este cunoscut cu exactitate. La o primă căutare, nu am găsit nicio statistică mai recentă, dar poate că, mânată de emoție, am fost prea superficială în căutări. 

Conform unui studiu întocmit de Institutul Național de Statistică (despre care habar n-am când a fost întocmit), în România: 

- 84,5% din nucleele familiale monoparentale sunt de tipul "mame cu unul sau mai mulți copii", restul de 15.5% fiind "tați cu copii” 

- din totalul nucleelor familiale cu copii (4.260.609), nucleele monoparentale reprezint mai mult de o cincime (20,1%); 

- nucleele familiale monoparentale dețin 13,4% din totalul nucleelor familiale, fiind repartizate între mediile de rezidență diferențiat, 7,7% în mediul urban și 5,7% în mediul rural;

În spatele acestor cifre seci se ascunde câte o poveste, de cele mai multe ori tristă. Niciun cuplu, când pornește pe drumul vieții, nu ia în calcul varianta de a se transforma într-o familie monoparentală. Totuși, lucrul acesta se întâmplă, mai des decât am vrea, iar societatea încă ne privește cu retincență sau compasiune.

Una dintre conștientizările mele cele mai dureroase, din noua mea viață, a fost când am realizat, cu adevărat, că sunt un părinte singur. Nu a fost alegerea mea, tocmai de aceea mi-a fost foarte greu să-mi accept acest statut. Mi-a fost frică. Cred că a fost aspectul care m-a speriat cel mai tare în noul meu statut. Doi ani jumate mai târziu îmi este frică, în continuare. Mult mai puțin, dar frica tot există acolo, cuibărită adânc în sufletul meu. 

Diferența dintre cele două momente (cel de acum doi ani și jumătate și prezent) este că acum am învățat să conviețuiesc cu ea. Ne tolerăm și încercăm să ducem o viață pașnică împreună. Sigur, din când în când ea alege să depășească niște limite și intră cu bocancii în rutina mea zilnică, fără nicio invitație și fără niciun avertisment. Și atunci îmi vine să mă fac mică, mică, într-un colț. Aș vrea să fug undeva departe, să nu o mai simt. Uneori o fac, pentru scurt timp, după ce trece pericolul. Alteori îmi imaginez cum o împing la locul ei, cu toată forța. Există și o parte bună a conviețuirii noastre: existența ei în viața mea mă motivează să merg mai departe. Pur și simplu nu vreau să o las să mă învingă.

Acum, azi, nu îmi mai e greu să admit că sunt un părinte singur. Dar, ca să ajung aici, a fost o luptă pe care, cu mândrie, spun că am câștigat-o. Așa că, de ziua părinților singuri, îmi îndrept spatele și merg cu încredere înainte.