vineri, 19 iunie 2009

concediu

in perioada 21 - 28 iunie. revenim.

miercuri, 17 iunie 2009

marți, 16 iunie 2009

Maharajah

Asta seara ne-am chinuit cu o lectie de dictie. Maharajah. Sau mararashah. Ca asa a putut Ilinca sa pronunte. Sau marahajash. Ca asa a putut Luca sa pronunte. Anyway, distractie maxima.

"Ilinca - 29 august 2006". Pentru Ilinca...

Ne-am hotarat sa ne petrecem Revelionul 2005-2006 cu prietenii nostri… Ce altceva poate sa fie mai frumos la trecerea dintre ani decat sa fii alaturi de prietenii dragi? Am plecat de la Buzau spre Bucuresti cu gandul la zilele ce urmau sa vina, alaturi de prieteni. Abia asteptam o sueta cu fetele mele dragi, o sedinta de cosmetica, o barfa mica la o cafea fierbinte. N-aveam nici un regret ca mi-am lasat copilul de 2 ani acasa, era in siguranta, rasfatzat pana peste cap de bunici.

Am ajuns, ne-am bucurat ca ne-am revazut, am facut pregatirile pentru petrecerea de Revelion. La miezul noptii am vrut neaparat sa iesim pe strazi, sa vedem artificiile. Era o nebunie. Artificii, aburi de sampanie, blitzuri de la aparatele foto, concertul din Piata Revolutiei, veselie, efervescenta, tipete, strangeri in brate, se numara, 3, 2, 1, La multi ani 2006!!! Cu lacrimi in ochi mi-am strans consortu' in brate si mi-am pus o dorinta: sa ne trimita Doamne-Doamne o fetitza… Cred ca a fost primul si ultimul revelion cand mi-am pus o dorinta la miezul noptii. Se facuse cam un an de cand tot exersam, in speranta ca vom reusi sa concepem si pe bebe2. Minunea de acasa era prea minuntata ca sa ne oprim doar la un copil. Am dat putin apa la soricei, ne-am pupat cu totii, ne-am urat ce-am stiut noi mai frumos, am plecat sa continuam petrecerea, s-a terminat petrecerea, ne-am retras spre paturi calde, primitoare si imbietoare.

Zilele minunate alaturi de prieteni s-au terminat, au trecut si sarbatorile, ne-am reintors la rutina zilnica dar linistitoare: casa, servici, copil, casa, servici, copil.

Pe la sfarsitul lunii ianuarie, nu-mi amintesc din ce motiv, iar am plecat la Bucuresti. Iar intalniri cu prietenii, momente de relaxare. Stateam pe messenger cu una dintre fete asteptand sa treaca timpul si sa vina de la servici, cred ca era intr-o vineri. Si nu stiu ce-mi vine si-i zic: “ia si mie un test de sarcina in drum spre casa”. Aici fac o paranteza: in toata viata mea de 32 de ani n-am facut decat 3 teste de sarcina. Unul la sarcina cu Luk si doua la a doua sarcina. Deci pur si simplu mi-a venit asa, o pasarica, si i-am zis fetii sa-mi ia testul de sarcina. A venit Simona mea cu testul de sarcina in dinti, cred ca era mai emotionata ca mine biata de ea… Am stat la povesti, am baut un vin, ma tot imbiau sa beau lichide, ca mie nu-mi venea deloc sa fac un pipi. Iote ca au avut succes, caut repede testul de sarcina, o iau pe Simona de mana si-i zic ca asta-i momentul, hai sa fecm testul. De parca ar fi fost copilul meu si-al ei, nu al meu si-al consortului.

Stateam amandoua pe vine, intr-o baie micutza, micutza si eram cand cu ochii pe ceas, cand cu ochii pe test. Din living se auzea galagie, imi faceau galerie cei mai dragi oameni. Evident, a doua liniutza a aparut cat ai zice peste, eu si Simona ne-am uitat una la alta, era clar. Ilinca era pe vine. Paranteza: cand am ramas insarcinata cu Luk, inca de la inceput, am simtit ca o sa fie baiat. Acum stiam eu ca o sa fie o fetitza, ca doar asa stabilisem cu Doamne Doamne, sa-mi dea o fata. Am iesit cu o fatza lunga si-am spus ca avem doua liniutze. Singurul nedumerit era cumnatul meu care habar n-avea ce-s alea 2 II pe un test de sarcina. Dupa ce s-a lamurit si el au inceput felicitarile, lacrimile, gandurile mele ca m-a ascultat Doamne-Doamne in noaptea dintre ani…

Si-au trecut cele 9 luni de sarcina… La primul control la dr (unul din Buzau, nu dr meu a carui pacienta eram de ani de zile) mi s-a spus ca am un chist mare, se vedea ceva ciudat la eco, mi-a recomandat in prima instanta o intrerupere de sarcina, apoi o a doua opinie. Griji, lacrimi, nervi, dezamagire. Tocmai ce incepuse si puiul meu de-o schioapa sa inteleaga ca Doamne-Doamne ne-a trimis un bebe care sta la mami in burtica. Cum ar fi fost sa-l dezamagesc si sa-i spun ca nu mai e bebe acolo? Am plecat val-vartej dupa 2 zile la Bucuresti din nou, la medicul meu de la Spitalul Militar. Aveam inima cat un purice, asteptand pe hol sa intru la eco. Verdictul lui a fost ca e ceva ciudat pe-acolo, un chist, dar hai sa ducem sarcina pana la capat, vedem noi mai tarziu ce-i cu chistul ala. Am crezut ca s-a terminat cu grijile si cu problemele. Da’ de unde… Din sapt 12 de sarcina cred am inceput cu o alta belea: Hipertensiune indusa de sarcina. Tensiune mare, 18-19, disperare, tratament. Sapt. 20 de sarcina: iar tensiune mare, lacrimi, tratament sporit. Sapt. 22 de sarcina ajung la cardiologie din acelasi motiv. Alt tratament. Doamne ajuta sa fie bine pana la capat! Sapt. 32, tensiunea mea iar o ia razna. Sapt. 35, dupa eco, verdictul ca bebe incepe sa nu mai creasca, mai stam o sapt si gata, tre sa-l scoatem pe bebe. Din pacate prin cezariana, ca tensiunea mea mare nu prea se pupa cu nasterea naturala pe care mi-o doream extrem de mult.

Prin luna a cincea, cand sa merg eu la control, medicul meu in concediu. Zic: hai sa ma duc aici, in Buzau, sa-mi fac o eco, sa stau linistita. Si poate primesc si confirmarea intuitilor mele ca bebe e fata. Cand mi-a spus dr ca e fata mi s-a parut asa de normal sa fie asa incat nici nu m-am mai bucurat. Cred ca mai tare s-au bucurat ceilalti din jurul meu…

Si uite asa, intre dozari de anticorpi (Rh negativ eu), verificari de 2 ori pe zi a tensiunii (mi se face rau cand vad un tensiometru in fata ochilor, ce sa mai zic de mama care era responsabila cu verificatul…), servici, ocupat la maxim de copilul Luk, greturi la inceput de sarcina, drumuri la Bucuresti regulate, nopti de insomnii, pierdut nopti intregi cu fetele pe forum, maini amortite si dureroase, o curatenie generala in ultimile 3 sapt de sarcina, 30 de kg in plus, am ajuns in sapt 36 la ultima eco inainte de marea intalnire cu Ilinca.

Am inceput sa fac bagajele, urma sa nasc in Bucuresti. Luk ne-a vazut impachetand si m-a intrebat: unde plecam, mami? I-am explicat ca el ramane acasa, mami si cu tati merg la Bucuresti sa se intalneasca cu nenea dr, s-o scoata pe Ilica din burtica. Era nelamurit bietul de el, ca Ilinca nu mai era “mica, mica cat o pisicutza”, dupa cum ii explicasem eu in ultima vreme. Ilinca crescuse suficient de mult cat sa poata mami sa i-o aduca acasa, sa aiba si el o surioara ca prietena lui Oana.

Despartirea de Luk a fost cel mai greu lucru pe care l-am facut vreodata. Mi se rupea sufletul stiind ca n-am sa-l mai vad aproximativ doua saptamani. Si acum mi se umplu ochii de lacrimi cand ma gandesc cat de tare l-am strans in brate cand am plecat… Si cat era el de incantat ca mami o sa vina acasa cu surioara lui, care surioara o sa-i aduca un cadou mare si frumos, un tren cu locomotiva, sina si vagoane.

La control dr mi-a spus clar: bebe nu mai creste, placenta are un grad de imbatrainire peste maxima existenta , gata, se impute treaba, putrezeste casa fetii, deci hai s-o scoatem. Era intr-o joi, pe 24 august. Ok zic. Numa ca am niste probleme: nu pot sa nasc maine ca nu-s epilata , sambata, duminica iar nu, sa nu va stric weekendul si nici luni ca-i ziua mea si nu vreau sa avem amandoua aceeasi zi de nastere. Dintr-un rationament absolut morbid, n-am vrut s-o nasc de ziua mea, am zis in gand ca dupa ce mor eu ea sa nu se poata bucura fata de ziua ei pentru ca era si ziua mamei… Dr zice: bine draga, marti e bine? Ai timp si poti sa nasti? Eu zic da si gata, plec sa-mi savurez ultimile zile de burtica. Plec la prieteni, sa ma rasfetze ei. Ca acasa printre galetzi cu var si vopsea n-avea cine sa ma rasfetze. Ultimile zile au fost un dolce far niente. Epilat, mancare buna si multa, un paharel de ziua mea, o intalnire cu fetele de pe forum…

Am stabilit clar si ce nume avea sa poarte fata: Ilinca Ioana. S-a potrivit sa se nasca in ziua Taierii capului Sf. Ioan Botezatorul. Ca toata sarcina am negociat al doilea nume: ba Maria, ba Smaranda, ba chiar si Ana. Nimic nu-mi convenea…

In ziua cu pricina avea numai gandurii si sentimente contradictorii. Dar cel mai tare mi-era dor de Luk. Aveam sa aflu mai tarziu ca dorul asta poate sa si doara uneori…

Nici macar cezariana in sine n-a fost banala. M-am internat pe la pranz, l-am asteptat pe dr sa vina la ceas de seara, asa cum mi-a promis, am bantuit prin sala de travaliu, prin curtea spitalului, pe holuri, incercam sa-mi amintesc cum a fost in urma cu 3 ani cand l-am nascut pe Luk, in acelasi spital, cu acelasi dr. A venit dr, am mai stat de povesti, m-a chemat in sala de nasteri, In prostia mea m-am dus cu chilotii pe mine, uitasem sa-i dau jos si sa fac un pipi. Toata lumea ma astepta in sala aia frigiroasa si neprimitoare, cand sa ma urc pe masa imi aimntesc de chilotzi si de pipi, fug repede la baie, imi pup sotzul in fuga si sus pe masa. Inainte sa ma urc pe masa am batut palma cu dr sa-mi lege trompele, daca e totul ok cu fata mea. Avea el inima cam indoita, parca nu vroia sa faca asta, dar pana la urma n-a mai scapat de gura mea. Pentru ca n-am putut sa evit cezariana m-am rugat macar sa mi se faca rahianestezie, sa aud repede fata si sa ma conving ca e totul ok. Si de data asta Dumnezeu m-a ascultat, mi s-a facut rahi. Tensiunea mea o luase razna, era 20. A inceput operatia, eram cu ochii doar pe tensiometru, si nu numai eu… In cateva minute am auzit cum Ilinca mea mica-mica cat o pisicutza avea niste plamani puternici, puternici. Nici n-a apucat s-o scoata dr de tot si a si inceput sa urle. Am apucat s-o vad pe fuga, era chiar mica, aveam sa aflu mai tarziu ca asa era. Doar 2 kile 600 si 47 de cm la 36 de sapt si 2 zile. Cand sa ma relaxez ca e totul ok dr m-a intrebat pe ce parte se tot vazuze chistul ala la primele ecografii. Zic: pe stanga. N-am auzit decat un “Mda…”. Deodata parca s-a tensionat atmosfera aia relaxata din sala de nasteri, auzeam ca prin vis: uite pe trompa dreapta o endometrioza. Ia uite ce-i pe stanga… Am tacut malc si-am asteptat sa se termine. Banala mea cezariana a durat aproape 2 ore… La sfarsit, in timp ce ma coseau, mi-am luat inima in dinti si-am intrebat ce s-a intamplat. Mi s-a explicat ca pe partea stanga erau niste chisturi ciudate, pline de sange, ceva ce n-au mai vazut pana acum, ca atare mi-au scos si trompa si ovarul, deci sa asteptam rezultatul la biopsie. M-a luat cu lesin cand am auzit cuvantul asta, degeaba imi tot zicea dr ca tre sa asteptam, ca nu e cazul inca sa ne facem griji… Singurul gand linistitor era ca fata mea e bine, sanatoasa, micutza dar puternica.

Atat operatia in sine cat si recuperarea si statul in spital au fost traumatizante pentru mine. A treia zi dupa operatie am facut o hemoragie foarte mare, am bagat in sperieti un spital intreg. Am stat juma de zi in incertitudine, nu se stia daca ma mai opereaza inca o data sau nu. Am reusit “performanta” de a avea 12 medici intr-o zi la vizita de dimineata obisnuita. Dr meu s-a purtat exemplar. Mi-a fost alaturi, m-a sustinut, nu s-a luat dupa gurile rele care insistau sa ma opereze din nou.

Am facut si-un pui de depresie cu gandul la puiul meu de acasa, parca n-o puteam iubi pe Ilinca suficient de tare pentru ca o invinovateam oarecum ca-s despartita de Luk. Atunci am aflat ca dorul chiar poate sa doara...

Ziua in care am plecat acasa a fost cea mai fericita zi din viata mea… Nu pentru ca urma sa scap de-un spital deprimant, ci pentru ca urma sa-mi revad odorul cel mare. Revederea a fost lacrimogena de partea mea, si nedumerita oarecum din partea lui Luk. Lacrimogena e putin spus, am plans de-a sarit camasa de pe mine , nu alta. L-am gasit schimbat, mi se parea foarte mare si mai matur… Nu puteam sa-mi desprind privirea de la el, nu puteam sa-i dau drumul din brate, nu puteam sa ma opresc din plans cand il vedeam cum se tine dupa mine si-mi spunea sa nu mai plecam niciodata fara el… Uite, zau ca plang si acum cand ma gandesc la momentul revederii… A primit-o nesperat de bine pe Ilinca, s-a bucurat de ea, dar mai ales de cadoul de la ea, un tren pe sine, cu locomotiva si gara. Trenul a fost distrus in cateva zile , dar dragostea lui pentru surioara lui va fi mereu aceeasi…

Prima luna a trecut usor, 10 zile le-am petrecut in spital, restul le-am petrecut bucurandu-ma de minunile mele… Dar bucuria nu putea fi maxima pentru ca asteptam rezultatul ala nenorocit la biopsie. Am trait cateva zile de cosmar pentru ca mi se tot spunea la telefon ca nu e gata azi, sa sun maine. Maine nu era gata, sa sun poimaine. Poimaine am sunat si nu era gata, sa sun raspoimaine. Intr-un final am aflat: nu exista nici urma de celule maligne, dar inca nu se stie exact ce a fost, trebuia refacuta biopsia, era ceva ciudat acolo… M-am bucurat nespus ca cele mai negre ganduri ale mele nu s-au adeverit. Iar cand am primit rezultatul final am fost muta de uimire: formatiunile alea de pe trompa si ovar fusesera o sarcina extaruterina veche, care se eliminase partial, erau reziduri de placenta acolo. Eram afara la plimbare cand m-a sunat soztu' sa-mi spuna exact ce scria pe rezultat. N-am putut decat sa ma opresc pe-o banca, mi-am aprins o tigara si m-am intrebat: cum am facut eu copilul asta??? O trompa era cu endometrioza, cealalta era cu sarcina aia extrauterina veche… E de un dar de la Doamne Doamne…

"Luca - 2 octombrie 2003". Pentru Luca...

Nu tineam neaparat sa am un copil, dar nici nu luam masuri drastice pentru a nu-l avea.. Mergeam cu Alexandru pe Calea Victoriei in vizita la un prieten. Pe drumul spre casa am vrut un test de sarcina. Primul din viata mea. L-am cumparat si a doua zi la prima ora l-am facut. Evident, era pozitiv. Nu-mi amintesc sa ma fi cuprins vreo bucurie nemarginita, nici macar n-aveam cui sa spun despre el, Alexandru era in parc cu cainele, era prea devreme sa dau telefoane, era 6 jumate dimineata. Asa ca m-am dus pe balcon si mi-am aprins o tigara. Ma gandeam ca ma ajuta sa-mi limpezesc mintile si sa-mi dau seama daca ar trebui sa ma bucur sau nu. Nu m-a ajutat, asa ca am stins-o repede. Ma simteam egoista, nu prea vroiam un copil, de ce sa renuntz la viata linistita pe care o aveam? De ce sa ma trezeasca unul mic si plangacios noaptea? De ce sa-mi dau viata tihnita peste cap? Nu, nu eram pregatita sa renunt la toate astea…

Alexandru chiar s-a bucurat. Sincer. El isi dorea un bebe, eu nu eram aia hotarata si pregatita pentru asta. Cred ca nici acum n-as fi fost pregatita, daca nu ne lua Luca prin surprindere M-a strans in brate si m-a incurajat, printre hohotele mele de plans. Nu plangeam nici de bucurie, nici de disperare. Plangeam, pur si simplu. Apoi am inceput sa dam telefoane, sa stie lumea ca urma sa vina primul bebe din familie, din gasca de prieteni. Noi eram “insarcinati” iar ceilalti din gasca nici nu se gandeau sa se casatoreasca , mereu am fost deschizatori de drumuri… Mama a fost uimita. Soacra-mea s-a bucurat tare de tot. Prietenii au ramas fara grai. Fiecare a reactionat cum a putut. Lasand la o parte emotiile mele a fost interesant sa observ reactiile celorlalti.

Sarcina a fost usoara, usoara, fara neplaceri, doar cu 30 de kilograme in plus. Pe care le-am dat jos, tot Luca a fost ala care m-a “ajutat” cel mai mult…

Am fost rasfatata la maxim, indopata cu toate bunatatile, m-am dus la servici pana la sfarsitul lunii a opta de sarcina cand sefii mei de atunci au considerat ca nu vor sa nasc la birou, asa ca m-au trimis acasa. Acasa m-am apucat de impachetat. Am luat hotararea amandoi ca mai bine ne crestem copilul la Buzau, era asadar cazul sa renuntam la Bucuresti… Inca de la inceputul lunii a noua m-am apucat de impachetat. Era incredibil cate lucruri am putut aduna intr-o garsoniera in cativa ani, vreo 5 la numar. Am condus de 2 ori spre Buzau cu masina incarcata la refuz de tot felul de chestii. Am plimbat cainele pana aproape in ziua in care am nascut. Am stat si m-am odihnit. M-am jucat Diablo si Caesar pana mi-au iesit ochii din cap. Iar am impachetat. Am facut piata si-am gatit, desi astea-s vremuri demult apuse pentru consort, cred ca nici nu-si mai aminteste ca am facut asta candva… Am condus pana in ziua in care am nascut. Nu mai conteaza ca am rupt scaunul soferului cu cele 30 de kile ale mele, s-a reparat totusi la un moment dat.

N-am sa uit niciodata ziua in care am nascut. Termenul era 4 octombrie 2003. Doctorul a vrut sa ma induca pe 3 octombrie. Am refuzat, era ziua de nastere a mamei. Am ales ziua de 2 octombrie 2003. Aveam o burta uriasa, eram rotunda ca un balon.

Asadar, pe 2 octombrie doctorul mi-a zis sa ma prezint la spital. Cu bagajul facut. Era intr-o joi. Stabilisem sa ne vedem in jurul pranzului, o ora destul de ambigua, de altfel. El ma astepta pe la 12. La mine pranzul era pe la 1 jumate . Am luat un taxi spre spital, desi as fi vrut sa conduc eu, dar nu m-a lasat consortu'. Ca atare taximetristul ne-a plimbat prin cele mai pline de gropi scurtaturi care existau la momentul ala pe drumul din Dristor pana la Spitalul Militar. Aveam senzatia ca imi ajunge burta fix in cap. Indata ce m-a vazut doctorul la spital m-a luat la cearta, ca am intarziat. Ei, asta este, nu mai conteaza o ora in plus. Am avut si eu timp sa ma pregatesc ptr intalnirea cu fi-miu, manichiura, pedichiura, epilat.

Toata sarcina mi-am dorit sa nasc natural, fara nici o epidurala, asa cum au nascut milioane de femei inaintea mea. Ma simteam curajoasa, poate nitel masochista, vroiam sa vad cat de tare poate sa doara. Dupa ce am ramas insarcinata am stiut ca o sa avem un baietzel. Pe care o sa-l cheme Luca. Luca Stefan Adamescu. Un nume scurt si sonor, un nume mai lung care sa se potriveasca cu numele de familie, si mai lung.

Mama nu a vrut sa stie ca urma sa nasc, emotiile erau exagerat de mari si coplesitoare pentru ea. Asa ca am sunat-o si i-am spus ca ma duc la control, nu sa nasc.

Dupa dojenile din partea doctorului, dupa un control scurt, am decis, mergem sa nastem Zic “mergem” din 2 motive: urma sa nasc la Caritas si eram mai multi care “nasteam” (in primul rand eu, apoi Alexandru, prietena mea Adriana care urma sa ma tina de mana si sa ma incurajeze si, evident, doctorul). Asa ca am primit juma de pastilutza mica, dar eficienta, pentru a intra in travaliu. Pe la 2 am terminat cu controlul si pastilutza, doctorul ne-a trimis sa-l asteptam jos, in curtea spitalului. Incepeam sa am emotii. Pe la 2 jumate cred ne-am urcat in masina. Deja incepusem sa am primele contractii, erau suportabile. Nu-mi faceam nici o speranta ca vor ramane asa pana la final, dar eram optimista. M-am internat si am ajuns in sala de travaliu. Contractiile erau din ce in ce mai puternice. Cred ca era in jur de 3. Doctorul a venit, m-a vazut, mi-a zis ca pleaca la masa si mi-a lasat cealalta jumatate a pastilutzei s-o iau pe la 4 jumate. Pana la 4 jumate a mai fost cum a mai fost, m-am mai luat cu vorba cu Adriana, a mai trecut timpul, am luat jumatatea cealalta si dupa aia potopul. Durea ca la balamuc, abia aveam timp sa respir intre contractii, strangeam de o bara a patului si injuram in gand toata tagma barbateasca, in frunte cu consortu’. De parca el avea vreo vina ca am vrut eu sa nasc natural, fara epidurala. Apoi am terminat cu injuratul domnilor, nu s-a dovedit a fi eficient, am indreptat atacul spre mine, ca am fost o tampita si n-am vrut cezariana si n-am vrut epidurala, moama ce era la gura mea, parca ma inrosesc si acum de rusine cand imi amintesc. Noroc ca le ziceam pe toate in gand. A aparut doctorul, senin ca o zi de primavara, a vazut ca mult nu mai aveam, asa ca hai in sala de nasteri. Nu-mi amintesc daca am ajuns acolo pe propriile picioare sau intr-un scaun, desi inclin sa cred ca cele 100 de kile pe care le aveam nu incapeau intr-un scaun cu rotile, sau poate le-au indesat moasele?! Nu mai stiu… In sala de nasteri numai eu sufeream ca un caine, restul lumii, in frunte cu doctorul, spunea bancuri deocheate, sa sa nu le zic porcoase de-a dreptul Mai cu chiu, mai cu vai, mai cu ajutorul unei moase care s-a urcat efectiv pe mine Luca a vazut lumina zilei. Era fix 18 si 10, stiu ca m-am uitat la un ceas pe perete imediat dupa momentul expulziei.
Marea intalnire cu Luca n-a fost chiar asa emotionanta cum imi imaginam eu. L-am vazut, mi s-a parut mic, negru, uratel, cu o claie prea mare de par, dar urla din toti plamanii lui mici. Era sanatos, avea 3 kile 800 si 50 de cm, un bebelus normal din toate punctele de vedere. M-am bucurat ca e ok…
Comparand durerile din travaliu cu cele de dupa, de la “brodat”, cele din urma au fost mai puternice, noroc ca s-au terminat mai repede.

Cu chiu cu vai gata si nasterea, am tinut neaparat sa ma dau jos singura de pe masa aia, dar in ciuda protestelor mele m-au indesat intr-un scaun cu rotile si am iesit din sala de nasteri, inapoi spre cea de travaliu. Cand am iesit mi-am vazut prietenii care astepatu cuminti sa nasc. Erau multi, aproape toti, cred. Vreo 8-9. Inainte de a naste mi-am promis solemn ca nu o sa tip, nu o sa urlu, o sa suport cu stoicism totul. Pentru prietenii mei, dar mai ales pentru prietenele mele. Nu vroiam sa le descurajez, nu vroiam sa le las impresia ca o nastere naturala e groaznic de grea. Nici n-a fost asa. Cel putin pentru mine. Am stat de vorba cu fiecare in parte cateva minute, m-am bucurat de prezenta lor acolo, pentru mine a contat foarte mult, mi-a fost de mare ajutor. In sala de travaliu am mai poposit vreo 2 ore, am vorbit intruna la telefon si am mancat, e epuizanta o nastere si face pofta de mancare, parol.

Cea mai mare surpriza a fost pentru mama, chiar nu isi imagina ca o sa nasc in ziua aia. Desi ulterior a povestit cat de agitata a fost, cum s-a plimbat ea tot orasul fara sa-si gaseasca locul niciunde, nu si-a imaginat o secunda ca o sa nasc fara sa-I spun. A sunat-o Alexandru si i-a spus doar atat: “Saru’ mana, bunica. Ce faci?”

Apoi am fost mutata intr-un salon. Gol. Era trist si gol. Si sufletul meu era trist. Gasca bea si chefuia acasa in cinstea mea si eu zaceam intr-un pat de spital. Adica tocmai eu, personajul principal si sufletul petrecerii, lipseam. Ptiu, ce necaz pe capul meu. Dar gandul la puiul mic parca ma mai inveselea nitzel, insa nu suficient.

Acomodarea care a urmat nu a fost tocmai usoara, Luk nu a fost un bebelush tocmai linistit, ne-a trezit noapte de noapte de nenumarate ori pana la un an jumate. Dar ne-a luminat viata, ne-a facut sa fim fericiti si impliniti.

duminică, 14 iunie 2009

Monologurile Ilincai

...si de cal si de catel aaaa uuu au facut haaaaaam, asa au facut intr-o seara. purceii copilu pestii (aculta mami, nu mai calcula. ce calculezi?) intr-o seara cu tiranozaurul pa pa pa. somn usor carticico. am incalecat pe-o sa si pe-o mare capsuna si v-am spus povestea asa. sa stii ca... unde ne ducem mai cu nu stiu ce? ne ducem in tara minunilor? da mami? mami, io cpnduc, ca io sunt conducatoarea. vjjj... aaaaa.... mami, ce calculezi? io calculez, io sunt profesoara. mai e mixtura mentolata>? cine a pus mixtura acolo? i-am zis mixtura mentolata. mixtura mentolata...


...mami, apa. sunt mushetar. stau in copac. eu sunt o pasare care nu se da jos din copacul ei. muschetara muschetara muschetara. ma numesc piti. acu se da jos din copaceanu. s-a cocotat in copaceanul ei, in copacul ei. [pauza 20 de secunde] miau miau au au aicea mami, aiceaaaaa. [pauza de pupat unde s-a lovit] uite doua fetite cu rochite. aici cate o femeia, cate o femeie. ma uit de aicea la desene mami...

noi

patru, de la mic la mare:

Ea e Ilinca. Are aproape 3 ani, vorbeste intruna, e focoasa, e frumoasa, e desteapta. Ca doar e a mea.
28.05

El e Luca. Are aproape 6 ani. E domol, bland si rabdator. Zambeste mult. Iubeste dinozaurii.
Photobucket

Astia suntem noi. Impreuna. De aproape 10 ani :)
Photobucket

bine am venit...

In blogosfera!
Deocamdata caut butoanele pe aici... Revenim la povesti mai tarziu. Dupa ce gasim butoanele.