marți, 1 septembrie 2020

Test de curaj, perseverență și răbdare. Sau despre cum am reușit să reziliez contractele cu Telekom-ul ☺

Avertisment: ca să nu vă plictisiți până la final, luați un castron cu popcorn și-o bere

Din comoditate și din inerție am rămas clienta lor ani de zile. Trei abonamente de telefonie mobilă, TV, telefon fix (pe care s-au așezat pânzele de păianjen din motive lesne de înțeles), TV și internet acasă. Toate astea până într-o bună zi când s-a umplut paharul. Picăturile care l-au umplut constant au fost scoaterea posturilor din grila TV și internetul care mergea oarecum cu viteza melcului turbat, atât ăla din casă, cât și ăla de pe telefoane. Acoperire proastă spre deloc. Când ne era lumea mai dragă, noi nu mai aveam net. Dacă strănutam mai tare, tremura și semnalul la wi-fi în casă. Dacă se mai apucau câinele și pisica să se alerge prin casă si să dărâme modemul, adio internet. Dacă închideam ușile de la camere, pa pa internet. 

Am sunat, i-am implorat, le-am explicat, m-am înfuriat, am fost înțelegătoare, i-am crezut, i-am porcăit, etc. Până când m-am prins eu că îmi expiră contractele cu ei. Hopa, mi-am zis, acum e acum. You go, girl!

Într-o minunată dimineață de 22 iulie a.c., pornesc la luptă. M-am înarmat cu răbdare și curaj, mi-s o ființă extrem de răbdătoare, ce naiba, trebuie să îi dovedesc eu cumva pe ăștia. Intru pe pagina lor, printez cererile de reziliere, le completez, le semnez și le trimit la adresa indicată pe pagina lor. Primesc răspuns, că rezilierea se face direct din aplicația de pe site. Respir adânc, intru pe aplicație. După vreo 2 ore, am reușit să trimit o cerere. La a doua m-am poticnit, fiindcă nu reușeam să identific codul de client. Mai trag o dată adânc aer în piept, sun la ei (asta e o aventură în sine). Într-un final reușesc să vorbesc cu un tânăr, care mi-a explicat senin că mailurile nu trebuiau sa fie trimise la adresa de mail de pe site, ci la o altă adresă. Care adresă? întreb eu, la fel de senină ca și el. Serios, tânărul răspunde: ”http:// ...” Îi explic, foarte calmă, că asta nu e o adresă de mail, ci un website. După ce a încercat preț de 10 minute să mă convingă că el are dreptate, s-a enervat și mi-a închis telefonul în nas.

Pe 27 iulie am primit mesaj că au primit cererile de reziliere. Doar 5 zile a durat să le primească. Probabil au ajuns la ei cu porumbelul călător. Sau viteza internetului furnizat de ei o fi fost motivul pentru care a durat fix 5 zile să ajungă 2 cereri la ei. 

Pe 30 iulie, am fost informată că cererile de reziliere au fost procesate. Ba chiar mi-au și mulțumit că am rămas cu ei. ☺



Deja mustăceam de fericire, mi se părea că toată procedura nu a fost chiar așa de anevoiasă, așa cum mă așteptasem eu.

Sigur, între timp am fost sunată măcar de 20 ori ba să mi se facă alte oferte, ba să afle care a fost motivul rezilierilor. O duduie chiar mi-a închis telefonul în nas, după ce i-am explicat pe un ton oarecum răstit că nu mai doresc să fiu clienta lor, în urma insistențelor ei de a-mi prezenta o ofertă absolut spectaculoasă, pe care eu nu am vrut-o. N-am mai apucat să îmi cer scuze că nu vreau oferta lor.

Pe la început de august, am reușit să vorbesc cu o doamnă, părea oarecum stăpână pe situație, care mi-a comunicat că rezilierea celor două contracte se va face începând cu 21, respectiv 22 august. M-am asigurat că a înțeles că vreau ca cele trei abonamente de telefonie mobilă să fie trecute pe cartele pre-paid. A părut că a înțeles. O vreme, s-a așternut liniștea. În continuare credeam că n-a fost chiar așa de greu. Supriză: aia era liniștea de dinaintea furtunii! ☺ Toanta de mine chiar a crezut că totul va fi ok. (sau despre cum trăiește Ileana în lumea ei roz)

Au venit datele cu pricina, am mers la alt provider de astfel de servicii, am încheiat contractele. Pe partea de TV și internet acasă, totul a mers strună. Ei, buba s-a spart la portarea numerelor vechi în noua rețea. Am început iarăși o serie de discuții care s-au finalizat glorios cu un număr 9 conversații telefonice cu ei, pe 21 august, în urma cărora am constatat că abonamentul Ilincăi nu a fost trecut pe cartelă pre-paid, ci a fost închis și aruncat la gunoi, pur și simplu. Fiindcă așa au înțeles ei. Că 2 abonamente le-am cerut a fi închise și transferate pe cartelă și pe unul l-am vrut închis și gata. #decâtatât



Totuși, 5 săptămâni mai târziu, i-am dovedit. Ilinca a scăpat nițel ciufulită din bătălia asta, o trecem la victime colaterale. Și-a schimbat doar numărul de telefon. În rest, toate bune, toată lumea vie. Pot să strănut liniștită la mine acasă. Iar câinele și pisica pot să se alerge în voie, nu ne mai perturbă semnalul de wi-fi. Eu am puțin mai mult păr alb, acum nu știu dacă din cauza lor sau din alte cauze. Zic să nu fiu răutăcioasă, să dau vina doar pe ei. Cred că e și CNP-ul meu de vină. ☺

În loc de încheiere: mulțumiri celor care au avut răbdarea să rămână alături de mine până la finalul postării. Sper că o bere v-a fost de ajuns. Pe următoarea o dau eu :)))

luni, 31 august 2020

Adameștii și televizorul

Odată, demult, pe vremea când plopul făcea mere și răchita micșunele, pe vremea când obișnuiam noi să ne uităm la TV, era o reclamă cu ”noi seara nu mâncăm”. Habar n-am dacă mai e și acum. ☺ Cam așa și cu noi, Adameștii și televizorul. Noi nu ne uităm la TV. Ne sunt de ajuns Netflix-ul și HBO GO-ul. Știrile le culeg de ici de colo, pe principiul că dacă e ceva important, ajunge și la urechile mele. Ani la rând nu am putut să adorm fără televizor. Îmi distrăgea atenția de la gândurile razna din cap pe care le are orice om normal seara, înainte să adoarmă. Apoi îmi distrăgea atenția de la gândurile chinuitoare, care m-au invadat după ce am rămas părinte singur. Sincer, era un rău necesar pe care ajunsesem să îl urăsc. Totuși, nu reușeam să adorm fără el. 

Undeva prin noiembrie anul trecut, am făcut un declic și am zis gata cu adormitul cu televizorul aprins. Am prins o clipă când m-a cuprins un val de curaj și am profitat de ea. A fost greu câteva seri, apoi nu am mai avut nicio problemă. Treptat, am renunțat la a mă uita la televizor. Am mai avut câteva tentative de a urmări știrile pe timpul carantinei, în martie, dar m-au deprimat atât de tare, că am renunțat. Sigur, m-a ajutat și Telekomul, fiindcă treptat a scos din grilă și cele câteva posturi la care mă mai uitam. Deja sunt la faza în care nu pot să adorm și nici să dorm dacă televizorul este deschis.



Situația asta cu ignoratul total al televizorului a durat până săptămâna trecută când, după lupte seculare care au durat o lună și jumătate, am reușit să reziliez toate contractele cu Telekomul (lupta asta merită o postare separată, jur) și am trecut la alt provider, respectiv Digi. Și, de bucurie că avem multe posturi în grila TV, 2 zile nici nu am făcut altceva. ☺ E adevărat, că mi-a permis și timpul, în sensul că sunt țintuită în casă din cauză de carantină obligatorie, fiindcă am intrat în contact cu o persoană (bine, fie, mai multe) care au avut test pozitiv de COVID. Toată lumea bine, nu vă faceți griji.

În prima după amiază, eu și fiica mea stăteam în camere separate, fiecare în fața unui televizor, ne uitam la același post TV cu niște animale drăgălașe și comentam emisiunea. Dacă ne-ar fi auzit cineva, ar fi zis clar că astea au luat-o razna, că n-au văzut televizor în viața lor. ☺ În prima seară, în care nu mă puteam opri din butonat telecomanda, nu reușeam să adorm, îmi fâlfâiau ochii din cauza ecranului colorat. Totuși, surescitarea a durat fix 2 zile. Deja a început să se așeze iarăși praful pe ecranul televizorului din dormitorul meu. Știe cineva să spună de ce plătesc abonamentul? ☺

#ExistăViațăȘiFărăTV

sâmbătă, 29 august 2020

14

Dragă Ilinca,


Fiecare zi de naștere trebuie să fie, cumva, memorabilă. An de an m-am străduit să fac ceva anume, să îți amintești cu drag și bucurie de ziua ta. Nu știu dacă am reușit de fiecare dată, dar știu sigur că m-am străduit de fiecare dată. Anul ăsta, cu numărul 14 la aniversări, sigur va fi unul de neuitat. De data asta mama ta a reușit să îți facă ziua memorabilă într-un mod extrem de simplu: NU ȚI-A LUAT CADOU!!! ☺#DecâtAtât




Anul ăsta, mama ta nu a mai apucat să îți cumpere cadou de ziua ta. Iar azi, când am conștientizat pe deplin acest aspect, a fost puțin prea târziu, țintuită fiind în casă, din cauză de carantină obligatorie. Întâi m-a cuprins panica. Mi-am imaginat dimineața zilei tale de naștere, în care eu NU AM CADOU!!! Am început să respir iute, pulsul a luat-o razna, inima bătea nebunește. Panică! Am respirat adânc de câteva ori și am început să mă liniștesc. De ziua ta cu numărul 14 comandăm împreună seturile alea de pensule pentru machiat, de la chinezi. Până la Crăciun sigur vine coletul. Poate am noroc și dorm chinezii pe ei și livrează coletul târziu, aproape de Crăciun. Cu 15 lei împușc doi iepuri deodată.  #FacemEconomie 




Anul ăsta aș vrea, totuși, să îți mulțumesc fiindcă exiști în viața mea, fiindcă m-ai ales să îți fiu mamă în viața asta. Vreau să știi că sunt extrem de mândră de tine, de omul matur și responsabil în care te transformi zi de zi, care nu își pierde încă din candoarea copilului care ai fost până acum. Ești cea mai minunată fiică pe care o poate avea o mamă. Ai simțul umorului. Ești mereu cu zâmbetul pe buze. Ești mereu pusă pe șotii. Ești om mic și om mare în același timp. Ești empatică și înțelegătoare. Ești mofturoasă atât cât trebuie. Ești afurisită atât cât trebuie. Ești iute la mânie atât cât trebuie. Ești un amestec perfect, din de toate. Ești a mea! ☺ #TeIubesc


Cu drag,
mama

PS: iartă-mă că am umblat în folderele tale cu fotografii ☺


vineri, 10 aprilie 2020

Vacanța pe timp de viruși

Școala pe timp de viruși ocupa mult timp. E mai greu cu vacanța pe timp de viruși. Aud din ce în ce mai des ”m-am plictisit”. Și, desigur, o întrebare care ne face să râdem în hohote, de fiecare dată când unul dintre noi o pune: ”Noi ce program avem azi?” Nu mai există niciun program, viețile noastre sunt razna. Mâncăm micul dejun pe la 12. Dormim de prânz pe la 6-7 seara. Mergem la somnul de noapte cel devreme la ora 1. Netflix, HBO Go și Spotify sunt folosite la capacitate maximă. Ca și wappul, desigur. De săptămâna asta am început antrenamentele pe zoom. De curățenie nu ne-am apucat, încă. 


Sunt zile în care vreau să fiu Moro. Să nu fac nimic. Paradoxal, nu am apucat să fac nimic, încă. Fiindcă fiecare zi aduce cu ea ceva de făcut, care îmi captează atenția. Începe să îmi placă viața asta, să stau acasă, să muncesc fix când am eu chef, să dorm când îmi e somn, să văd un film la cafeaua de dimneață. Am făcut ordine în calculator. Scriu. Citesc. Vorbesc la telefon. Aspir și sterg pe jos, să dea naiba dacă înțeleg eu de unde vine praful ăsta mult. Gătesc chestii pentru care nu aveam timp. 

Zilele trecute, Ilinca și-a făcut curaj și a făcut ordine în șifonier. Probând haine nepurtate demult, a găsit în buzunarul unor pantaloni de trening fabuloasa sumă de 90 de lei. Brusc, a început să țopăie, că e bogată. Bucuria a durat fix 30 de secunde, că a intervenit apoi dilema: ”am bani și n-am unde să îi cheltui, că mall-ul e închis!!!”. Acum, e nevoită să economisească bani. O noutate pentru ea.

Aș putea să scriu o poveste separată despre dramele adolescenților pe timp de viruși. Nu se întâlnesc cu prietenii. Nu au unde să își cheluie banii. Trebuie să mănânce ce să găsește prin casă, nu doar ce au ei chef. Trebuie să o suporte pe mama lor multe ore pe zi. Mama lor îi pune la treabă și îi cicălește. Fratele și sora sunt nevoiți să petreacă mult timp împreună, să se suporte unul pe altul, să găsească chestii de făcut împreună. Nu e chiar ușoară viața asta, dar nici nu se vaită atât de mult pe cât mă așteptam eu...

Sherlockul ne scoate din casă de trei ori pe zi. 20 de minute de plimbare zilnică nu sunt suficiente, dar sunt mai mult decât nimic. Uneori profităm de el și mai ieșim și a patra oară din casă. El e nelămurit, dar ne suportă. Încă. Sunt zile în care doarme non stop, că e obosit de la atâta plimbare și de la atâta joacă. 

În mod clar, viața ne curge în alt ritm. Dar ne adaptăm. Fiindcă vrem să fim bine. 





joi, 19 martie 2020

Școala pe timp de viruși

Stăteam și mă uitam în jur, privind mormanele de cărți și caiete înșirate prin toată casa. Școala de acasă umple mai toată ziua. Toate dispozitivele bipăie. Laptop, computer, telefoane. Ne rotim în permanență de la un device la altul. Imprimanta zumzăie. Se fac noi conturi pe skype, pe zoom și pe alte platforme on-line. Whatsapp-ul își face simțită prezența non stop. Unul fluieră, altul clincăne ca un clopoțel. Eu l-am pus pe silențios, pe principiul ”nu sunați, că mai ies eu din cînd în când”. Nu aș vrea să deranjez nici ora de istorie de pe skype și nici ora de chimie de pe zoom. Stau cuminte în câte un loc, până când sunt dată la o parte, că poate merge încărcată tema în Adservio de pe computer, fiindcă de pe telefon nu merge. Până la urmă se dovedește că nu merge încărcată de nicăieri. Nu-i nimic, mai încercăm și mai târziu.

Pe alocuri se mai lasă cu lacrimi. Că nu s-a trimis nu-știu-ce temă. Că nu se înțelege nu-știu-ce lecție. Aoleu, abia am terminat la mate. Stai, că a venit o temă nouă la fizică. Pfoai, și una la chimie! Își cer caietele și fișele unul altuia. Se scotocește frenetic prin dulapurile pline de caietele din anii trecuți. Pline de caiete, de fișe, de portofolii și de praf. Urale de bucurie! Firele de praf zburdă haotic, în toate direcțiile. S-au găsit fișele de la română, vechi, ale lui Luca. Toate-s vechi și toate-s noi. Sunt excelente, nu s-au schimbat nici regulile de gramatică și nici trăsăturile genului dramatic, deci fișele de acum doi ani ale fratelui mai mare sunt grozave. Chiar și caietele lui vechi, măcar pentru inspirație...

Înmulțiți voi toate cele de mai sus cu 2.  Mie, în calitate de mamă, chiar îmi place. Mă bucur să-i văd încântați că se poate și o altfel de școală, mai relaxată. Mă bucură interesul lor și dorința profesorilor de a le fi bine.

Pe undeva, prin nebunia de mai sus, încerc să exist și eu, cu proiectele mele, cu preocupările mele, cu treburile mele. Ne e bine, atât cât se poate, în vremurile astea confuze pe care le trăim.

miercuri, 11 martie 2020

Neatenția se plătește. Nu doar cu bani. Ci cu timp și nervi. Sau despre cum am susținut eu examenul pentru redobândirea permisului.


Într-o minunată zi de februarie, inevitabilul s-a produs. N-am mai apucat să apăs frâna la intrarea într-o localitate. ”Premiul” a fost suspendarea permisului de conducere pentru o perioadă de trei luni, precum și o amendă deloc de neglijat. Cu uimire am aflat că pot să dau un examen pentru redobândirea permisului, în urma căruia aș putea fi fericita câștigătoare a reducerii perioadei de suspendare de la trei luni la o lună. Clar, am considerat că recompensa merită să mă apuc de învățat, respectiv de citit legi și norme de aplicare.
M-aș fi așteptat ca, în epoca în care trăim, a tehnologiei, să meargă totul ușor, să fim ajutați să ne valorificăm timpul, o resursă atât de prețioasă. Totuși, în realitate, lucrurile nu stau chiar așa... O persoană care vrea să susțină examenul pentru redobândirea permisului, în Buzău, trebuie să se înarmeze cu ceva timp și cu ceva răbdare. Examenul se susține într-o singură zi din săptămână, respectiv marțea și nu se fac programări on-line. 
Suntem invitați cu toții, grămadă, în fiecare zi de marți, la ora 08:45 în curtea Colegiului Mihai Eminescu, de pe strada Transilvaniei, nr. 134. Aici, ne înghesuim cu toții, într-un stil pur românesc, în curtea unui liceu, printre niște clădiri despre care n-aș putea spune, cu siguranță, dacă stau să cadă sau sunt în curs de renovare. Tot ce pot să spun este că, pe zidurile clădirilor, din loc în loc, scrie cu litere de-o șchioapă ”Atenție, cade tencuiala”.
Intrăm, în serii, într-o încăpere mare, mobilată auster cu niște mese care, odinioară, păreau a fi fost albe și luăm loc pe niște scaune cu o tapițerie murdară, plină de pete îndoielnice. Din loc în loc observ existența unor pânze de păianjeni. Privesc, lung, pe o fereastră prăfuită, într-o încercare nereușită de a zări puțin din albastrul cerului. Constat, cu uimire, că în afară de timp și răbdare, mai am nevoie și de un pix. Contrar așteptărilor, examenul nu se susține pe vreun calculator, on-line. Epoca tehnologiei, my ass! :) Nu. Trebuie completat un formular, cu pixul (ăla pe care îl ai în buzunar, dacă ești norocos sau îl cumperi de la chioșcul din curtea liceului, dacă nu te-ai informat temeinic dinainte cu privire la toate lucrurile de care ai nevoie).
Faptul că examinatorii sunt nevoiți să explice pas cu pas cum trebuie să completăm un formular, nu mă mai miră. Nu e nimic complicat. Nume, prenume, cod numeric personal, adresă, semnătură. Inevitabil, una dintre persoanele din sală nu știe a găsi, pe cartea de identitate, care este codul lui numeric personal. I se explică, cu răbdare. Apoi ni se citesc observațiile, înscrise deja pe fișă. Primim testele, avem la dispoziție 20 de minute să le rezolvăm. Ieșim, unul căte unul din sală.
Așteptăm, cuminți, vreo 45 de minute, în curtea liceului, să se corecteze testele tip grilă, cu ajutorul unor șabloane, probabil. De data asta nu mai suntem invitați pe serii în sală, ci la grămadă. 96 de persoane (dacă am socotit eu corect), deodată, sunt poftite în aceeași încăpere în care am susținut examenul. Sunt strigați și invitați să revină și săptămâna viitoare cei care l-au picat. Noi, cei mai norocoși, care l-am luat, rămânem pe loc să ne primim dovezile de circulație care poartă mențiunea ”admis test” și suntem poftiți să ne depunem un dosar la sediul I.P.J. de pe Chiristigii.
O dată ajunși acolo, deja pare că ne-am împrietenit unii cu alții. N-am ajuns să schimbăm numere de telefon între noi și nici invitații la cafea. Schimbăm, însă, impresii despre vreme și despre împrejurările care ne-au adus împreună, fiindcă avem timp. E pauză de masă, de la 12:00 la 12:30. Oricum, deja nimeni nu se mai grăbește. Suntem resemnați, am pierdut mai bine de jumătate de zi. Timpul costă bani doar pentru unii dintre noi, nu chiar pentru toată lumea...
După experiența zilei de azi aș avea, totuși, un sfat prietenesc: conduceți cu mai multă grijă decât mine, vă rog. Pe lângă bani, disconfortul de a nu mai putea conduce, veți pierde și timp. Mai bine cereți o zi de concediu și vă bucurați de un weekend prelungit, pe undeva, alături de cei dragi...

sâmbătă, 22 februarie 2020

O îmbrățișare cât o mie de cuvinte

Stăteam, tăcută, pe-un scaun, într-o sală mare și impunătoare. Aș minți dacă aș spune că eram atentă la ce se întâmpla în jurul meu. Două fete minunate comentau un filmuleț despre o tehnică de a învăța un copil diagnosticat cu autism să încerce mâncăruri noi. Aș fi vrut să fiu în lumea mea roz, dar eram într-o încăpere unde resimțeam în stomac niște energii grele și niște suferințe adânci. Căci așa funcționez eu, simt oamenii din jurul meu. Încă nu știu cum să pun un zid de protecție între mine și restul lumii. De fapt, în teorie, știu. E mai greu cu practica. Dar mă fac eu mare, o să învăț și asta...

Stăteam și mă gândeam, absentă, cum o fi viața aia în care trebuie să îți înveți copilul să simtă ceva. Să râdă. Să răspundă când îl strigi. Să se uite în ochii tăi. Să execute comenzi simple. Cum o fi viața unui astfel de părinte? Pentru a nu-știu-câta oară, în ultimele două zile, am avut același gând de recunoștință și mulțumire că mi-s sănătoși copiii. Pentru a nu-știu-câta oară am simțit nerăbdarea de a-i strânge în brațe.

Deodată, o mână micuță m-a atins, timid, pe braț. Am întors privirea. Niște ochi jucăuși și senini m-au privit.
- Bună, mi-a zis o fetiță drăgălașă.
- Bună, i-am răspuns în șoaptă, zâmbind.
- Eu sunt Bianca! Am șase ani și am un frățior geamăn, care are autism. Uite, e și el acolo! Am venit să îți mulțumesc, pentru că ai alergat și pentru că ai strâns bani ca să îl ajuți pe frățiorul meu...

Și mi s-a aruncat în brațe. O mogâldeață mică s-a lipit toată de mine și m-a strâns tare - tare în brațele ei mici. Și-atunci am vrut să opresc puțin timpul. Am vrut ca toți copiii din lumea asta să fie sănătoși. Brusc, mi s-a făcut dor de adidașii mei de alergat, care zac în debara de vreo lună, neatinși...  Aveam nevoie de un declic. L-am trăit azi, în brațele unei fetițe de 6 ani, căreia îi multumesc. Ei și frățiorului ei, care a stat mult timp la mine în brațe. Și care îmi lua mâinile și îmi arăta că vrea să fie mângâiat pe spate...

vineri, 7 februarie 2020

O pisică neagră. O confirmare. Și-un zâmbet larg.

Cândva, într-o altă viață, nu foarte îndepărtată, nu puteam să trăiesc dacă nu simțeam că dețin controlul. Voiam ca lucrurile să mi se întâmple într-un anume fel, într-un anume moment. Făceam planuri peste planuri și mă încăpățânam să le duc la îndeplinire, chiar dacă asta presupunea să mă zbat mult, să mă enervez mult, să pierd mult timp și să nu mai am puterea să mă bucur când reușeam să fac ceea ce îmi propusesem. Viața, însă, m-a făcut să înțeleg că nu e întocmai bine așa. Apoi, au apărut în viața mea oameni care mi-au demonstrat că spontaneitatea e chiar benefică, poate aduce mult mai multă bucurie decât planificarea. Înainte, voiam să știu pas cu pas ce urma să fac într-o zi. Acum îmi planific treburile doar așa, în linii mari și mă bucur de un mesaj de genul ”hai p-afară”, primit târziu în noapte. ☺ Înainte, cântăream mult până luam o decizie, mai mult sau mai putțin importantă. Acum analizez mai puțin și îmi ascult inima mai mult. Îmi pare că sunt mai liberă. Pot să zâmbesc mai mult. Mă bucur mai mult. Lucrurile mi se întâmplă mai ușor.

Sunt zile în care cer universului câte un semn. Fiindcă, uneori, am nevoie să mi se confirme că sunt pe drumul cel bun. De cele mai multe ori, sunt sigură pe mine, n-am nevoie de confirmări. Îmi iau singură deciziile, mă bazez pe rațiune și, cel mai adesea, pe instinct.

Azi, când am ieșit din casă, știind că mă așteaptă o zi cu foarte multe lucruri de făcut, mi-am dorit să întâlnesc oamenii potriviți care să mă ajute să-mi rezolv toate treburile Și mi-am mai dorit o confirmare că am luat-o în direcția cea bună. Și, în timp ce-mi puneam eu dorințele astea, mi-a tăiat calea o pisică neagră. Sigur, primul instinct a fost să mă enervez, aproape toți credem că pisicile negre aduc ghinion, nu? Apoi mi-am dat seama că e doar un semn de la o persoană care nu mai e cu mine, dar care este, totuși, cu mine. Și-am zâmbit, fiidcă am înțeles că avea să fie o zi spornică. Și spornică a fost. Mi s-a confirmat că am luat-o pe drumul cel bun și că, atunci când dai cu toată inima, primești înapoi de acolo de unde te aștepți mai puțin. Universul îți dă doar atunci când ești pregătit, cu adevărat, să primești. Și m-am întors acasă cu un zâmbet larg pe față, spre uimirea necunoscuților cărora le-am zâmbit, pe stradă.

luni, 13 ianuarie 2020

O clipă. Un pahar cu vin. O cină.

Mă învârt prin bucătărie, ascult muzică și pregătesc niște caserole cu mâncare,  pentru mâine. Iaurt cu fulgi de ovăz pentru micul dejun, niste piept de pui cu fasole verde pentru prânz, o supă crema de broccoli pentru zilele următoare.  Plus cina din seara asta. Brânze grecești: feta, gravieri, kaseri, cu roșii și ciuperci, oregano si ulei de măsline, toate la cuptor. Cu niște salată, desigur. Viața fără salată e pustie. Bine că am scăpat de fixația cu porc, pâine și ciocolată, pe care le-am devorat în ultimele două luni. Cântarul țipă la mine. Mă strâng si colanții de alergat. Aș zice că mă strâng si ochelarii, gluma mea preferată după sărbători, dar tocmai i-am declarat pierduți. Așadar, salata e bună, din nou :)))

Sunt doar eu, un pahar cu vin, un prieten pe wapp si muzică. Și gândurile mele, care nu se opresc niciodată... Brusc, se aude o melodie grecească din playlistul meu. Realizez că, în clipa asta, mi-e bine. Dansez, fredonez melodia aia și zâmbesc. Cu gândul, sunt pe străzile Atenei. Beau o gură de vin. Mi-e bine, din nou. În ultima perioadă am simțit că îmi pierd echilibrul, că eu nu mai sunt eu. Mi-a fost teamă, puțin, că m-am pierdut pe drum. Simțeam că mă pierd, dar mi-am dat voie să mă pierd. Fiindcă știam,  de asemenea, că o să mă regăsesc. Câteodată e bine să te și pierzi. Bucuria regăsirii e mare...