vineri, 28 aprilie 2017

Liniște

Cam liniște aici, pe blogul Adameștilor. E liniște și în sufletele noastre. Zilele se scurg ușor, încercăm să ne bucurăm de fiecare zi în parte, să nu treacă viața pe lângă noi. Zilele astea am fost ocupați să citim. Când prind câte o carte care-mi place, citesc în fiecare clipă liberă. Și copiii fac aproape la fel, mai ales Luca. El are bucuria de a citi, așa cum o am și eu. Și Ilinca citește, dar nu la fel de mult ca noi. Mă bucur însă că o face. Citim și discutăm despre cărți, despre personaje, despre viețile lor și despre întâmplările pe care le trăiesc. Ni se deschid lumi noi, descoperim feluri noi în care se rostogolesc cuvintele și frazele în suflele altora,

Mi-am amintit cu drag și bucurie de copilărie, citind-o pe Mara Wagner. Am citit-o curioasă pe Ioana Pârvulescu, toată lumea o recomanda. Mai am câteva pagini și termin ”Inocenții”. Sunt convinsă că o să-mi pară la fel de rău când o să o termin, așa cum mi-a părut rău când am terminat-o de citit pe Mara. Sunt puțin invidioasă că nu am abilitatea de a așeza la fel de frumos cuvintele în fraze, așa cum o fac ele. Sunt bucuroasă că îmi găsesc puterea să nu îmi mai umplu uneori viața cu treburi cotidiene și renunț la orice ca să citesc. Sunt recunoscătoare pentru copiii mei, care mă lasă să citesc. Nu contează că nu mai sunt tricouri călcate. Putem să le purtăm și așa. Nu se supără pe mine când nu apuc să gătesc, se mulțumesc cu câte un sandwich.

În rest, avem parte de distracție, Ilinca rămâne același copil pus pe șotii, veșnic face ceva care ne distrează și ne aduce zâmbetul pe buze. Luca rămâne același copil calm și liniștit, deși acum pare uneori că nu-și găsește locul prin viața asta de adolescent. Râdem și ne distrăm, discutăm și dezbatem, ne deschidem sufletele unul în fața celuilalt. Mai ridicăm și vocile unul la celălalt. Mai trântim și ușile. O fetiță nu ezită să verse lacrimi amare din cauze diverse. Pe alocuri ne certăm, dar ne împăcăm cu ușurință. Ne lăudăm cu reușitele și discutăm despre eșecuri. Viața e bună cu noi.

marți, 11 aprilie 2017

Dragă Ilinca, (8)

Că eşti surprinzătoare, ştiam. Că nu încetezi să mă uimeşti, ştiam. Că poți face cam tot ce îți propui, ştiam. Dar chiar nu mă aşteptam să iei mai multe puncte decât fratale tău la concursul la MATEMATICĂ ☺ El a fost cel care si-a amintit câte puncte a luat la comperul la mate în clasa a IV-a. Si tot el a constatat cu surprindere că l-ai întrecut. Cred că de la aparatele alea dentare ți se trage, mamă dragă. Ai zis tu că acum pari şi mai tocilară cu dinții ăstia noi si cu ochelari. Ține-o tot aşa, iubita mea!

joi, 16 martie 2017

Ilinca, ironia si subconstientul

Relatez mai jos o conversatie scurta avuta cu Ilinca pe wapp:
- Mami
Pauza
-Yes?
- Mami, mai am doua pagini la mate, dar nu mai am timp, trebuie sa ma imbrac si sa plec la antrenament.
- Lasa cartea pe birou, zic. Le fac eu cand vin de la serviciu.
Pauza
- Mami, nu mai fi ironica! Ma deranjeaza!
Scurt si la obiect.

Mai pe seara: stii, n-am vrut sa gresesc 3 servicii la rand azi la sala si sa iti dau cu mingea in cap. Dar cred ca si subconstientul meu era deranjat de ironiile tale.

PS: nu stateam in bataia mingii, eram chiar in lateral. Dar a naibii minge tot in capul meu ajungea...

joi, 19 ianuarie 2017

Stai aici, colțunaș!

Dimineață.
7:25.
Ilinca e gata de școală, împotriva voinței ei, desigur. Are geaca pe ea, căciula pe cap, ghiozdanul în spate și ghetele în picioare. Eu alerg prin casă, căutând niște chestii să le iau cu mine. Îi spun domnișoarei: mergi și trezește-l pe Luca. Ea, ascultătoare, se duce. Și nu mai vine. Deodată aud hohotele de râs ale tatălui lor. Mă duc să văd ce a mai făcut dumneaei.
Intru în camera lui Luca, e întuneric și nu văd mare lucru. Deodată mă prind ce se întâmplă. Ilinca e ghemuită în patul fratelui ei, așa îmbrăcată și încălțată. El o învelește cu pilota lui și îi spune, liniștit: ”Stai aici, colțunaș. Stai aici.” Și ea mai stă puțin.

luni, 9 ianuarie 2017

Ilinca şi şcoala - Never Ending Story

Mulți dintre voi știu cât de mult îi ”place” Ilincăi la școală. N-are nimic personal cu nimeni din această instituție, doar că pur și simplu nu îi place și se duce pentru că trebuie. Sau pentru că așa e normal. A eliminat constrângerea din ”trebuie”. În plus, de când e în vacanță nu o mai doare burta, nu îi mai e rău, totul e ok. Așa cum preconizam...

Prima oară a citit pe facebook, sâmbătă dupa amiază, că li se mai lungeşte vacanța cu încă două zile. Deși știam, nu am informat-o personal. A descoperit singură. S-a bucurat, doar că în scurt timp și-a pus următoarea întrebare: ”Dacă ce am citit eu pe facebook nu e adevărat și luni se duce toată lumea la școală și eu stau ca fraiera acasă?” Așa că i-am explicat cum stă treaba cu verificarea surselor, în cazul în care nu e singură de informația primită. Din întrebare în întrebare, a ajuns la concluzia că ar trebui să caute informația pe site-ul inspectoratului școlar. A căutat, a verificat, a executat un dans al bucuriei.

Astă seară mă cheamă și îmi toarnă dintr-o suflare următoarea poveste: ”Mami, știi că m-am născut în București, da?” (Nu apuc să-i răspund că parcă îmi mai amintesc ceva despre nașterea ei.) Povestea continuă: ”Dacă m-am născut în București, înseamnă că sunt bucureșteancă. Ăștia au zis că în București e vacanță toată săptămâna. Deci pot să stau și eu acasă toată săptămâna, da?” Păstrați puțină slănină și ungeți, vă rog, școala Ilincăi. Poate are copilul baftă și o papă cățeii până miercuri dimineață, ok? Mulțumim!

miercuri, 4 ianuarie 2017

Anul ce-a trecut şi anul ce-a venit

Anul ce-a trecut a fost bun cu noi. La începutul lui mi-am dorit nişte lucruri. Care s-au îndeplinit absolut toate. N-au fost multe, dar au fost bune. Cred că a fost cel mai bun an al nostru. Aşa de bun a fost cu noi, că sincer mi-a părut rău că s-a terminat. Şi am fost aşa de uimită când am tras linia de final, că n-am mai fost capabilă să-mi pun nişte dorinţe la fel de concrete. În anul ce-a trecut am învăţat să am răbdare. Am învăţat că nu pot controla chiar totul în jurul meu. Am învăţat să primesc. Am primit multe. Am dăruit necondiţionat. Mai presus de toate m-am simţit iubită şi apreciată. Am mai căpătat nişte încredere în mine pentru că am constatat că pot face lucruri de care nu mă credeam în stare. Am văzut cum cresc copiii sub ochii mei. Am înţeles că mă pot baza pe ei. Am primit ajutor de unde nu mă aşteptam vreodată să primesc. Am învăţat să cer ajutor. Am primit oameni noi în viaţa mea. Pe unii i-am cam pierdut. Sunt convinsă că există un scop în toate. Trebuie doar să am răbdare şi sunt convinsă că o să înţeleg motivele pentru care unele lucruri s-au întâmplat. Am plâns de fericire. Am plâns de frustrare. Am plâns de oboseală. Am râs şi m-am bucurat în egală măsură. Am muncit. M-am odihnit. Am citit, deşi nu aşa de mult pe cât mi-aş fi dorit. Am putut să spun NU. Am putut să ajut. Mi-am pierdut cumpătul. Mi l-am regăsit. Am trăit. Lucru care mă face fericită.

Anul ăsta vreau să trăiesc. Să mă bucur, să mă întristez, să râd şi să plâng. Să exist. Anul ăsta mă plimb, pentru că am cumpărat deja bilete pentru Paris. Anul ăsta mă duc la un concert, aşa cum mi-am dorit demult, pentru că am cumpărat deja bilete pentru Pink Martini. Anul ăsta zâmbesc mai mult. Anul ăsta poate că o să citesc mai mult. Anul ăsta mă bucur de cei 40 de ani ce-i voi împlini prin august. Anul ăsta mă voi simţi bine în pielea mea. Voi fi acolo pentru ai mei. Dar nu voi trăi doar pentru ei. Voi trăi şi pentru mine. Pentru că merit.

La mulţi ani!

sâmbătă, 10 decembrie 2016

Ilinca şi psihologia

Într-o zi, săptămâna asta, Ilinca s-a decis:
- Mami, când o să fiu mare, vreau să mă fac psiholog, zice ea foarte fermă.
-De ce? întreb eu chiar curioasă şi uimită de hotărârea ce se simțea in spatele acestei afirmații.
- Pentru că am descoperit că îmi place să înțeleg oamenii.
(Ilinca, 10 ani si aproape 4 luni)

PS: singura carte pe care şi-a dorit-o anul ăsta de Moş Nicolae a fost una cu basme terapeutice pentru copii, adolescenți şi părinți)

joi, 17 noiembrie 2016

Dragă Luca (6)

Dragul mamii, drag,

Trebuie să încep prin a-mi cere iertare. Uneori, luată de viața de zi cu zi, de dorința mea de a fi mai buni în fiecare zi, te cicălesc și aștept mai mult de la tine, uitând cât de bun ești. Așa că viața asta mă trage de mânecă din când în când și-mi dă câte o lecție.

Seara trecută a fost o lecție. Care m-a făcut să realizez ce copil echilibrat ești. Și să-mi aduc aminte să mă bucur de tine și să apreciez alegerile pe care le faci, mă face să nu te mai judec și să nu te mai împing de la spate să faci lucruri pe care, în mod evident, nu ești pregătit să le faci. Pentru că, îmi dau seama acum, că o să le faci atunci când o să poți și când o să ai cu cine. Aseară mi-am adus aminte că trebuie să am încredere în deciziile pe care le iei, trebuie să am încredere în felul în care îți organizezi treaba de zi cu zi, trebuie să te las în pace uneori și să nu te mai cicălesc. Dar mi-e greu să mă opresc, recunosc. :) Îmi dau seama că asculți sfaturile mele, deși nu mă auzi mereu când îți spun unde e pachetul pentru școală, unde e tricoul, unde sunt adidașii. Auzul selectiv vine o dată cu adolescența, înțeleg și asta. Și furiile și ușile trântite și sarcasmele. Sunt aici să te țin piept. Știu că pot să o fac. Pentru că, la capătul drumului, întrezăresc un bărbat minunat.

Îmi dau seama că ai capacitatea de a-ți alege singur prietenii. Îmi dau seama că ești același copil conștiincios, determinat, calculat și echilibrat. Te rog, rămâi la fel în continuare, vezi-ți de drumul tău, ai încredere în alegerile pe care le faci, pentru că, până acum, s-au dovedit a fi bune. Sunt convinsă că vor fi bune și în continuare. Nu-ți pierde conștiinciozitatea, nu-ți pierde seriozitatea de a-ți face treaba , încearcă să fii în competiție cu tine, încearcă să nu-ți pierzi curajul de a face lucruri noi în viață. Noi, ceilalți trei, suntem aici să te susținem, să te sfătuim, să te încurajăm și să ne bucurăm alături de tine.

Te rog, iart-o pe mama că e uitucă din când în când. Și nu te supăra pe ea că vrea tot timpul mai mult. Așa-s mamele, pretențioase, e în fișa postului ;)

cu încredere,
mama


Despre iubire

Conversație matinală cu fiica mea:
Eu: Ilinco, știi ce mi-a zis tati aseară? Că pe el îl iubești mai mult decât pe mine, pentru că el te-a trimis la volei și acum ai posibilitatea să chiulești de la școală din când în când. Așa este? (Cine o cunoaște pe fi-mea, știe că școala nu e activitatea ei preferată)
Ea (se prinde că întrebarea mea e o capcană, se gândește puțin ce să-mi răspundă, să nu mă simt ofensată): Păi pe el îl iubesc mai glumeț, iar pe tine te iubesc mai respectuos. 
Eu: atunci te rog, respectuos, să te dai jos din mașină și să te duci la școală. Și tot respectuos îți doresc o zi bună! :)


luni, 24 octombrie 2016

Povara

E aproape întuneric şi plouă. Ne mişcăm încet prin traficul aglomerat al dimineţii. E linişte în maşină. Din când în când se aude un suspin înfundat. Nici eu, nici ea, nu spunem minic. Nu e nevoie de cuvinte. Mă întorc către ea şi îi întind o mână. Mă strînge tare şi simt cum ar vrea să nu îi mai dea drumul. Brusc, îi spun: "Poţi să te dai jos aici. Capul sus! O să supravieţuieşti şi astăzi!" Nu mă priveşte, se uită abătută în jos şi spune cu o voce stinsă: "O să încerc!" Se dă jos din mersul maşinii. Mă uit lung la ea. Pare mare. E înaltă şi zveltă. Dar e tot mică. Încă se mai bucură de poneii de pluş primiţi în dar de la tati. Îşi ţine capul între umeri şi priveşte în jos. Calcă apăsat, cu paşi mari, făcând slalom printre oameni şi bălţi. Pare că duce pe umeri povara întregii lumi. E obosită, deşi nu e decât luni dimineaţa. A fost un weekend frumos, deşi obositor. A fost un weekend în care a prins aripi. A mai căpătat un dram de încredere în ea. A fost copilul pe care îl tot rugam să apară. A zâmbit. S-a simţit bine. A muncit. S-a concentrat. A fost mândră de ea. A fost parte dintr-o echipă în care a fost cea mai mică. Şi totuşi i-a fost bine. O să îi fie bine şi astăzi. Ştiu că poate.