duminică, 17 iunie 2018

Inspir, expir. Nu e asa simplu pe cum pare...

Stau amândoi în dormitorul lui Luca si se uita la ceva amuzant pe Netflix. Le aud râsetele in hohote si respir ușurată. (pauza pentru luat o bere din frigider. Mult mai bine!) De fapt, acum am început să respir, după toată ziua de azi. Nu, nu canicula asta grăbită mi-a tăiat respiratia. Am încetat să mai respir cand, dezamăgit de examenul la mate, mi-a zis șoptit, printre lacrimi: "Mami, dar chiar am muncit!"

 I-am zis ca stiu ca a muncit. Toata ziua am făurit cuvinte de încurajare. Am organizat chiar si o sesiune de shopping, pentru terapie. Deși nu ma asteptam, a funcționat. Deci merge si la băieți, dar musai să nu fie mai mult de trei magazine, si alea alese cu grija. Adidas, Altex si in loc de desert, KFC. 😉

 Cea mai mare presiune pe el cred ca si-a pus-o chiar el. Mai ales la matematică. A plecat hotarat de acasa sa obtina o nota cat mai apropiată de 10. N-o s-o obțină.  Nici el si nici altii. Fiindcă inteleg ca nu au fost tocmai usoare subiectele.

Nu mai contează. Conteaza altceva: ca el însuși a a zis asa: "daca trag linie dupa clasa a opta, consider că am facut tot ce mi-a stat în putință sa fie bine. Chiar nu am ce sa imi reproșez, mami". Nu, puiule, nici eu nu am ce sa iti reproșez. Nici tie, nici mie. Cu toții am facut tot ce am putut face. Mulțumirea mea e ca tu esti, pana la urma, multumit de tine.

În zilele astea am redescoperit cat de importanți sunt prietenii. Care, în programul lor haotic, au găsit timp să dea un telefon. Sa trimita un mesaj. Sa spuna două vorbe de încurajare. Unii chiar au plecat din confortul weekendului lor, sa vina la noi. Fiindcă asa a vrut Luca, sa se relaxeze alaturi de ei. Altii s-au oprit din ceea ce faceau, sa faca putina magie pentru el. Unii, deși departe de casă și în concediu, si-au gasit timp să il sune si sa ii spuna două vorbe frumoase. Pentru asta le mulțumesc tuturor ca exista in vietile noastre.

Si, mai presus de toate, ii multumesc lui Dzeu ca suntem sănătoși. Ca suntem, pur si simplu... Sa fie vara! Sa fie vacanță!

joi, 7 iunie 2018

Aș vrea

Aș vrea să opresc ziua asta puțin.  Să am timp să o diger. Aș vrea să am timp să o așez undeva, în sufletul meu. Clipele curg prea repede, azi e o zi în care am simțit că nu pot ține pasul cu timpul. Momentele vin de-a valma,  am nevoie de timp să le așez în cutiuțe,  în ordine, sa le pot scoate ori de câte ori am nevoie.

Vreau să nu uit emoțiile primei zile de scoala ale lui Luca. Si nici pe cele de la festivitatea de absolvire a clasei a opta.

Vreau sa nu uit ziua asta in care am simțit că nu pot să respir de emoție. Cand l-am rugat sa faca un selfie cu mine pe strada, în drum spre scoala, iar el si-a dat ochii peste cap. Cand se învârtea stingher in curtea scolii, printre colegi, parca negăsindu-si locul. Cand s-a relaxat si l-am surprins zâmbind.

Vreau sa nu uit ziua când am avut răgazul să îi împletesc două codițe Ilincai. Cand am respirat adânc,  văzând dezordinea din camera ei. Cand am privit-o cum se pregătea pentru scoala si il asculta pe Freddie, cântând o data cu el. Nu inteleg cum de stie versurile cântecelor lui, dar încă se poticneste la tabla înmulțirii. Cand am strans-o tare in brate si i-am spus că mă bucur că e încă mică.

Vreau sa pun ziua asta in borcanul meu al fericirii. Am fost fericită, mai presus de orice emoție. Fiindcă îi am in viata mea. Fiindcă il am pe omul meu in viata mea. Fiindcă am prieteni in viata mea. Fiindcă exist.

Vreau sa stai putin pe loc, timpule.  Sa pot ține pasul cu tine...