Nu tineam neaparat sa am un copil, dar nici nu luam masuri drastice pentru a nu-l avea.. Mergeam cu Alexandru pe Calea Victoriei in vizita la un prieten. Pe drumul spre casa am vrut un test de sarcina. Primul din viata mea. L-am cumparat si a doua zi la prima ora l-am facut. Evident, era pozitiv. Nu-mi amintesc sa ma fi cuprins vreo bucurie nemarginita, nici macar n-aveam cui sa spun despre el, Alexandru era in parc cu cainele, era prea devreme sa dau telefoane, era 6 jumate dimineata. Asa ca m-am dus pe balcon si mi-am aprins o tigara. Ma gandeam ca ma ajuta sa-mi limpezesc mintile si sa-mi dau seama daca ar trebui sa ma bucur sau nu. Nu m-a ajutat, asa ca am stins-o repede. Ma simteam egoista, nu prea vroiam un copil, de ce sa renuntz la viata linistita pe care o aveam? De ce sa ma trezeasca unul mic si plangacios noaptea? De ce sa-mi dau viata tihnita peste cap? Nu, nu eram pregatita sa renunt la toate astea…
Alexandru chiar s-a bucurat. Sincer. El isi dorea un bebe, eu nu eram aia hotarata si pregatita pentru asta. Cred ca nici acum n-as fi fost pregatita, daca nu ne lua Luca prin surprindere M-a strans in brate si m-a incurajat, printre hohotele mele de plans. Nu plangeam nici de bucurie, nici de disperare. Plangeam, pur si simplu. Apoi am inceput sa dam telefoane, sa stie lumea ca urma sa vina primul bebe din familie, din gasca de prieteni. Noi eram “insarcinati” iar ceilalti din gasca nici nu se gandeau sa se casatoreasca , mereu am fost deschizatori de drumuri… Mama a fost uimita. Soacra-mea s-a bucurat tare de tot. Prietenii au ramas fara grai. Fiecare a reactionat cum a putut. Lasand la o parte emotiile mele a fost interesant sa observ reactiile celorlalti.
Sarcina a fost usoara, usoara, fara neplaceri, doar cu 30 de kilograme in plus. Pe care le-am dat jos, tot Luca a fost ala care m-a “ajutat” cel mai mult…
Am fost rasfatata la maxim, indopata cu toate bunatatile, m-am dus la servici pana la sfarsitul lunii a opta de sarcina cand sefii mei de atunci au considerat ca nu vor sa nasc la birou, asa ca m-au trimis acasa. Acasa m-am apucat de impachetat. Am luat hotararea amandoi ca mai bine ne crestem copilul la Buzau, era asadar cazul sa renuntam la Bucuresti… Inca de la inceputul lunii a noua m-am apucat de impachetat. Era incredibil cate lucruri am putut aduna intr-o garsoniera in cativa ani, vreo 5 la numar. Am condus de 2 ori spre Buzau cu masina incarcata la refuz de tot felul de chestii. Am plimbat cainele pana aproape in ziua in care am nascut. Am stat si m-am odihnit. M-am jucat Diablo si Caesar pana mi-au iesit ochii din cap. Iar am impachetat. Am facut piata si-am gatit, desi astea-s vremuri demult apuse pentru consort, cred ca nici nu-si mai aminteste ca am facut asta candva… Am condus pana in ziua in care am nascut. Nu mai conteaza ca am rupt scaunul soferului cu cele 30 de kile ale mele, s-a reparat totusi la un moment dat.
N-am sa uit niciodata ziua in care am nascut. Termenul era 4 octombrie 2003. Doctorul a vrut sa ma induca pe 3 octombrie. Am refuzat, era ziua de nastere a mamei. Am ales ziua de 2 octombrie 2003. Aveam o burta uriasa, eram rotunda ca un balon.
Asadar, pe 2 octombrie doctorul mi-a zis sa ma prezint la spital. Cu bagajul facut. Era intr-o joi. Stabilisem sa ne vedem in jurul pranzului, o ora destul de ambigua, de altfel. El ma astepta pe la 12. La mine pranzul era pe la 1 jumate . Am luat un taxi spre spital, desi as fi vrut sa conduc eu, dar nu m-a lasat consortu'. Ca atare taximetristul ne-a plimbat prin cele mai pline de gropi scurtaturi care existau la momentul ala pe drumul din Dristor pana la Spitalul Militar. Aveam senzatia ca imi ajunge burta fix in cap. Indata ce m-a vazut doctorul la spital m-a luat la cearta, ca am intarziat. Ei, asta este, nu mai conteaza o ora in plus. Am avut si eu timp sa ma pregatesc ptr intalnirea cu fi-miu, manichiura, pedichiura, epilat.
Toata sarcina mi-am dorit sa nasc natural, fara nici o epidurala, asa cum au nascut milioane de femei inaintea mea. Ma simteam curajoasa, poate nitel masochista, vroiam sa vad cat de tare poate sa doara. Dupa ce am ramas insarcinata am stiut ca o sa avem un baietzel. Pe care o sa-l cheme Luca. Luca Stefan Adamescu. Un nume scurt si sonor, un nume mai lung care sa se potriveasca cu numele de familie, si mai lung.
Mama nu a vrut sa stie ca urma sa nasc, emotiile erau exagerat de mari si coplesitoare pentru ea. Asa ca am sunat-o si i-am spus ca ma duc la control, nu sa nasc.
Dupa dojenile din partea doctorului, dupa un control scurt, am decis, mergem sa nastem Zic “mergem” din 2 motive: urma sa nasc la Caritas si eram mai multi care “nasteam” (in primul rand eu, apoi Alexandru, prietena mea Adriana care urma sa ma tina de mana si sa ma incurajeze si, evident, doctorul). Asa ca am primit juma de pastilutza mica, dar eficienta, pentru a intra in travaliu. Pe la 2 am terminat cu controlul si pastilutza, doctorul ne-a trimis sa-l asteptam jos, in curtea spitalului. Incepeam sa am emotii. Pe la 2 jumate cred ne-am urcat in masina. Deja incepusem sa am primele contractii, erau suportabile. Nu-mi faceam nici o speranta ca vor ramane asa pana la final, dar eram optimista. M-am internat si am ajuns in sala de travaliu. Contractiile erau din ce in ce mai puternice. Cred ca era in jur de 3. Doctorul a venit, m-a vazut, mi-a zis ca pleaca la masa si mi-a lasat cealalta jumatate a pastilutzei s-o iau pe la 4 jumate. Pana la 4 jumate a mai fost cum a mai fost, m-am mai luat cu vorba cu Adriana, a mai trecut timpul, am luat jumatatea cealalta si dupa aia potopul. Durea ca la balamuc, abia aveam timp sa respir intre contractii, strangeam de o bara a patului si injuram in gand toata tagma barbateasca, in frunte cu consortu’. De parca el avea vreo vina ca am vrut eu sa nasc natural, fara epidurala. Apoi am terminat cu injuratul domnilor, nu s-a dovedit a fi eficient, am indreptat atacul spre mine, ca am fost o tampita si n-am vrut cezariana si n-am vrut epidurala, moama ce era la gura mea, parca ma inrosesc si acum de rusine cand imi amintesc. Noroc ca le ziceam pe toate in gand. A aparut doctorul, senin ca o zi de primavara, a vazut ca mult nu mai aveam, asa ca hai in sala de nasteri. Nu-mi amintesc daca am ajuns acolo pe propriile picioare sau intr-un scaun, desi inclin sa cred ca cele 100 de kile pe care le aveam nu incapeau intr-un scaun cu rotile, sau poate le-au indesat moasele?! Nu mai stiu… In sala de nasteri numai eu sufeream ca un caine, restul lumii, in frunte cu doctorul, spunea bancuri deocheate, sa sa nu le zic porcoase de-a dreptul Mai cu chiu, mai cu vai, mai cu ajutorul unei moase care s-a urcat efectiv pe mine Luca a vazut lumina zilei. Era fix 18 si 10, stiu ca m-am uitat la un ceas pe perete imediat dupa momentul expulziei.
Marea intalnire cu Luca n-a fost chiar asa emotionanta cum imi imaginam eu. L-am vazut, mi s-a parut mic, negru, uratel, cu o claie prea mare de par, dar urla din toti plamanii lui mici. Era sanatos, avea 3 kile 800 si 50 de cm, un bebelus normal din toate punctele de vedere. M-am bucurat ca e ok…
Comparand durerile din travaliu cu cele de dupa, de la “brodat”, cele din urma au fost mai puternice, noroc ca s-au terminat mai repede.
Cu chiu cu vai gata si nasterea, am tinut neaparat sa ma dau jos singura de pe masa aia, dar in ciuda protestelor mele m-au indesat intr-un scaun cu rotile si am iesit din sala de nasteri, inapoi spre cea de travaliu. Cand am iesit mi-am vazut prietenii care astepatu cuminti sa nasc. Erau multi, aproape toti, cred. Vreo 8-9. Inainte de a naste mi-am promis solemn ca nu o sa tip, nu o sa urlu, o sa suport cu stoicism totul. Pentru prietenii mei, dar mai ales pentru prietenele mele. Nu vroiam sa le descurajez, nu vroiam sa le las impresia ca o nastere naturala e groaznic de grea. Nici n-a fost asa. Cel putin pentru mine. Am stat de vorba cu fiecare in parte cateva minute, m-am bucurat de prezenta lor acolo, pentru mine a contat foarte mult, mi-a fost de mare ajutor. In sala de travaliu am mai poposit vreo 2 ore, am vorbit intruna la telefon si am mancat, e epuizanta o nastere si face pofta de mancare, parol.
Cea mai mare surpriza a fost pentru mama, chiar nu isi imagina ca o sa nasc in ziua aia. Desi ulterior a povestit cat de agitata a fost, cum s-a plimbat ea tot orasul fara sa-si gaseasca locul niciunde, nu si-a imaginat o secunda ca o sa nasc fara sa-I spun. A sunat-o Alexandru si i-a spus doar atat: “Saru’ mana, bunica. Ce faci?”
Apoi am fost mutata intr-un salon. Gol. Era trist si gol. Si sufletul meu era trist. Gasca bea si chefuia acasa in cinstea mea si eu zaceam intr-un pat de spital. Adica tocmai eu, personajul principal si sufletul petrecerii, lipseam. Ptiu, ce necaz pe capul meu. Dar gandul la puiul mic parca ma mai inveselea nitzel, insa nu suficient.
Acomodarea care a urmat nu a fost tocmai usoara, Luk nu a fost un bebelush tocmai linistit, ne-a trezit noapte de noapte de nenumarate ori pana la un an jumate. Dar ne-a luminat viata, ne-a facut sa fim fericiti si impliniti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu