marți, 11 iunie 2019

Ochii ăia verzi...

Pentru ochii ăia verzi mi-aș arunca armele
Aș pierde războaiele
Învins aș sta in faţa ta
Fără orgolii să mă vezi și să îmi strigi numele
Eu să îţi fiu binele

Tu să te pierzi in faţa mea

Mi-era dor de ochii ăia verzi în care m-am pierdut o bună bucată din viața asta și, cumva, am ajuns să-l ascult într-o zi pe Randi, melodia aia a lui despre ochi verzi. Lacrimi tăcute au început să șiroiască pe obrajii mei și am stat așa, o vreme, uitându-mă lung pe geam și aducându-mi aminte. Câteodată e de-ajuns un vers dintr-o melodie, un gest, o atingere și mă duc înapoi... Uneori plâng în tăcere, alteori zâmbesc tâmp, uneori îmi înghit lacrimile și-mi văd de treabă, alteori povestesc cu cine e pe lângă mine. Dorul de ochii ăia verzi s-a stins brusc, într-o zi, când m-am oprit din ce făceam și m-am uitat fix în ochii Ilincăi, doar trezită din somn, moale, călduță și acidă la vorbă ca tatăl ei. Am privit-o lung și stăruitor, m-am pierdut în ochii ei, am mângâiat-o și am strâns-o în brațe, i-am mulțumit că există în viața mea și că seamănă, uneori, atât de bine cu tatăl ei...

joi, 11 aprilie 2019

Gânduri răzlețe

Acum ceva  vreme, mi-a venit o întrebare în gând : dacă ar trebui să aleg un cuvânt care sa descrie ce reprezintă copiii mei pentru mine, care ar fi cele două cuvinte? M-am gândit de multe ori la întrebarea asta. Uneori mi-era ciudă că nu reușeam să găsesc cele mai potrivite cuvinte... Lăsam întrebarea deoparte,  fără răspuns... Ieri, brusc, mi-au venit în minte cele două cuvinte. Ilinca e lumina din viața mea. Luca e liniștea din viața mea. Atât de simplu era... Liniștea. Lumina. Copiii mei.

Fără legătură cu cele de mai sus, ieri, la yoga, am discutat despre recunoștință. Despre cum uităm noi, prinși în vârtejul zilelor, sa fim recunoscători și să mulțumim. Ieri am fost recunoscătoare pentru prietenii mei, pentru toți. Azi am fost recunoscătoare pentru cele 5 minute petrecute în mașină, cu muzica la volum mare, în care am putut sa cânt tare, tare de tot, fără să mi se spună că e cazul să mă  opresc. Gluma preferată a lui Alexandru era: "oprește-te din cântat,  ca o să ucizi toti pinguinii" :)))

Voi pentru ce ati fost recunoscători azi?

sâmbătă, 23 martie 2019

Dorința

Din curiozitate, am căutat pe dex online definiția substantivului "dorinţă". Am găsit 14 definiții. Asta mi-a plăcut cel mai mult: "aspirația sufletului de a poseda un bine". Sufletele noastre merită,  când și când , un bine. De fapt, sufletele noastre merită constant un bine, doar că uităm așa de ușor acest lucru simplu... Binele sufletului aduce bine trupului. Binele sufletului meu aduce bine celor din jurul meu. Binele sufletului meu îmi aduce mie un bine. Și vreau să îmi fie bine.

Ieri a fost ziua în care mi-am dus la îndeplinire o dorință.  Dorința mea a venit în sufletul meu vara trecută , când mi-am dat seama, după mult timp, că vreau un tatuaj cu un flamingo. Un flamingo care mă duce mereu cu gândul la un om minunat, ce mi-a fost alături jumătate din viaţă și pe care o să îl port în suflet, cu iubire si recunoștință,  pentru tot restul vieții mele. Iubirea și recunoștința nu au venit ușor în sufletul meu, am muncit să le aduc aici, dar acum știu că nu vor mai pleca niciodată...

La începutul săptămânii trecute am trimis mesaj la persoana aleasă de mine să mă ajute să îmi îndeplinesc dorința. Am schimbat câteva vorbe, am spus ce vreau,  n-am stabilit nimic concret. Ieri de dimineaţă mi-am amintit de asta și mi-am propus să revin cu un mesaj. Nu a fost nevoie. A revenit el cu un mesaj și m-a întrebat dacă pot veni la ora 4, cineva anulase o programare. Sigur că o anulase. Era chiar ziua în care Universul a hotărât ca e cazul să mi se îndeplinească dorinţa ce-o dorisem. A fost o după amiază pe care am pus-o în borcanul meu cu frumos. A fost o după amiază în care m-am simțit tare bine, în ciuda durerii, care a fost suportabilă. Sau, poate , dorința mea a fost prea mare și nu am mai simtit durerea, habar n-am. Ceea ce știu,  însă, este că am întalnit un om de care aveam nevoie, ieri, în viața mea. Care m-a scos dintr-o stare de amorțeală și de blegeală în care intrasem de câteva zile, pe care o conștientizam, dar nu reușeam să îmi găsec resursele să ies din ea. Un om căruia îi spun mulțumesc petru că a venit în viața mea. Am plecat de acolo cu sufletul zâmbind, emoționată, ca o puștoaică îndrăgostită. Îndrăgostită de mine, de curajul meu și de derminarea mea de a-mi îndeplini dorințele. Și cu un oarecare regret că nu am tăria și curajul de a duce la îndeplinire chiar tot ce îmi propun...

Atât e de ușor să îți îndeplinești o doință. Fă-o și tu! Ai senzația, apoi, că poți cuceri lumea!

vineri, 1 martie 2019

Azi e timpul

E timpul să reîncep să scriu despre bucuriile mici și mari din viața noastră.
E timpul să scriu despre viață, despre zâmbete, despre prieteni, despre tot ce scriam și înainte.
E timpul să spunem lumii că trăim.

E timpul să spun că sufletul mi-e mult mai ușor, nu îmi mai este împovărat de greutatea tristeții pe care am dus-o atâta vreme. Tristețea și furia s-au dus. Timid, dar hotărât, în sufletul meu și-au făcut loc recunoștința și bucuria că am avut alături de mine un om minunat. Cu dorul nu știu eu prea bine cum să mă descurc, dar am răbdare și învăț. Mă pot uita la poze fără să plâng. Mă pot duce la cimitir fără să ies de acolo cocoșată de greutatea lacrimilor. Pot să râd din tot sufletul la glumele macabre pe care le face fiica mea uneori, cu referire la tatăl ei. Încă nu pot să duc tristețea care se cuibareste uneori in inimile lor, dar știu că am să pot, într-o bună zi.

Îmi place să le aduc zâmbetul pe buze cât de des pot. Îmi place să surprind lumina din privirile lor când le fac un mic dar. Sau când le fac o surpriză, mai mică sau mai mare. Ieri a fost ziua când am spus un DA hotărât unui abonament la spotify pentru un adolescent de aproape 16 ani, lucru care i-a luminat chipul. Ieri a fost ziua când un mărțișor și un cadou au adus multă bucurie pe chipul unei fetițe de aproape 13 ani.  Zâmbetul ăla spontan și clipa când li se luminează fețele sunt ca un drog pentru mine. Îmi dau puterea să merg mai departe.

Și merg mai departe.  Chiar o fac. De cele mai multe ori cu privirea înainte și cu un zâmbet timid pe buze.

Și sunt recunoscătoare pentru că Dumnezeu mi-a dat puterea să o fac. Sunt eu recunoscătoare pentru multe lucruri din viața mea.

Anul ăsta e anul în care îmi demonstrez că pot să alerg, ca atare în luna mai o să particip la prima mea cursă, una de 10 km. Hotărârea am luat-o într-o seară, cu prietenii mei, e drept că m-au ajutat să am curaj și cele trei pahare de apperol consumate în prealabil. Și da, am inspirat-o și pe fiica mea, care a vrut să o înscriu la cursa copiilor. Și mi-s tare mândră de ea. Fiindcă ne mobilizăm una pe alta.

Anul ăsta e anul în care învăț să meditez. Și uite așa Universul mi-a scos în cale niște yoga., unde merg o dată pe săptămână și unde mă simt cumva, în siguranță. Energiile oamenilor și energiile locului îmi priesc. Și mă ajută să conștientizez lucruri, să înțeleg chestii și să îmi găsesc puterea să zâmbesc.

Anul ăsta e anul Greciei, pe care și Alexandru și-ar fi dorit mult să o revadă... Am fost în ianuarie în Atena, alături de copii. Am umblat împreună în locurile pe unde am umblat alături de tatăl lor în decembrie 1999. Cred că din punct de vedere emoțional am închis un cerc. În vară mergem în Corfu, cu cealaltă familie a mea, cu finii mei Simona și Costi, Laura și Marius. Ei sunt plasa mea de siguranță. De cele mai multe ori, ei sunt cei care mă adună de pe jos sau mă prind chiar înainte să cad. Și nu doar pe mine, ci și pe copii. Și pentru asta le sunt recunoscătoare.

Va fi un an bun. E timpul să ne bucurăm de el.

sâmbătă, 26 ianuarie 2019

Aproape 6

Aproape 6 luni de când tot învățam, zi de zi, să trăim din nou. Să respirăm din nou, altfel. Aproape 6 luni de când tot am senzația că merg pe sârmă. Uneori am siguranta ca nu o sa cad, asa ca merg apăsat. Alteori pășesc prea apăsat, fiindcă mă simt foarte sigură pe mine, dar cad brusc. Norocul meu că de fiecare dată a fost cineva lângă mine care sa ma prindă. Reîncepem să râdem din tot sufletul. Reîncepem,  timid, să ne găsim un oarecare echilibru. Reîncepem să sperăm că vom fi bine. Speranța nu o pierdem.

Săptămâna asta am ascultat de zeci de ori o melodie, Lady Gaga - I'll never love again. Și am ascultat-o și am plâns. Și am făcut analiză pe text si iar am plâns.  Și iar am ascultat-o și iar am plâns. Și am alergat de naucă pe bandă. Și m-am gândit la tine si la noi doi si la noi 4 si la noi 3. Și după ziua in care am plâns cel mai mult, parcă mi-ai dat un șut în fund, de-am cazut la ora 6 in fata blocului. Și apoi am fost la yoga si iar am plâns. Pentru ca am fost trimisă în locul meu de siguranta, pe care l-am pierdut acum 6 luni. Și mi-am dat seama ca e musai să îmi găsesc alt loc de siguranță. Cu toate astea, a fost o saptamana bună.  Pe alocuri am simtit ca exist. Am zâmbit. Am căzut. M-am ridicat.

Și azi îmi propun sa încep să sa nu mai fiu furioasă. Atât.

luni, 31 decembrie 2018

Un an de nedescris. Și un ruj roșu

A fost un an ce nu-l pot descrie în cuvinte. A fost un an cât o mie de ani. Nu vreau să mai vorbesc despre el, nu vreau nici să îl mai plâng pe anul ăsta, nici sa îl mai râd, nici să-i fac bilanț, nici sa îl uit. Căci a fost anul de neuitat. Vreau să încerc, măcar, să îl las să se ducă.

Așa că mi-am luat, pentru prima dată în viață, un ruj foarte roșu,  pe care am să îl port in noaptea asta. Am să îmi strâng copiii in brate, am să mă bucur de ceilalti copii ai mei,  cei spirituali, alături de care petrec timp bun, am sa le spun tuturor ca îi iubesc. Si am să îmi doresc ca in anul ce vine sa rămânem toți.  Atât am să-mi doresc...

luni, 24 decembrie 2018

Ce contează ce vreau eu?

Aș vrea să mă trezească cineva și să îmi spună că ultimele 4 luni si 3 săptămâni au fost un vis urât. Aș vrea să am o rețetă magică care sa mă ajute să mă opresc din plânsul asta care a început sâmbătă dupa amiaza. Aș vrea ca totul sa fie ca înainte. Aș vrea să nu fim obligați să trăim ceea ce trăim noi acum, împotriva voinței noastre...

Aș vrea să te avem lângă noi in casă, sa faci misto de noi si sa ne cicalesti, sa ma ajuți in bucătărie si să mă bombăni ca iar fac prea multă mâncare... Chiar si Simona ar fi vrut sa faci mișto de ea, ca iar nu face nimic. Probabil ca si Costi ar fi vrut să faceți, iarăși,  o poză din aia de pus pe frigider, cu un decor învechit din Orășelul Copiilor. Aș fi vrut să nu târăsc singură de bradul de Crăciun, căci, efectiv, l-am târât până acasa. Aș vrea să pun 3 cadouri sub brad, nu doar două. Aș vrea să am cui sa ii spun ce inel de la pandora vreau să îmi aducă Moșul. Aș vrea să ne fie casa plina cu tine, cu noi. Mereu am iubit Crăciunul. E primul an când îl urăsc. Nu vreau sa mi se mai ureze Crăciun fericit. Chiar nu mai vreau.

Sunt sigura ca si copiii noștri ar vrea sa nu se fi schimbat nimic in viata lor. 4 luni si 3 saptamani mai tarziu tot nu stiu sa le alin suferințele. Mă simt la fel de inutilă și de neputincioasă. Si mi se pare ca nu am învățat nimic în tot timpul ăsta. Parcă l-am trăit degeaba.

Aș fi vrut să nu o aud pe Ilinca spunandu-mi ca nu se simte prea festivă.

Aș fi vrut să nu ne plimbăm singuri prin Germania, aș fi vrut să ne aștepți tu in aeroport la Frankfurt. Aș fi vrut să vedem impreuna Heidelbergul. Aș vrut să bem impreuna un vin fiert. Aș fi vrut să te văd dând ochii peste cap, în timp ce vizitam a zecea oară un târg de Crăciun. Aș fi vrut să ne întoarcem patru, asa cum era planul.

Mi se pare ca vrem atat de putin... Si totusi vrem atat de mult... În mod evident, nu conteaza ce vreau eu, ce vor ei...

Oare ma mai fac vreodată bine? Oare copiii noștri se vor face vreodată bine? Oare va  veni o vreme când vom putea sa spunem ca suntem bine? Habar n-am... Probabil ca prea mândru de mine nu esti zilele astea, dar atât pot acum... poate ca mâine am sa pot mai mult. Sau poate ca nu...

marți, 16 octombrie 2018

Dragul meu drag,

Primul an, în ultimii 21, în care nu îți mai spun ”La mulți ani”. Azi, urarea asta mi se pare stupidă. Seacă. Dureroasă. Inutilă. Zilele astea toate clipele mi se par stupide. Sunt furioasă. Sunt supărată pe tine și pe Dumnezeu. Uite, a venit o clipă în care simt furie, deși eram convinsă că nu am cum să fiu furioasă nici pe tine, nici pe El. Dar sunt. Mi-e greu să recunosc că m-am înșelat, dar recunosc în gura mare. M-am înșelat.

Un băiat s-a trezit azi supărat și trist. Și a plâns, singur acasă. Apoi și-a șters mucii și, poate că și de furie, a scos aspiratorul și a aspirat toată casa. O fetiță a cântat azi la muzică un cântec despre eroi. Și a dus-o cu gândul la Biserica Eroilor. Și la Cimitirul Eroilor. Și la tine.Și s-a întristat brusc. Sunt copiii noștri, aștia doi de mai sus, despre care îți scriu eu acum. Copiii noștri cărora le e tare dor de tine. Care vorbesc cu mare ușurință despre tine, dar care nu sunt capabili să pună în cuvinte ce simt.

O femeie a fost ieri nevoită să redacteze la serviciu un certificat de calitate de moștenitor. După soțul ei. În care a scris ceva despre ”defunctul Adamescu Alexandru”. Era soțul ei, să știi. Și femeia aia eram eu, da? Și am venit acasă și am plâns în hohote, minute în șir. Cu vorbe și suspine și muci și multe lacrimi. De dor, de furie, de frustrare. Și m-am uitat la poze cu noi doi. Și iar am plâns. Mă simt dezorientată, eu ca om. Ca mamă știu ce am de făcut. Dar înainte să fiu mamă sunt om. Un om care are tot soiul de sentimente contradictorii, cu care nu știe ce să facă. Ba mi-e dor de tine, ba sunt supărată pe tine. Ba sunt frustrată fiindcă am senzația că ți-am uitat vocea. Uneori mă chinui să-mi aduc aminte cum suna vocea ta. Parcă nu mai țin minte nici cum zâmbeai. Parcă am uitat și cum râdeai de mine, și cum te supărai pe mine. Mi se pare că am uitat tot. Și cum mă sărutai, și cum mă mângâiai, și cum mă strângeai în brațe. Și de câte ori mă gândesc la tine, aceeași imagine îmi apare în fața ochilor: un sicriu.  Un sicriu închis, cu o plăcuță cu numele tău pe ea. O plăcuță și o cruce, la asta se rezumă amintirile mele despre tine acum. Și mă uit la poze și încerc să-mi amintesc. Și mi se pare nedrept că trebuie să fac asta. Și mă duc la cimitir și mă holbez la crucea aia. Pe care sunt trecute un nume și niște cifre. Cifrele alea îmi ustură privirea și îmi ard inima și îmi știrbesc sufletul.

Un prieten de-al tău mi-a trimis azi un mesaj și m-a rugat să aprind și din partea lui o lumânare la mormântul tău. Era prietenul tau Franz, da? Și am făcut asta pentru el. Fiindcă știu că te-a apreciat și a prețuit prietenia ta. Un alt prieten de-al tău, cu care m-am întâlnit astăzi întâmplător, m-a strâns tare în brațe. Era Florin, să știi. Oamenii noștri mi-au trimis azi mesaje și gânduri bune. Au simțit că azi e o zi dureroasă pentru mine. Habar n-au cât de dureroasă a fost aia de ieri... Sâmbătă am fost la cimitir, cu Simona și Marius și cu mașina pe care am adus-o vineri de la Arad. Știi, mașina aia pe care ne propusesem să o cumpărăm împreună anul ăsta. Am cumpărat-o doar eu, deși nu știu mai nimic despre mașini. Asta era treaba ta, dar am făcut-o doar eu. Și, înainte să ajung la Sibiu, pe drumul ăla pe care l-am parcurs împreună acum câteva luni, am plâns. Am condus și am plâns, gândindu-mă la tine și la noi și la concediul ăla frumos de anul ăsta.

Știu că niciodată nu m-ai fi făcut să sufăr în asemenea feluri. Știu că am fost omul potrivit pentru tine. Știu că m-ai iubit. Știu, și totuși sunt furioasă pe tine. Știu că nu a fost alegerea ta să pleci, dar la momentul ăsta nu mă ajută cu nimic. Am senzația că singurul lucru care mă ajută zilele astea este să plâng. Așa că plâng. Și scriu aici, cu speranța că mi se va mai ușura puțin sufletul.

Mă simt vinovată fiindcă sunt supărată pe tine. Mă simt vinovată fiindcă mi-am pierdut, momentan, direcția. M-am dus la sală și am alergat de bezmetică pe bandă, 45 de minute, în speranța că pot să-mi golesc mintea. Mi se învârteau tot soiul de cifre în minte, în timp ce alergam. 46 de minute pe banda de alergat.  11 săptămâni și 2 zile fără tine. 79 de zile. 539 de calorii arse. Certificatul de calitate de moștenitor nr. 280 din dosarul 288. 15 octombrie. 16 octombrie, ziua ta. 79 de nopți în care am adormit gândindu-mă la tine. Sute de îmbrățițări copiilor, milioane de pupici. Multe ”te iubesc”-uri. Viața mea, ca om, e alta decât cea pe care am avut-o acum 79 de zile. Mi se pare că a trecut o veșnicie de când am altă viață. Și totuși, au trecut doar 11 săptămâni...

De vreo două săptămâni mă uit la verigheta de pe deget și tot simt nevoia să o dau jos. Mă apasă. Fizic, îmi face rău. Am mai dat-o jos, uneori. Cât timp n-am purtat-o, m-am simțit mai puțin furioasă pe tine și mai ușoară. Știam că i-am promis Ilincăi că nu o s-o dau jos prea curând, așa că am mai purtat-o o vreme, de dragul ei. Dar, cu permisiunea ei, azi am pus-o în cutia cu bijuterii, lângă verigheta ta. Poate că și ăsta e un pas spre acceptare. Și spre vindecare. Știu că ai vrea să fim bine. O să fim. Dar deocamdată, mai plâgem puțin. De dorul tău...

Te rog, iarta-mă că sunt supărată pe tine. O să-mi treacă, dar mai am nevoie de niște timp...

marți, 2 octombrie 2018

Copile, îți doresc...

Să îți păstrezi blândețea și calmul toată viața.
Să rămâi senin si liniștit.
Să poți să râzi din toată inima mai des.
Să te păstrezi la fel de echilibrat.
Să poți face față oricăror provocări.
Să îți găsești prieteni de nădejde.
Să fii fericit.
Să fii sănătos.
Să știi ce vrei de la viață.
Să fii perseverent și să îți atingi țelurile.
Să fii independent.
Să devii un bărbat de nădejde, asa cum a fost tatăl tău.
Să nu uiți niciodată cât de mult te-a iubit tatăl tău.
Să nu uiți nicio clipă că te poți baza pe mine si pe sora ta.
Să nu uiți niciodată să ai încredere în tine.
Să înveți să te pui pe primul loc. Esti cel mai important.
La mulți ani, copilul meu bun! Iti multumesc ca m-ai ales sa iti fiu mama!

marți, 25 septembrie 2018

E greu... (de Ilinca Ioana Adamescu)


E greu...
E greu să mă trezesc în fiecare dimineață cu același gol în suflet.
E greu să mă uit la Luca și la mami cum își îneacă ultimii neurori în filme stupide, ca și mine.
E greu să lupt și totuși mă uit la mami, mă uit la alte persoane și îmi dau seama că lupta e singurul lucru rămas de facut.

Mai e greu e ca la fiecare pas să îmi aud inima, parcă alaltăieri din cristal, cum este zdrobită de niste pietroaie grele și reci. Mă doare si mă doare tare să mă duc la școală și să aud copiii vorbind despre tații lor și eu să vorbesc despre al meu, dar la trecut. Of si ce mai doare.... Îmi doresc ca un mare geniu să fi inventat un burete care să șteargă de pe suflet toate durerile si să lase nu mai  fericire. Însă nu se poate! Am citit odată, undeva, că mai întâi trebuie să ucizi proprii demoni și abia apoi poți lupta cu demonii lumii de afară! Și asta fac acum... Îmi ucid demonii.

Poate că dacă mă vezi în perioada asta, îți par o persoană puternică, plină de miștouri si alte cele. În realitate, sunt o persoană reală, nu un robotel de tinichea si am sentimente și da, plâng. Acum îmi poti da orice veste tristă si nu am să plâng dar, mai târziu, dacă am să calc pe o meduză (da, am călcat), am să mă crizez si am să plâng timp de o jumătate de oră (da, am plâns).

Însă, cum am spus mai sus, demonii trebuie uciși si lupta trebuie luptată până la capăt.