vineri, 14 septembrie 2018

Neputință

NEPUTÍNȚĂ, neputințe, s. f. 1. Faptul de a nu avea forța, posibilitatea, capacitatea, libertatea de a realiza ceva, de a acționa; incapacitate; imposibilitate.

Asta simt azi. Neputință. Nu am forța, posibilitatea, capacitatea de a face față suferinței lor. Nu am cuvintele necesare. Eu, aia care are mereu cuvintele la ea, azi nu le-am avut. Nu am știu ce sa îi spun fiicei mele care mi-a scris pe wapp că are o stare oribilă, că azi orice îi aduce aminte de tati, că nu poate să ducă azi școala, că îi vine să vomite și că nu se poate ridica din pat să facă ceva, orice. I-am spus că e normală, că e firesc să se simtă uneori așa. Că e dreptul ei să plângă. Să îl plângă. 

A fost o săptămână grea.

Luni ne-a fost dor. Un dor dureros și sfâșietor. M-am simțit deznădăjduită că nu am avut cui să trimit poza cu Luca în curtea liceului. Prima zi de liceu din viața lui. Am trimis-o prietenilor, dar nu am putut să i-o trimit lui. Și am plâns. Ilinca a zăcut toată după amiaza și seara, după școală, pentru că au fost întrebați cine provine din familii monoparentale. Și s-a văzut nevoită să ridice și ea mâna... Nu am putut să o îmbunez cu nimic. Nici macar sfântul shopping nu a reușit să o convingă să se dea jos de pe netflix. A fost ziua in care l-am ascultat pe tata plângând, neputincios, la telefon fiindcă nu a știut ce să le spună copiilor sa le alunge dorul si tristețea. A fost ziua in care tata a ales să fie alături de Luca in curtea liceului, în prima lui zi de scoala, asa cum a facut si in clasa întâi.

Marți am luat de la Starea Civilă certificatul de deces. Am vărsat lacrimi amare.  Și le-am șters pe ale lui Luca. Pentru că a completat un formular la școală despre părinți. Și a scris în dreptul numelui tatălui că e decedat. 

Miercuri am fost la Casa de pensii să completez formulare pentru pensia de urmaș. Și, în timp ce scriam, am realizat că în urmă cu 21 de ani l-am cunoscut fix în clădirea aia, la Radio Media. Si am fost la cimitir, unde m-a intampinat un fluture alb. Asa cum m-a intampinat si data trecuta. Si alta data. Și am mai plâns un pic. Și mi-a fost rău toată ziua. M-am înviorat pe seară când mi-am dat seama că, totuși, ei au avut o zi mai bună ca a mea. Și am reușit să zâmbesc ascultând impresiile lui Luca de la școală.  Și văzându-i bucuria cu care vorbea despre proful de istorie, care e genial. Și ascultându-i hohotele de râs pe când îmi povestea că a dat test inițial la muzică și a știut să răspundă doar la 4 întrebări din 9. 

Joi a trecut cumva, din inerție. Am fost la prietenii noștri la masă, încercând să ne reluăm rutina noastră. M-am îmbătat cu apă rece, văzându-i că reușesc să zâmbească, pe alocuri. Deși simțeam că urmează ceva greu, simțeam plânsul și deznădejdea în aer. Am ales totuși să le ignor și să las ziua de joi să treacă.

Azi e vineri. Vinerea neputinței. Vinerea lacrimilor șiroaie. Vinerea în care au plâns amândoi, singuri acasă. Vinerea în care m-am simțit incapabilă. În imposibilitatea de a le alina dorul și suferința...

Mâine e sâmbătă. Mâine mâncăm prăjituri și oferim cadouri Simonei și lui Costi, pentru cei 11 ani de când s-au căsătorit. Mâine alegem să ne bucurăm cu ei și pentru ei, alegem să mergem la tata în vizită și alegem să ne bucurăm de oameni pe care îi iubim. Mâine e o nouă zi. 

miercuri, 29 august 2018

Aș vrea

Să fii sănătoasă.
Să fii fericită.
Să nu îți pierzi niciodată pofta de viață.
Să rămâi acelasi suflet curat.
Să aduci zâmbete in vietile tuturor celor din viata ta.
Să ai aceeasi bucurie de a trăi mereu.
Să îți găsești liniștea și echilibrul.
Să reusesti sa iei cele mai bune decizii pentru tine.
Să nu uiți că ai un înger care va veghea mereu asupra ta.
Să nu uiți că mama si fratele tau te iubesc foarte mult.
Să nu uiți că ai prieteni buni, pe care te poti baza mereu.
Să poti sa iti găsești prietenii tai, asa cum si eu i-am gasit pe ai mei.
Să îți asculti instinctul si sa te bazezi pe el.
Să îți trăiești viata fara regrete.
Să poti sa iti faci singura bucurii mărunte.
Sa nu îți fie frica de nimic.
Să vii să îmi ceri ajutorul cand ai nevoie de el.
Să ai o viață minunată,  asta as vrea...
La mulți ani, iubita mea!



luni, 27 august 2018

Caruselul cu emoții

Mi se pare că fiecare zi este, de fapt, o plimbare într-un carusel. Acum sunt sus, acum sunt jos. Râd si în urmatoarea secundă mi-s ochii plini de lacrimi. De dor. De durere. De frustrare. În fiecare zi scriu scrisori în gând.  As vrea sa le aștern pe toate aici. Nu reusesc. Uneori nici nu vreau. Vreau sa rămână doar ale mele. Le tin aproape de sufletul meu si atât. De sufletul meu ciuntit. Am senzatia, uneori, ca merg pe un fir subțire de ață.  E suficient sa sufle cineva mai tare pe lângă mine, mă clatin și cad. Cumva, reusesc sa mă ridic. Mă scutur si pornesc mai departe. Merg mai departe. Mergem mai departe. Noi trei mergem mai departe.

Stau pe malul mării, departe de lume, ascult valurile si încerc să înțeleg unde s-a dus bucuria reîntâlnirii mele cu marea. Marea mea iubită. Cu cât dor si drag alergam an de an către ea! Azi nu. Azi, niciunul dintre noi nu s-a mai grăbit să vină să o vadă. De fapt, azi dupa amiaza doar eu am venit sa o vad, ei doi au ales să nu vină. Sunt oameni, au dreptul să aleagă. Mereu le dau posibilitatea sa o faca. Fiindcă îi iubesc si îi respect in aceeași masura.

Drumul de azi mi-a fost greu, cu oftaturi dese, gânduri multe si o gheara in suflet. Am trecut printre eoliene, am sters lacrimi siroaie de pe obraji si am continuat să conduc. Am refuzat să mă opresc din condus. Refuz sa ma opresc, merg înainte, e singura directie buna.

 Si totusi deseară, la culcare, am sa adorm cu chipul lui Luca in fata ochilor. Plimbarea cu vaporasul către Sulina i-a adus atat de multa fericire pe chip cum demult nu mi-a mai fost dat sa vad. Azi, fiul meu a fost fericit. Ilinca mi-a șoptit că nu-și aduce aminte cand l-a vazut ultima oară atât de fericit.

Mâine e ziua mea. Nu simt nevoia sa o serbez nicicum. Am dreptul să aleg să nu o serbez. De-abia, de-abia am primit un cadou de la oamenii mei dragi. Un portofel roz, care sa-mi amintească de lumea mea roz in care obisnuiam sa traiesc. Poate ca, într-o zi, lumea mea va fi roz din nou...

luni, 20 august 2018

3 săptămâni

Dragul meu,

Să dea naiba dacă știu cum am putut respira 3 săptămâni. 21 de zile. 504 ore. N-a fost deloc ușor, am avut multă treabă. Să te aducem acasă. Să te conducem pe ultimul drum. Să plângem mult și să râdem mult. Să facem haz de necaz și glume macabre, așa cum ne-ai învățat tu. Să facem prima vizită la cimtir. Și a doua. Să gătesc o varză pentru tine, să am ce împărți la biserică. Să anulez bilete de avion. Să caut prin hârtiile tale. Să-ți despachetez lucrurile. Să umblu în portofelul tău. Să-ți simt mirosul hainelor. Și al parfumurilor. Să plâng. Să suflu tone de muci. Să-mi admir cearcănele în oglindă. Să am coșmaruri. Să te visez frumos. Să te simt câteodată pe lângă mine. Să mă rog pentru sufletul tău.

Fiecare dintre aceste acțiuni mi-a bucățit sufletul puțin câte puțin. Și totuși fiecare dintre cele de mai sus m-a făcut să mă simt mai puternică. Oare cum e posibil să mă simt atât de rău și totuși atât de puternică? Simt depresia cum îmi dă târcoale. Cum se insinuează în sufletul meu încetul cu încetul. O las să mă cuprindă, apoi pe măsură ce plâng, o simt cum se îndepărtează. Și apoi o iau de la început. Știi ce le-am spus fetelor la birou azi? Că o să mă fac bine. Știu eu că o să mă fac bine, dar am nevoie de timp. Nu știu de cât timp voi avea nevoie, dar nu contează, nu mă grăbesc niciunde.

Să știi că am avut puterea să mă și bucur puțin. De revederea cu prietenii noștri. De îmbrățisările lui Luca. De un masaj primit cadou de la Costi. Jumătate din timp am plâns, să știi. În jumătatea cealaltă chiar am reușit să mă simt normală și oarecum relaxată. Să înot câteva ture la ștrand. Să merg o dată la sală. Să le fac un cadou anticipat de Crăciun Simonei și lui Costi. Să știi că le-am dăruit două bilete la concertul Pink Martini de pe 1 decembrie. Sunt convinsă că te-ai fi bucurat să mă vezi făcând asta. Îți plăcea mult să ne bucuri pe noi, oamenii dragi din viața ta.

În ciuda faptului că am în permanență o gheară în suflet, am reușit să și zâmbesc, pe alocuri. Uneori îmi imaginez cum adun cioburile sufletului meu de pe jos și încerc să reconstruiesc ceva ce-a fost cândva. Pur și simplu mă trezesc peticind suflete. Nu doar pe al meu, ci și pe ale copiilor noștri și pe ale prietenilor noștri. Altă dată îi văd și îi simt pe ceilați cum încearcă să-mi peticească sufletul. Uneori reușesc. Fiindcă știi bine că am oameni grozavi în jur. Am știut în viața asta să ne alegem prietenii și să-i ținem aproape de noi.

Într-o seară mi-a povestit Ilinca un coșmar al ei. Coșmarurile mele le pot duce. Dar pe ale ei cu greu le duc. Nu am știu cum să o încurajez la telefon, i-am spus doar că peste două seri o să vină acasă și o să plângem în voie amândouă. Astă seară ajunge acasă, draga de ea, după 11 zile. A plecat un copil, se întoarce aproape un adult. Îi e dor de mine, de Luca, de Moro. Dar cel mai mult îi e dor de tine. Dorul asta nu știu să i-l alin. Pot doar să o țin în brațe și să plâng împreună cu ea.

Mă impresionează Luca, cum poate el să îți poarte lucrurile și să umble în șifonierul tău, eu nu am găsit încă puterea de a face asta. L-a izbit momentul când a fost la cimitir. Chiar mi-a zis că a venit acasă după aceea și o vreme a lovit cu furie în sacul de box. A fost la Raluca, au stat mult de vorbă. Apoi am stat și eu de vorbă cu el, atât cât mi-a permis. Acum de-abia așteaptă să plece miercuri de acasă, la Laura și la Marius. E nerăbdător să respire și alt aer, decât ăsta greu de acasă. Îl cred și îl înțeleg. Și au de-abia aștept să plecăm, chiar dacă vom fi 3 și nu 4. Cu 3 ăsta mai avem mult până ne obișnuim. Poate că nu o să ne obișnuim niciodată, cine știe?

Azi e ziua lui tata. E prima oară după extrem de mulți ani când nu ne petrem ziua asta cu el. Pur și simplu nu pot. E prea devreme să mă simt în stare să sărbătoresc ceva. Vin îndată ziua mea și a Ilincăi. Stai liniștit, mi-am luat singură cadou, așa cum am făcut mai mereu. Anul ăsta o bicicletă. Să îl pot însoți pe Luca la câte o plimbare cu bicicletele prin oraș. Ilinca și-a primit cadoul de ziua ei de la tine, acum o lună. Sigur nu mai vrea altul... Cum ai știu tu să ai grijă de cadourile copiilor de anul acesta. La anul mă ocup eu, nu-ți face griji. Chiar știu ce o să vreau la anul cadou de ziua mea: un tatuaj cu un flamingo. Roz. Sunt absolut sigură că știi și de ce. E secretul nostru și al celor apropiați nouă. Ilinca a zis că sunt cea mai cool mamă, dacă îmi fac și tatuaj. Luca a părut ușor dezgustat, a zis că nu înțelege de ce oamenii se tatuează. Dar e alegerea mea. Vreau să trăeisc în continuare fără regrete. Să-mi fac mici bucurii care îmi ajută sufletul să zâmbească din nou. Să îi bucur câte puțin și pe ceilalți din jurul meu.

Simt că la capătul acestui tunel în care ne aflăm cu toții acum există o luminiță. Nu o văd încă, dar știu că pâlpâie firav undeva și mai știu că o să ajungem să o și vedem la un moment dat.

Cu dor și cu iubire,
ceilalți trei Adamești

miercuri, 15 august 2018

Drum bun, iubire!

Let's Never Stop Falling in Love - Pink Martini

I wish a falling star could fall forever
And sparkle through the clouds and stormy weather
And in the darkness of the night
The star would shine a glimmering light
And hover above our love
Please hold me close and whisper that you love me
And promise that your dreams are only of me
When you are near, everything's clear
Earth is a beautiful heaven
Always I hope that we follow the star
And be forever floating above
I know a falling star can't fall forever
But let's never stop falling in love
When you are near, everything's clear
Earth is a beautiful heaven
Always I hope that we shine like the star
And be forever floating above
I know a falling star can't fall forever
And let's never stop falling in love
No let's never stop falling in love

Dragă Alexandre,

Era melodia noastră. Încă îmi amintesc foarte bine momentul când am ales-o amândoi... Acum ești steaua mea, steaua noastră, care ne veghează de undeva de sus. N-aș fi vrut să fii așa devreme îngerul nostru păzitor. Poate că am mai fi avut lucruri de făcut în viața asta, împreună. Sau poate că nu, din moment ce Dumnezeu te-a ales să îi fii înger. Cine suntem noi să ne împotrivim voinței Lui? Am așa de multe să îți scriu, că parcă mi s-au învălmășit ideile în minte și nu mai știu cu ce să încep... Azi îmi beau cafeaua în cana pe care ți-am dăruit-o de un Crăciun. Ieri Luca a plecat la sală cu unul din tricourile tale preferate pe el, cel pe care scrie Alexander. A zis că îl poartă în memoria ta. Nu așa trebuia să fie, trebuia să îl poarte fiindcă i-ai fi spus tu că poate să îl poarte. Niciunul dintre noi nu se poate concentra la nimic. Fiindcă gândul ne zboară doar la tine. Ne uităm la telefoane și parcă așteptăm totuși să ne suni. Ziceam odată că dorul doare. Abia acum înțeleg cu adevărat cât de tare poate dorul să doară. Doare fizic. Și nu știm cum să-l facem să nu mai doară. Pentru că nimeni nu știe să ne spună cum putem face asta. Probabil că doar timpul ne va ajuta, dar asta înseamnă că trebuie să avem răbdare. Și nu-i ușor deloc să ai răbdare.

Ascult Pink Martini și plâng. Când îmi erai aproape, totul era simplu, pământul chiar părea un rai. Acum totul e o ceață. Și noi ne simțim ciuntiți. Într-una din zilele trecute am realizat brusc că singurul loc în care mă simțeam în totală siguranță erau brațele tale. Îmi era așa de ușor să mă ghemuiesc lângă tine, să mă simt în siguranță și să realizez apoi că pur și simplu am atâta putere, încât pot cuceri lumea... Care mai e acum locul meu unde să mă simt în siguranță? Care??? Mă simt ca o frunză în bătaia vântului. Și totuși știu că trebuie să pot orice. Dacă am putut să le spun copiilor noștri că tatăl lor nu mai este în viață, înseamnă că ar trebui să pot face orice. 

Știu că ești pe lângă noi. Te simt. Știu că i-ai promis Andrei, în vis, că totul va fi bine. Știu că ne trimiți tot felul de semne, le vedem, noi cei care am rămas să plângem după tine. Te-am visat că mă strângeai în brațe și mă sărutai. Și erai uimit că încă îmi simțeai atingerile și săruturile. Să știi că și eu le-am simțit pe ale tale. Și o să le simt toată viața mea. Tânjesc după ele. Pentru că ai fost și vei fi mereu sufletul meu pereche. Săptămâna trecută Ilinca îmi pipăia degetul să vadă dacă port verigheta. Cum să n-o mai port? Nu e doar o verighetă, e un simbol. Al vieții mele cu tine. Am avut parte de 20 de ani minunați. Am făcut atât de multe lucruri frumoase, Cele mai frumoase și mai bune lucruri făcute de noi se numesc Luca și Ilinca. Și ți-am promis și mi-am promis și le-am promis că o să fac tot ce îmi stă în putință să am grijă de ei, să le fie bine în viața asta. Și acum îți mai promit ceva: că nu vor uita niciodată ce tată bun ai fost pentru ei. Și că nu vor uita niciodată ce înseamnă iubirea dintre doi oameni. Și respectul. Și bucuria de a trăi împreună.

Faptul că a doua zi după ce ai trecut într-o altă lume am făcut un bilanț al vieții noastre împreună și că am ajuns la concluzia că nu regret absolut nimic mi-a umplut sufletul de bucurie. Și mi-l umple zi de zi. Să ajung la concluzia că după 20 de ani nu am regrete, e o mare ușurare pentru sufletul meu. Și ce dacă ultima noastră discuție, despre permisele de pescuit, s-a terminat prin a mă lua de tine? Chiar mi se părea că ai mai mult timp decât mine și că te poți ocupa tu de ele, eu eram ocupată să calc, după ce gătisem jumătate de zi. Acum îmi dau seama că nu mai aveai timp. Timpul e ceva relativ. Pare că îl avem și totuși nu îl avem. De aceea mi-am promis să trăiesc ca și cum fiecare zi ar fi ultima mea zi... Cu bucurie și cu recunoștință. Fiindcă, așa cum îi explicam Ilincăi, nu noi alegem când ne naștem, și când murim. Însă noi alegem cum trăim între cele două momente. Și e datoria noastră față de Dumnezeu, față de noi și acum față de tine să ne trăim viața frumos și fără regrete. Așa că ăsta este planul nostru, să știi. Să învățăm să trăim din nou, fără tine. Să luăm viața de la început, cumva. Știm că ne vei fi mereu alături și că mereu vei avea grijă de noi. Asta nu înseamnă că nu vor mai curge râuri de lacrimi. Vor curge, dar apoi ne vom simți puternici. Și vom lupta ca viața noastră să fie bună în continuare. Știi că avem oamenii potriviți lângă noi. Minunați oameni ne-a adus viața alături. Când am realizat, în biserică, că sunt înconjurată de oamenii noștri, brusc m-am simțit liniștită și protejată. Știu că tu i-ai așezat în jurul meu și că a fost un mesaj de la tine. Și mai știu că acum ești un suflet luminat și puternic. Dacă adunăm puterea noastră cu puterea ta, dintr-o altă dimensiune, sigur totul va fi bine și lucrurile se vor așeza bine. Și iar ajung la faptul că trebuie să învăț să am răbdare. Răbdarea nu a fost punctul meu forte, după cum bine știi. Dar, de dragul tău și al copiilor, voi învăța să am și răbdare.

O forță divină te-a ajutat să îți iei rămas bun, treptat, de la lumea asta, în ultimele luni. Pentru că nimic nu e întâmplător. Ai apucat să vezi locuri pe care nu le văzuseși niciodată. Ai apucat să mai vii căteva zile acasă, chiar dacă nu erau programate. Și mi-ai spus că niciodată nu te-ai simți mai relaxat și mai fericit să fii cu noi. Chiar mi-ai cumpărat și un tricou negru, deși niciodată nu mi-ai luat haine negre. Ai pucat să te vezi cu oameni dragi ție, mulți. Să vorbești cu unii cu care nu mai vorbiseși demult. Dând timpul înapoi, chiar realizez că ai apucat să îți iei rămas bun. Sper că ești liniștit, dragul meu...

Toate visele mele au fost cu tine și despre tine... Deși acum câțiva ani am avut unul în care am visat că muriseși, l-am alungat iute fiindcă mi-ai spus să nu mă mai uit la toate prostiile alea de seriale la care mă uitam... Și totuși, cu trei zile înainte să pleci de pe lumea asta, am visat că îmi refăcusem viața alături de un alt bărbat. A fost singurul meu vis în care tu nu erai cu mine. Ai râs de mine, ai făcut mișto, așa cum făceai mereu. Eu am avut puterea să îți povestesc visul meu, tu ai avut puterea să răzi de mine. Uite că acum nu mai e de râs, e cam de plâns...

Zilele astea, facebook-ul e plin de amintiri cu noi 4. An de an, clipă de clipă, am construit împreună amintiri frumoase. Fiindcă acum îmi dau seama că acum doar cu astea rămânem. Fizic, mi se face rău să le deschid. Dar știu că va veni o zi când voi putea face asta și fără să sufăr.

Cu toții ne simțim mai săraci, și totuși mai bogați fiindcă te-am avut în viețile noastre. Nu credeam că am să văd vreodată un preot care plânge, în timp ce se roagă pentru sufletul tău. Nu-mi imaginam vreodată că toți cei cinci preoți care te-au condus pe ultimul drum își vor uni forțele, de bunăvoie, să facă asta. Nu credeam că am să simt vreodată cum pur și simplu te desprinzi de lumea asta. Desprinde-te în continuare, iubire, și vezi-ți de drumul tău. De treburile de pe lumea asta mă voi ocupa eu în continuare. Și iarta-mă, te rog, dacă ai să mă mai vezi plângând și căzând. Promit că mă voi ridica de fiecare dată!

duminică, 17 iunie 2018

Inspir, expir. Nu e asa simplu pe cum pare...

Stau amândoi în dormitorul lui Luca si se uita la ceva amuzant pe Netflix. Le aud râsetele in hohote si respir ușurată. (pauza pentru luat o bere din frigider. Mult mai bine!) De fapt, acum am început să respir, după toată ziua de azi. Nu, nu canicula asta grăbită mi-a tăiat respiratia. Am încetat să mai respir cand, dezamăgit de examenul la mate, mi-a zis șoptit, printre lacrimi: "Mami, dar chiar am muncit!"

 I-am zis ca stiu ca a muncit. Toata ziua am făurit cuvinte de încurajare. Am organizat chiar si o sesiune de shopping, pentru terapie. Deși nu ma asteptam, a funcționat. Deci merge si la băieți, dar musai să nu fie mai mult de trei magazine, si alea alese cu grija. Adidas, Altex si in loc de desert, KFC. 😉

 Cea mai mare presiune pe el cred ca si-a pus-o chiar el. Mai ales la matematică. A plecat hotarat de acasa sa obtina o nota cat mai apropiată de 10. N-o s-o obțină.  Nici el si nici altii. Fiindcă inteleg ca nu au fost tocmai usoare subiectele.

Nu mai contează. Conteaza altceva: ca el însuși a a zis asa: "daca trag linie dupa clasa a opta, consider că am facut tot ce mi-a stat în putință sa fie bine. Chiar nu am ce sa imi reproșez, mami". Nu, puiule, nici eu nu am ce sa iti reproșez. Nici tie, nici mie. Cu toții am facut tot ce am putut face. Mulțumirea mea e ca tu esti, pana la urma, multumit de tine.

În zilele astea am redescoperit cat de importanți sunt prietenii. Care, în programul lor haotic, au găsit timp să dea un telefon. Sa trimita un mesaj. Sa spuna două vorbe de încurajare. Unii chiar au plecat din confortul weekendului lor, sa vina la noi. Fiindcă asa a vrut Luca, sa se relaxeze alaturi de ei. Altii s-au oprit din ceea ce faceau, sa faca putina magie pentru el. Unii, deși departe de casă și în concediu, si-au gasit timp să il sune si sa ii spuna două vorbe frumoase. Pentru asta le mulțumesc tuturor ca exista in vietile noastre.

Si, mai presus de toate, ii multumesc lui Dzeu ca suntem sănătoși. Ca suntem, pur si simplu... Sa fie vara! Sa fie vacanță!

joi, 7 iunie 2018

Aș vrea

Aș vrea să opresc ziua asta puțin.  Să am timp să o diger. Aș vrea să am timp să o așez undeva, în sufletul meu. Clipele curg prea repede, azi e o zi în care am simțit că nu pot ține pasul cu timpul. Momentele vin de-a valma,  am nevoie de timp să le așez în cutiuțe,  în ordine, sa le pot scoate ori de câte ori am nevoie.

Vreau să nu uit emoțiile primei zile de scoala ale lui Luca. Si nici pe cele de la festivitatea de absolvire a clasei a opta.

Vreau sa nu uit ziua asta in care am simțit că nu pot să respir de emoție. Cand l-am rugat sa faca un selfie cu mine pe strada, în drum spre scoala, iar el si-a dat ochii peste cap. Cand se învârtea stingher in curtea scolii, printre colegi, parca negăsindu-si locul. Cand s-a relaxat si l-am surprins zâmbind.

Vreau sa nu uit ziua când am avut răgazul să îi împletesc două codițe Ilincai. Cand am respirat adânc,  văzând dezordinea din camera ei. Cand am privit-o cum se pregătea pentru scoala si il asculta pe Freddie, cântând o data cu el. Nu inteleg cum de stie versurile cântecelor lui, dar încă se poticneste la tabla înmulțirii. Cand am strans-o tare in brate si i-am spus că mă bucur că e încă mică.

Vreau sa pun ziua asta in borcanul meu al fericirii. Am fost fericită, mai presus de orice emoție. Fiindcă îi am in viata mea. Fiindcă il am pe omul meu in viata mea. Fiindcă am prieteni in viata mea. Fiindcă exist.

Vreau sa stai putin pe loc, timpule.  Sa pot ține pasul cu tine...

duminică, 11 februarie 2018

Dragii mamii,

Uneori mă întreb, mirată, ce am făcut eu în viața asta să am așa copii buni... Prinși în goana zilnică, între serviciu, școală, treburi casnice, între dorința de a le face pe toate și de a-i mulțumi pe toți, uit să vă spun lucruri. Lucruri care, cred eu, contează. Sau mi se pare firesc și natural să le știți și să nu vi le mai spun. E ca atunci când iubești pe cineva zi de zi, ani de zile, dar uiți să îi spui. Ți se pare de la sine înțeles, din moment ce încă ești lângă acea persoană, să știe că o iubești și să nu crezi că mai e nevoie să îi spui asta...

Dragă Luca, îți admir răbdarea cu care încerci să treci prin adolescență, deși știu că furtunile din capul tău și din sufletul tău nu sunt chiar mici. Și îmi pare rău că le închizi în sufletul tău destul de des, când ai putea să le eliberezi și să le discuți cu mine. Dar sunt aici și voi fi aici ori de câte ori vrei să le povestești...

Dragă Ilinca, îți admir curajul de care ai dat dovadă în ultimul timp... Admir omul în care te transformi zi de zi. Admir puterea ta de a te transforma dintr-un iepuraș fricos într-o persoană încrezătoare, care ia viața în piept, așa cum vine ea, cu bune și cu rele...

Dragă Luca, știu, simt și înțeleg că anul ăsta nu îți e nici ușor, nici confortabil. Mă bucură dorința ta de a reuși, mă încântă perspectiva ta asupra reușitelor tale și încrederea pe care ai căpătat-o în tine. Mi-a tăiat respirația clipa în care mi-ai spus ”cînd se va întampla asta” și nu ”dacă se va întâmpla asta”. Când crezi în tine, toată lumea poate fi a ta! Păstrează-ți credința, curajul și încrederea!

Dragă Ilinca, aș vrea ca în viața asta să ai parte și tu de o fiică  așa cum am eu. Care să creadă în tine, așa cum și tu crezi în mine. Care să te încurajeze când ai nevoie, așa cum tu mă încurajezi pe mine. Alături de care viața ți se va părea la fel de frumoasă, așa cum mi se pare mie. Care să îți dea putere să te ridici din pat în fiecare dimineață, așa cum o fac eu, pentru că mi-ar fi absolut rușine să mă vait, din moment ce tu te trezești la 7 de marți pînă sîmbătă, inclusiv în vacanțe, pentru a merge la antrenamente.

Dragă Luca, îți doresc să reușești să faci orice îți propui! Îți doresc să îți găsești puterea de a-ți pune ordine în gânduri, atunci când vei avea nevoie mai mult de asta. Nu uita, mama și tata sunt aici, alături de tine, te poți baza pe noi așa cum și noi știm că ne putem baza pe tine!

Dragă Ilinca, îți doresc să crezi mereu în tine, să vezi în tine ceea ce văd eu: o ființă curajoasă, puternică, perseverentă, empatică, sensibilă, care poate schimba măcar o bucățică din lumea asta, neprietenoasă și răutăcioasă pe alocuri!

Dragii mamii, vă iubesc! În fiecare clipă, în fiecare zi! Sunt recunoscătoare pentru că sunt mama voastră, pentru că mă ajutați să fiu mai bună, mai curajoasă, mai răbdătoare, mai fericită! Pentru că mă îndemnați și mă motivați să ies și eu din zona mea de confort și să fac lucruri pe care în mod normal nu aș avea curajul să le fac...

Cu iubire,
mama și tata

vineri, 28 aprilie 2017

Liniște

Cam liniște aici, pe blogul Adameștilor. E liniște și în sufletele noastre. Zilele se scurg ușor, încercăm să ne bucurăm de fiecare zi în parte, să nu treacă viața pe lângă noi. Zilele astea am fost ocupați să citim. Când prind câte o carte care-mi place, citesc în fiecare clipă liberă. Și copiii fac aproape la fel, mai ales Luca. El are bucuria de a citi, așa cum o am și eu. Și Ilinca citește, dar nu la fel de mult ca noi. Mă bucur însă că o face. Citim și discutăm despre cărți, despre personaje, despre viețile lor și despre întâmplările pe care le trăiesc. Ni se deschid lumi noi, descoperim feluri noi în care se rostogolesc cuvintele și frazele în suflele altora,

Mi-am amintit cu drag și bucurie de copilărie, citind-o pe Mara Wagner. Am citit-o curioasă pe Ioana Pârvulescu, toată lumea o recomanda. Mai am câteva pagini și termin ”Inocenții”. Sunt convinsă că o să-mi pară la fel de rău când o să o termin, așa cum mi-a părut rău când am terminat-o de citit pe Mara. Sunt puțin invidioasă că nu am abilitatea de a așeza la fel de frumos cuvintele în fraze, așa cum o fac ele. Sunt bucuroasă că îmi găsesc puterea să nu îmi mai umplu uneori viața cu treburi cotidiene și renunț la orice ca să citesc. Sunt recunoscătoare pentru copiii mei, care mă lasă să citesc. Nu contează că nu mai sunt tricouri călcate. Putem să le purtăm și așa. Nu se supără pe mine când nu apuc să gătesc, se mulțumesc cu câte un sandwich.

În rest, avem parte de distracție, Ilinca rămâne același copil pus pe șotii, veșnic face ceva care ne distrează și ne aduce zâmbetul pe buze. Luca rămâne același copil calm și liniștit, deși acum pare uneori că nu-și găsește locul prin viața asta de adolescent. Râdem și ne distrăm, discutăm și dezbatem, ne deschidem sufletele unul în fața celuilalt. Mai ridicăm și vocile unul la celălalt. Mai trântim și ușile. O fetiță nu ezită să verse lacrimi amare din cauze diverse. Pe alocuri ne certăm, dar ne împăcăm cu ușurință. Ne lăudăm cu reușitele și discutăm despre eșecuri. Viața e bună cu noi.

marți, 11 aprilie 2017

Dragă Ilinca, (8)

Că eşti surprinzătoare, ştiam. Că nu încetezi să mă uimeşti, ştiam. Că poți face cam tot ce îți propui, ştiam. Dar chiar nu mă aşteptam să iei mai multe puncte decât fratale tău la concursul la MATEMATICĂ ☺ El a fost cel care si-a amintit câte puncte a luat la comperul la mate în clasa a IV-a. Si tot el a constatat cu surprindere că l-ai întrecut. Cred că de la aparatele alea dentare ți se trage, mamă dragă. Ai zis tu că acum pari şi mai tocilară cu dinții ăstia noi si cu ochelari. Ține-o tot aşa, iubita mea!