vineri, 22 ianuarie 2016

Dragă Ilinca (5),

Astăzi m-ai sunat plângând, când ai ieşit de la şcoală. Din nou... Amândouă ştim că nu e prima oară. Şi nu va fi nici ultima. Aşa de tare m-am învăţat cu miolăielile şi vaietele şi supărările tale, că nu-mi mai sare inima din piept de la primul suspin pe care îl aud în telefon, încă înainte de a auzi un "Bună, mami". Să ştii, draga mamii, că nu mi-a fost deloc uşor să mă obişnuiesc cu plânsetele tale. La început sufeream cot la cot cu tine. Apoi a fost o vreme când mă enervam groaznic să te aud plângând. Mai apoi mă distram teribil, de-abia aşteptam să aud ce te mai supăra aşa de tare încât să boceşti cu lacrimi de crocodil. Acum nu-mi mai e nicicum să te aud suspinând la telefon. În zilele în care plângi când mă suni, să ştii că simt că o să mă suni plângând. Ascult curioasă şi liniştită care-i motivul lacrimilor. Şi încerc să-ţi combat calmă toate fricile şi temerile şi supărările, mai mult sau mai puţin îndreptăţite.

Dar astăzi, draga mea, astăzi ai reuşit să mă laşi puţin fără replică. Păi bine măi mami, dar chiar nu mă aşteptam să te aud plângând pentru că erai supărată pe tine, pentru că nu ai fost atentă şi ai greşit la concursul de la mate. Ilinca mamă, ai mai crescut puţin azi, să ştii. Să plângi de ciudă că n-ai fost atentă e o noutate, şi pentru mine, dar şi pentru tine. Lacrimile de azi m-au făcut să înţeleg că a început să-ţi pese. M-ai luat pe nepregătite. De-abia mă învăţasem cu gândul că nu prea îţi pasă de şcoală, de concursuri şi de note. Şi să ştii că n-a fost uşor deloc să mă resemnez. Şi tu, ce faci, iubita mea? Îmi dai peste cap universul şi echilibrul la care cu greu am ajuns! Dar stai liniştită, faptul că a început să-ţi pese nu poate decât să mă bucure. Nu-ţi face griji pentru mine, o să mă învăţ repede cu Ilinca mea cea nouă. Nu, nu o vreau pe cea veche şi nepăsătoare înapoi. Nu o aduce înapoi, asta nouă mi se pare mai mişto. Mai ales pentru că, pentru prima dată în viaţa asta a ta de şcolăriţă, ai reuşit sa obţii punctaj maxim la un concurs. Ştiu că te-ai concentrat şi mai ştiu că ai avut şi putin noroc. Dar norocul şi-l mai face omul şi cu mâna lui, să ştii. Ilinca cea veche s-ar fi panicat că nu ştie răspunsul la ultima întrebare şi ar fi lăsat întrebarea fără răspuns... Dar Ilinca asta nouă şi mişto şi-a zis că mai bine bifează răspunsul la nimereală. Şi uite c-a avut noroc.

Tare mi-e dragă Ilinca asta cea nouă care e curajoasă, care se enervează de ciudă, care pleacă de acasă trei weekenduri la rând, care are opinii pe care şi le susţine cu argumente bine punctate, care citeşte cu plăcere câte o carte din când în când, care îşi face temele fără să mai sară cinci exerciţii la rând. Şi totuşi, mi-e dragă şi Ilinca aia care s-a trezit dimineaţă miorlăindu-se că nu vrea la şcoală, la concurs, la Focşani la meciurile de volei. Le iubesc pe amândouă, dar parcă puţin mai mult pe asta mai nouă şi mai mişto.

Te pupă mama, Ilinca dragă! Să te distrezi weekendul ăsta cu colegele tale de la volei. Şi nu uita, n-ar fi rău deloc să-i faceţi doamnei o bucurie şi să câştigaţi şi voi un meci!

Cu drag,
mama

miercuri, 20 ianuarie 2016

După 20 de ani

Adică după 20 de ani de la terminarea liceului, nu a clasei întâi, să ne înţelegem. Ocazie cu care fiecare dintre voi, care mai ştie câte ceva din matematică şi care mai credea că încă am 25 de ani, o să se prindă exact care e vârsta mea reală. Fuck, m-am dat de gol!!!

Acum, că am dat cărţile pe faţă, pot să vă spun ce mişto e să îţi regăseşti colegii de liceu după 20 de ani. Copiii mei sunt uşor uimiţi pentru că de 3 zile whatsappul meu bâzâie mai des decât al lor iar eu pierd mai mult timp cu telefonul în mână decât ei. Cu marea lor majoritate n-am mai vorbit de zece ani, adică fix de la ultima noastră întâlnire. Probabil că din cauza vârstei, întâlnirea asta s-a estompat uşor din mintea mea. Cu alte cuvinte, ca să fiu delicată, abia dacă îmi mai amintesc cine a participat la ea. Dar acum, încet - încet, încep parcă să-mi aduc aminte aproape perfect cine cu cine stătea în bancă, cine cu cine era mai prieten. Musai să şterg praful şi de pe sertarul unde am stocat amintirile despre profesori. Pare destul de greu, dar poate că până în mai, când o să aibă loc întâlnirea oficială, o să reuşesc să-mi amintesc şi de alţii, în afară de dirigă, profa de română, proful de biologie şi profa de sport :)))

Cu această minunată ocazie din viaţa mea, azi după amiază am decis să sap în cele 3 sertare cu poze. Poze de-alea vechi, pe alocuri decolorate şi de o calitate dubioasă. Am găsit un teanc, considerabil, de poze din tinereţile mele. Ce tineri eram, dar ce mişto suntem acum! Şi, în timp ce eu scotoceam frenetic în sertarele cu pricina, ce credeţi voi că găseşte fiica mea pe acolo??? N-o să ghiciţi în vecii vecilor!!! Fix carnetele mele de note din şcoala generală şi din liceu. Ce bine că eram un fel de tocilară şi n-am reuşit să mă fac prea tare de râs în faţa copiilor mei! Am înţeles într-un final de ce mi-am tocit coatele pe băncile şcolii atâţia ani. După 20 de ani!

Deci, da, după 20 de ani e mişto să-ţi regăseşti colegii!