Adameștii și televizorul

Odată, demult, pe vremea când plopul făcea mere și răchita micșunele, pe vremea când obișnuiam noi să ne uităm la TV, era o reclamă cu ”noi seara nu mâncăm”. Habar n-am dacă mai e și acum. ☺ Cam așa și cu noi, Adameștii și televizorul. Noi nu ne uităm la TV. Ne sunt de ajuns Netflix-ul și HBO GO-ul. Știrile le culeg de ici de colo, pe principiul că dacă e ceva important, ajunge și la urechile mele. Ani la rând nu am putut să adorm fără televizor. Îmi distrăgea atenția de la gândurile razna din cap pe care le are orice om normal seara, înainte să adoarmă. Apoi îmi distrăgea atenția de la gândurile chinuitoare, care m-au invadat după ce am rămas părinte singur. Sincer, era un rău necesar pe care ajunsesem să îl urăsc. Totuși, nu reușeam să adorm fără el. 

Undeva prin noiembrie anul trecut, am făcut un declic și am zis gata cu adormitul cu televizorul aprins. Am prins o clipă când m-a cuprins un val de curaj și am profitat de ea. A fost greu câteva seri, apoi nu am mai avut nicio problemă. Treptat, am renunțat la a mă uita la televizor. Am mai avut câteva tentative de a urmări știrile pe timpul carantinei, în martie, dar m-au deprimat atât de tare, că am renunțat. Sigur, m-a ajutat și Telekomul, fiindcă treptat a scos din grilă și cele câteva posturi la care mă mai uitam. Deja sunt la faza în care nu pot să adorm și nici să dorm dacă televizorul este deschis.

Situația asta cu ignoratul total al televizorului a durat până săptămâna trecută când, după lupte seculare care au durat o lună și jumătate, am reușit să reziliez toate contractele cu Telekomul (lupta asta merită o postare separată, jur) și am trecut la alt provider, respectiv Digi. Și, de bucurie că avem multe posturi în grila TV, 2 zile nici nu am făcut altceva. ☺ E adevărat, că mi-a permis și timpul, în sensul că sunt țintuită în casă din cauză de carantină obligatorie, fiindcă am intrat în contact cu o persoană (bine, fie, mai multe) care au avut test pozitiv de COVID. Toată lumea bine, nu vă faceți griji.

În prima după amiază, eu și fiica mea stăteam în camere separate, fiecare în fața unui televizor, ne uitam la același post TV cu niște animale drăgălașe și comentam emisiunea. Dacă ne-ar fi auzit cineva, ar fi zis clar că astea au luat-o razna, că n-au văzut televizor în viața lor. ☺ În prima seară, în care nu mă puteam opri din butonat telecomanda, nu reușeam să adorm, îmi fâlfâiau ochii din cauza ecranului colorat. Totuși, surescitarea a durat fix 2 zile. Deja a început să se așeze iarăși praful pe ecranul televizorului din dormitorul meu. Știe cineva să spună de ce plătesc abonamentul? ☺

#ExistăViațăȘiFărăTV

Vacanța pe timp de viruși

Școala pe timp de viruși ocupa mult timp. E mai greu cu vacanța pe timp de viruși. Aud din ce în ce mai des ”m-am plictisit”. Și, desigur, o întrebare care ne face să râdem în hohote, de fiecare dată când unul dintre noi o pune: ”Noi ce program avem azi?” Nu mai există niciun program, viețile noastre sunt razna. Mâncăm micul dejun pe la 12. Dormim de prânz pe la 6-7 seara. Mergem la somnul de noapte cel devreme la ora 1. Netflix, HBO Go și Spotify sunt folosite la capacitate maximă. Ca și wappul, desigur. De săptămâna asta am început antrenamentele pe zoom. De curățenie nu ne-am apucat, încă. ☺

Sunt zile în care vreau să fiu Moro. Să nu fac nimic. Paradoxal, nu am apucat să fac nimic, încă. Fiindcă fiecare zi aduce cu ea ceva de făcut, care îmi captează atenția. Începe să îmi placă viața asta, să stau acasă, să muncesc fix când am eu chef, să dorm când îmi e somn, să văd un film la cafeaua de dimneață. Am făcut ordine în calculator. Scriu. Citesc. Vorbesc la telefon. Aspir și sterg pe jos, să dea naiba dacă înțeleg eu de unde vine praful ăsta mult. Gătesc chestii pentru care nu aveam timp. 

Zilele trecute, Ilinca și-a făcut curaj și a făcut ordine în șifonier. Probând haine nepurtate demult, a găsit în buzunarul unor pantaloni de trening fabuloasa sumă de 90 de lei. Brusc, a început să țopăie, că e bogată. Bucuria a durat fix 30 de secunde, că a intervenit apoi dilema: ”am bani și n-am unde să îi cheltui, că mall-ul e închis!!!”. Acum, e nevoită să economisească bani. O noutate pentru ea.

Aș putea să scriu o poveste separată despre dramele adolescenților pe timp de viruși. Nu se întâlnesc cu prietenii. Nu au unde să își cheluie banii. Trebuie să mănânce ce să găsește prin casă, nu doar ce au ei chef. Trebuie să o suporte pe mama lor multe ore pe zi. Mama lor îi pune la treabă și îi cicălește. Fratele și sora sunt nevoiți să petreacă mult timp împreună, să se suporte unul pe altul, să găsească chestii de făcut împreună. Nu e chiar ușoară viața asta, dar nici nu se vaită atât de mult pe cât mă așteptam eu...

Sherlockul ne scoate din casă de trei ori pe zi. 20 de minute de plimbare zilnică nu sunt suficiente, dar sunt mai mult decât nimic. Uneori profităm de el și mai ieșim și a patra oară din casă. El e nelămurit, dar ne suportă. Încă. Sunt zile în care doarme non stop, că e obosit de la atâta plimbare și de la atâta joacă. ☺

În mod clar, viața ne curge în alt ritm. Dar ne adaptăm. Fiindcă vrem să fim bine. 

Școala pe timp de viruși

Stăteam și mă uitam în jur, privind mormanele de cărți și caiete înșirate prin toată casa. Școala de acasă umple mai toată ziua. Toate dispozitivele bipăie. Laptop, computer, telefoane. Ne rotim în permanență de la un device la altul. Imprimanta zumzăie. Se fac noi conturi pe skype, pe zoom și pe alte platforme on-line. Whatsapp-ul își face simțită prezența non stop. Unul fluieră, altul clincăne ca un clopoțel. Eu l-am pus pe silențios, pe principiul ”nu sunați, că mai ies eu din cînd în când”. Nu aș vrea să deranjez nici ora de istorie de pe skype și nici ora de chimie de pe zoom. Stau cuminte în câte un loc, până când sunt dată la o parte, că poate merge încărcată tema în Adservio de pe computer, fiindcă de pe telefon nu merge. Până la urmă se dovedește că nu merge încărcată de nicăieri. Nu-i nimic, mai încercăm și mai târziu.

Pe alocuri se mai lasă cu lacrimi. Că nu s-a trimis nu-știu-ce temă. Că nu se înțelege nu-știu-ce lecție. Aoleu, abia am terminat la mate. Stai, că a venit o temă nouă la fizică. Pfoai, și una la chimie! Își cer caietele și fișele unul altuia. Se scotocește frenetic prin dulapurile pline de caietele din anii trecuți. Pline de caiete, de fișe, de portofolii și de praf. Urale de bucurie! Firele de praf zburdă haotic, în toate direcțiile. S-au găsit fișele de la română, vechi, ale lui Luca. Toate-s vechi și toate-s noi. Sunt excelente, nu s-au schimbat nici regulile de gramatică și nici trăsăturile genului dramatic, deci fișele de acum doi ani ale fratelui mai mare sunt grozave. Chiar și caietele lui vechi, măcar pentru inspirație...

Înmulțiți voi toate cele de mai sus cu 2.  Mie, în calitate de mamă, chiar îmi place. Mă bucur să-i văd încântați că se poate și o altfel de școală, mai relaxată. Mă bucură interesul lor și dorința profesorilor de a le fi bine.

Pe undeva, prin nebunia de mai sus, încerc să exist și eu, cu proiectele mele, cu preocupările mele, cu treburile mele. Ne e bine, atât cât se poate, în vremurile astea confuze pe care le trăim.