luni, 28 decembrie 2015

Un Crăciun de neiutat

Sau despre cât pot fi eu de toantă. Sau despre cum mi-am pierdut propriul cadou de Crăciun.

Se făceam că acum câteva săptămâni fiul meu mi-a dăruit ultimii lui bani din pușculiță pentru a-mi cumpăra singură cadoul de Crăciun. A zis că lui îi e greu să ajungă la magazinul cu pricina, așa că mă roagă pe mine să-mi iau talismanul - băiețel de la Pandora. Să-mi amintească mereu de el, așa cum îmi amintește de Ilinca fetița pe care o port cu drag pe brățară.

Așa că, mamă ascultătoare ce sunt, m-am dus cuminte la magazim, mi-am comandat cadoul dorit, după vreo săptămână l-am și luat din magazin, l-am verificat și l-am pus la loc în punguță. Și punguța în geantă. Și apoi în debara. Și apoi într-o pungă, alături de alte cadouri, pe balcon. Și apoi sub brad. Și apoi gata. Pentru că, în dimineața de Crăciun, pe când toți despachetau cu nerăbdare, am început și eu să despachetez. Și ce să vezi?! Suprizăăăăă!!!! Punguța mea era GOALĂ!!! Am zis că o fi alunecat cadoul prin jurul bradului. Și am început să caut. După o vreme am realizat că îmi caut cadoul degeaba. Este rătăcit prin alte părți. De necaz am început să lăcrimez. Înduioșat, Luca a venit la mine cu alți bani. Să-mi iau alt cadou. Pe care i-am refuzat. Explicându-i că dacă sunt toantă trebuie să-mi asum consecințele.

Măcar copiii nu îi pierd. Și nici telefonul. Și nici portofelul. Cadouri de Crăciun tot o să mai primesc. Sper. Sau poate că nu l-am pierdut eu?! Poate mi l-a luat Moșul?!

duminică, 6 decembrie 2015

Prima victorie. Sau despre cum trebuie să fii întâi mic, ca să te faci apoi mare

Ilinca s-a apucat de volei din două motive: primul, pentru că îi place să mănânceşi cumva trebuie să şi ardă caloriile pe care le înghite cu poftă şi al doilea pentru că aşa a vrut tati. Tati, cel care crede că voleibalistele sunt nişte tipe tare mişto. Anul trecut a mers la volei în mare parte pentru că aşa am vrut noi. Anul ăsta merge la volei pentru că aşa vrea ea. Anul trecut mă bâzâia înainte de fiecare antrenament, mergea cu rugăminţi fierbinţi, cu ameninţări sau pentru că îi era ruşine de tati. Anul ăsta de-abia aşteaptă zilele cu antrenamente. Inclusiv pe alea de sâmbăta dimineaţă de la ora 8, când mai toţi copiii dorm sau se uită la TV, pe canapea, în pijamale. Atunci, când e somnul mai dulce şi leneveala mai plăcută, ea de-abia aşteaptă să meargă la antrenament. Pentru că a descoperit o lume nouă, pentru că a descoperit ce înseamnă să ai un scop în viaţă şi să munceşti pentru el, pentru că a descoperit ce înseamnă să faci parte dintr-o echipă, să fii apreciat pentru ceea ce faci. De multe ori a venit acasă supărată, cu lacrimi în ochi, pentru că X sau Y nu au făcut ce trebuia la antrenamente. De multe ori a plâns pentru că ea credea că nu poate merge mai departe, că nu se descurcă, că s-a supărat doamna pe ea, etc. Cumva oscilează între două lumi: aia în care e un copilaş care se poate ascunde după mami când dă de greu şi aia în care se simte responsabilă. Ilinca mea creşte.

În septembrie, când a reînceput să meargă la antrenamente după pauza din vară, doamna i-a spus că vrea să o legitimeze la club. A venit foarte fericită acasă, pentru ea asta a însemnat o recunoaştere a muncii ei. I-am explicat că e un angajament, că n-o să fie tocmai uşor, dar că o să fie al naibii de frumos. Nu ştiu cât a înţeles ea atunci, pe moment, partea cu greul. A încântat-o partea cu frumosul. Apoi, în urmă cu vreo 3 săptămâni, au jucat primele 3 meciuri. Pe care le-au pierdut, desigur. Pentru că sunt mici şi nu au experienţa jocului împreună. S-a lăsat cu bocete şi jale, inclusiv pe teren. Apoi au mai pierdut şi ieri două meciuri, dar au jucat mult mai bine decât în urmă cu o lună. Ilinca mea a intrat ieri pe teren cu altă stare de spirit. Am ajutat-o şi noi, a ajutat-o foarte mult prietena noastră Raluca psiholoaga, dar cel mai mult s-a ajutat singură. A plâns din tot sufletul vineri seara şi apoi a zis "gata". A promis că nu mai plânge şi că se va concentra pe joc. Şi s-a ţinut de promisiune. N-a jucat ea multe seturi, fiind dintre cele mai mici şi având colege de echipă mai mari şi mai experimentate, dar cât a jucat, a făcut-o cu simţ de răspundere. Ieri a simţit gustul dulceag al victoriei, cîştigând un set, în care chiar a jucat bine. Astăzi a simţit gustul dulceag al victoriei, câştigând primul meci alături de echipă. A simţit ce înseamnă să fii răsplătit pentru munca pe care o depui. Recunosc cinstit că la finalul meciului am lăcrimat puţin, care orice mamă care se respectă. Pentru că am fost mândră de ea.

Bunicul, care are mereu vorbele la el, i-a spus astăzi ceva ce sper că a înţeles şi că va ţine minte: "ca să fii mare, trebuie mai întâi să fii mic". Au fost mici, au piedut 5 meciuri la rând. Azi s-au făcut puţin mai mari, au câştigat un meci. Primul. O să-l ţină minte Ilinca mea, sunt sigură de asta...

sâmbătă, 7 noiembrie 2015

Despre limite, curaj, lacrimi, bucurie si prietenie

A fost o zi plina. De emotii, de bucurii, de lectii pentru noi toti.  A fost o zi in care am invatat de la ea cat e de greu si de frumos in acelasi timp sa-ti depasesti limitele. Mi-am amintit de Ilinca mea de acum doi ani careia ii era teama sa mearga pana la magazinul de langa bloc. De Ilinca mea careia ii era teama sa duca gunoiul pentru ca e auzeau zgomote pe scara blocului. Care nu avea curaj sa incerce niciun lucru nou. Si am facut o comparatie cu Ilinca mea care astazi a jucat primele ei doua meciuri de volei. Pe care le-a pierdut, impreuna cu echipa ei. Cuvantul cheie este "impreuna". S-au incurajat unele pe altele. S-au bucurat impreuna. S-au sustinut una pe cealalta. Au curs si lacrimi, de emotie si de suparare. Am vrut sa ma reped pe teren, sa i le sterg. Dar a facut-o doamna antrenoare pentru mine, strangand-o in brate in locul meu. Am inteles ca e in siguranta cu dumneaei si ca e pe maini bune. As zice ca a fost o zi buna. Pentru ca prietenii nostri au ales sa isi lase treburile si viata deoparte si sa ne fie alaturi. Impreuna cu ei am putut sa le dam copiilor o lectie, pe viu, despre prietenie. Am strigat impreuna, am plaudat impreuna, ne-am intristat impreuna. Am laudat-o impreuna si i-am spus impreuna ca o iubim si ca suntem mandri de ea. A fost ziua in care fratele ei i-a explicat ca este la fel de mandru de ea cum a fost si de el cand s-a calificat la faza nationala a concursului de geografie. A fost o zi in care i-am multumit fiicei mele pentru ca ne-a ales sa-i fim parinti si pentru ca a venit in familia asta sa ne de-a lectii despre curaj, determinare si limite.

vineri, 6 noiembrie 2015

Dragă Ilinca (4),

Draga mamii, dragă, am scris în minte scrisoarea asta de atâtea ori în ultimile zile, încât nu știu dacă sunt în stare să pun în cuvinte tot ce aș vrea să-ți spun... Din septembrie încoace, de când te-ai hotărât să te apuci serios de treabă cu voleiul, ai devenit încet - încet alt copil. Ai trecut, fără să-ți dai seama, într-o altă etapă din viața ta. În care ești mai responsabilă, în care ești mai conștiincioasă, în care pui mai mult suflet în ceea ce faci. Realizez că ai înțeles ce înseamnă să muncești pentru un lucru, ce înseamnă să realizezi ceva prin forțele tale proprii, ce înseamnă disciplina, munca în echipă, seriozitatea și pasiunea de a face ceva. Am senzația că la momentul ăsta ți-ai găsit un scop pentru care să lupți.

Ieri, când te-am întrebat pe la prânz ce faci și mi-ai răspuns că de-abia aștepți să treacă timpul să mergi din nou la antrenament am rămas cumva fără cuvinte. Din copilul care mergea la antrenamente cu chiu cu vai anul trecut, mai mult de gura mea și a lui tati, te-ai transformat în copilul care de-abia așteaptă să meargă. Știu că săptămâna asta, cu două antrenamente pe zi, nu ți-a fost ușoară. Și, cunoscându-te, m-am gândit că o să fie prea mult pentru tine, m-am gândit că o să începi să te vaiți, să o să vrei să chiulești si că să-ți pierzi interesul. Dar tu mi-ai demonstrat cât de mult m-am înșelat. Nu te-ai văitat o clipă, nu te-ai smiorcăit, ba, din contră, de-abia ai așteptat să mergi la antrenamente. Am ascultat cu bucurie și cu respirația tăiată fiecare poveste despre fiecare antrenament, deși nu știu mare lucru despre volei și regulile lui. Învăț o dată cu tine reguli, informații despre pase, serviciu, puncte și seturi. Și le învăț cu bucurie și emoție și drag. Pentru că și tu pui bucurie și emoție și drag în ceea ce faci.

Ești fantastică, draga mea dragă, ești absolut grozavă și nu încetezi să mă uimești niciodată. Mâine, la primul tău meci, o să fiu alături de tine și o să-ți fac galerie până îmi pierd vocea. Și o să strig ”hai Ilincaaaaaaaa” până o să rămân fără aer. Și-o să trag adânc aer în piept și o să strig din nou și din nou. Și am să mă bucur dacă ai să câștigi, și am să mă întristez dacă ai să pierzi, o dată cu tine. Și am să fiu mândră de tine și dacă ai să câștigi și am să fiu mândră de tine și dacă ai să pierzi. Și-am să păstrez în minte ziua de mâine până la sfârșitul vieții. Ziua în care fiica mea va juca primul ei meci de volei. Ziua în care prietenii noștri lasă deoparte treaba lor și vin de departe să fie alături de tine și să strige împreună cu mine. Ziua în care tati al tău va fi mai mândru decât mine. Pentru că ziua de mâine i se datorează mai ales lui, care a insistat așa de mult să mergi să joci volei. Ziua în care fratele tău o să aibe la fel de multe emoții ca și tine și o să fie alături de tine. Pentru că suntem cu toții o echipă care mâine îți va face galerie.

Nu contează cum se vor termina meciurile tale de mâine. Contează că pui suflet în ceea ce faci, contează bucuria cu care vei juca și faptul că îți vom fi alături.

Cu drag și încredere,

mama

duminică, 25 octombrie 2015

Dragă Luca (4),

Nu mai ştiu a câta scrisoare este asta, dar nici că mai contează... Vroiam să-ţi mulţumesc pentru dimineţile noastre de sâmbătă, de-abia o aştept pe următoarea! Ştiu că simţi nevoia ca, din când în când, să-ţi petreci timp cu mine. Din păcate, agitaţia asta de zi cu zi ne împiedică să facem asta mai des. De multe ori trebuie să te mulţumeşti cu puţin, sunt zile în care te bucuri de mine doar în cele câteva de minute când stau alături de tine seara, la culcare. Când sunt atât de obosită, încât nu vreau nimic altceva decât să mă prăbuşesc în patul meu. Ştiu că e puţin, ştiu că ar trebui să pot mai mult. Ştiu că înţelegi, de multe ori îmi spui asta. Ştiu că de multe ori eşti recunoscător şi pentru puţinul ăsta... Mă simt vinovată că nu pot mai mult. Seara, când îmi fac bilanţul zilei, realizez că iară a trecut o zi în care am schimbat vorbe pe fugă, la telefon şi-atât. Creşti şi aş dori să opresc timpul în loc, să savurez cât pot eu de mult clipele astea în care încă mai vrei să stai cu mine...

Sâmbăta trecută, când ai spus că vrei să ieşi cu mine la alergat, am fost puţin surprinsă. Ţie nu-ţi place să alergi, tu alegi bucuros o carte în locul unei ore de sport. M-am bucurat să te văd alergând lângă mine, ascultându-mi sfaturile despre cum poţi face să alergi mai uşor. Te-am văzut obosind, te-am văzut gâfâind, te-am văzut perseverând. Am stat unul lângă celălalt, am primit cu bucurie încurajările şi laudele tale, m-am bucurat că am avut timp să povestim tot felul de lucruri, m-am bucurat de tine. M-ai luat pe nepregătite când ai întrebat despre bunicul tău pe care nu l-ai cunoscut niciodată. Am intrat cu inima strânsă în cimitir şi ţi-am arătat locul unde este îngropat. Şi am realizat că vorbim despre el prea rar, mi-e greu să fac asta pentru că nici eu nu l-am cunoscut niciodată. Poate că bunica Gabi şi tati ar trebui să-ţi povestească mai multe despre el... Dar, deşi nu l-am cunoscut, îi sunt recunoscătoare pentru omul pe care mi l-a dăruit şi pentru că ştiu că, de undeva, veghează asupra noastră. Te-am simţit fericit şi sunt convinsă că aşa ai fost pentru ora noastră petrecută împreună.

Sămbăta asta m-ai ales, din nou, pe mine. Ai preferat să munceşti cot la cot cu mine în bucătărie decât să-ţi pierzi vremea la TV sau să-ţi termini temele mai repede. Mi-a făcut plăcere să te am alături şi să am ajutor de nădejde la treabă. Să te aud spunându-mi că-ţi place să mă ajuţi.Tocmai de aceea, sunt nerăbdătoare să văd ce activităţi mai facem noi data viitoare când vom fi doar noi doi.

Eşti un copil minunat faţă de care uneori mă simt vinovată că nu mă pot ridica la înalţimea aşteptărilor tale. Sau poate că aşteptările astea sunt ale mele iar eu nu mă pot ridica la înalţimea lor. Pentru că meriţi mai mult din partea mea. Important e să ţii minte că o să fiu aici, lângă tine, orinde căte ori ai nevoie. Şi-am să las deoparte orice pentru a fi aici, pentru tine. Pentru că nicio îndatorire nu e mai importantă decât tine, decât sora ta, decât familia noastră. Şi-am să mă bucur de fiecare clipă petrecută alături de tine.

Cu recunoştinţă,
mama

A ce miroase "acasă"?

Astăzi "acasă" miroase a pâine prăjită şi cacao cu lapte, a copii cuminți şi liniştiți, a aşteptare şi a bucurie. Acasă mă simt bine, mă încarc de energie, îmi găsesc puterea de a continua şi bucuria de a trăi.

vineri, 23 octombrie 2015

Positive thinking

Eu m-am trezit cam așa: ”N-am chef să mă trezesc, nu vreau să mă dau jos din pat, nu vreau azi la serviciu, NU NU NU!!!” - deși tipul ăsta de dimineață nu mi se potrivește, în general sunt activă dimineața, mă trezesc devreme, nu mă vait, sunt cu zâmbetul pe buze.

Ilinca s-a trezit cam așa: ”Mrrrrrrrrrrr. nu vreau să mă trezesc, nu vreau să deschid ochii, NU VREAU azi la școală, nu e drept că Luca mai doarme juma de oră, să-l trezim chiar acum și pe el. Pisăcăăăă, pleacăăă de aici!!!” - la ea e o atitudine matinală absolut obișnuită, ea e cam mereu așa.

Luca s-a trezit cam așa: ”Uraaaaaa, e vineri azi! Ultima zi lucrătoare din săptămână!!!” - POSITIVE THINKING, that's my boy! El e veșnic zâmbitor dimineața, chiar și în zilele de luni.

Tati, tu cum te-ai trezit azi?

miercuri, 21 octombrie 2015

Vreau

Îndată ce-l aud pe "vreau" prin casă, parcă simt nişte fiori de spaimă cum mă cuprind. De regula, "vreau" costă bani sau conține zahăr şi multe calorii. De-aia mă apucă teama când îl aud. Şi-l aud zilnic. De câteva ori pe zi. Astă seară am auzit următoarele:
- vreau nu-ştiu-ce carte (Ilinca)
- vreau ceva bun (amândoi)
- vreau un frățior (Luca)
- vreau o surioară (Ilinca)
- vreau nişte rățuşte de plastic pentru baie (Ilinca)

Patru dintre cele enumerate mai sus au fost rostite în mai puțin de 5 minute. Toate costă bani. Chiar şi frățiorul şi surioara. Doar una conține zahăr. Slavă Domnului că frățiori şi surioare nu se mai fabrică în familia Adamescu. Am rămas doar cu rățuştele şi cartea. Ilinca vrea chestii multe şi mărunte. Luca vrea mai puține chestii. Dar alea pe care le vrea costă măcar jumate din salariul meu. Pe măsură ce cresc, "vreau" costă mai mult. E direct proporțional cu vârsta.

Cine l-a inventat pe "vreau"???

vineri, 2 octombrie 2015

12, panică, recunoștință

Dis-de-dimineață, în timp ce-mi savuram cafeaua la o oră tare matinală, m-a cuprins panica. La naiba, uitasem să cumpăr bomboanele pe care Luca urma să le ducă astăzi la școală, de ziua lui. La naiba, la naiba, la naiba!!! Aseară am umblat de nebună prin oraș, am avut grijă să cumpăr toate prostiile, mai puțin bomboanele copilului. Pe asta am rezolvat-o totuși, ducându-mă la ora 7 trecute fix la magazinul de lângă bloc. Dar panicile mele erau tot acolo, cuibărite în adâncul sufletului meu. Mi se învârteau prin cap o sumedenie de întrebări: când fac eu azi curățeinie? cand fac eu azi mâncare? când fac prăjitura comandată de sărbătorit? când o înscriu pe Ilinca la Palatul Copiilor? când mai ajung și la bancă? când fac și cumpărături? când o duc pe fi-mea la mall să-și cumpere papucii de casă sub formă de porci roz? când mai trec și pe la McD să văd ce fac Luca și colegii lui? când? când? când? De ce am atâtea lucruri de făcut? de ce sunt doar una singură? de ce? de ce? de ce?
Am plecat abătută și panicată spre serviciu. Am ajuns, am lăsat geanta, am fugit la piață. Pe drumul de întoarcere am observat biserica și am auzit slujba. Am intrat, am aprins o lumânare și brusc m-am liniștit. Tot ce am simțit a fost o mare recunoștință și o dorință de a mulțumi. Pentru ceea ce am. Am ieșit calmă și senină. Toate se vor aranja și o să apuc să fac astazi fix ccea ce e nevoie.

M-am simțit recunoscătoare pentru copilul de 12 ani care ne umple viețile de calm, de liniște, de seninătate și de răbdare. M-am simtțit recunoscătoare pentru zăpăcita de 9 ani, care e clovnul casei și e luminoasă ca un soare călduț de primăvara târzie. M-am simțit recunoscătoare pentru omul meu care deși departe, e atât de aproape de mine. Și pentru prietenii mei. Dar mai ales pentru copiii mei.

La mulți ani, copile! Să te bucuri de viață!

joi, 1 octombrie 2015

Biata mama

Aseară, pentru că Ilinca mea s-a arătat dispusă să mă ajute la treburi, am exploatat-o de-a dreptul. A pus ouă la fiert, a sortat rufe și a pus la spălat, a ajutat la făcut ordine, la pregătit pachetele pentru a doua zi, a pus vasele spălate la loc, a făcut ordine iară, treburi de-astea de îmi ocupă mie aproximativ două ore în fiecare seară.

După ce am alergat-o vreo oră, copila mea a tras următoarea concluzie:
- pfoaaaa, tare e greu să fii mămică!
A avut următoarea dilemă:
- mami, așa o să muncesc și eu când o să am familia mea?
Și a concluzionat, după ce i-am mulțumit pentru ajutor:
- sigur că te-am ajutat cu plăcere mami, tu nu mă ajuți pe mine așa de mult cu toate temele alea la matematică?

marți, 29 septembrie 2015

Ilinca fashionista și Ilinca lingușitoarea și altele

Ilinca fashionista
Într-o prea frumoasă dimineață de toamnă, pe când bombăneam de zor o fetiță care nu reușește să se îmbrace singură de dimineață în timp util ca să ajungem și noi pe la școli și servicii, a avut loc următorul dialog:
Ilinca: Mami, te rog să îți schimbi bluza aia! (zise dânsa pe un ton imperativ, uitându-se în decolteul meu în timp ce eu legam șireturile de la pantofii dumneaei)
Eu: De ce draga mea, nu-ți place asta?
Ilinca: Pentru că ți se văd țâțele și nu cred că tati s-ar bucura să știe că mergi așa la serviciu! (zise dânsa dintr-o suflare)
PS: vă rog scuzați cuvântul ”țâțele”, dar am vrut să redau conversația întocmai, așa, pentru aducere aminte peste ani când se va fi așternut praful peste ținerea mea de minte...

Ilinca lingușitoarea
Într-o seară, la culcare, în vreme ce eu de-abia mă mai țineam pe picioare și mă mișcam prin casă ca o umbră, fiica mea cea gureșă și fără chef de somn, mă roagă cu o voce suavă să-i duc și ei o cană cu apă. Îi duc, ce naiba să fac, dar o bombăn că eu nu mai pot de somn și ea nu poate să se miște să-și ia o cană cu apă. Îi livrez domnișoarei comanda, o mai bombăn puțin și ea zice mieroasă: ”Mami, dar tu ești taaaare cumsecade! Mulțumesc!!!

Și un copy - paste de pe Facebook, să nu se piardă în neant nici glumele fiului meu de 12 ani la adresa mamei lui, că ar fi păcat...
Ilinca face gimnastică pe covor în sufragerie. Luca o provoacă să facă 5 flotări. Le face ea cumva, cumva. Zic: Luca, dacă faci si tu 5, o sa incerc sa fac si eu. Le face si el cumva. Asa ca vine rândul meu. Evident, nu prea îmi iese nici măcar una. Luca mă priveşte cu milă si-mi zice zâmbind şăgalnic: dacă vrei sa aduc un cric, sa-mi spui mami, sa te ajut 
😂😂😂 Vai mie, am ajuns de râsul propriilor copii. ‪#‎suntbătrână‬

miercuri, 9 septembrie 2015

O fetiţă, două fetiţe, o lacrimă, două lacrimi şi-un cadou timpuriu de Crăciun

De ziua mea am primit de la prietenii mei dragi pe care îi iubesc foooarte tare o brăţară. Brăţara e mai specială, pentru că pe ea pot să adaug diverse pandantive care semnifică diverse chestii. Foarte fericită pentru cadoul primit, le-am spus alor mei că de Crăciun vreau de la fiecare câte un pantantiv pentru brăţara mea cea nouă. Desigur, băieţii s-au uitat la mine ciudat, dar Ilinca a luat la studiat temeinic catalogul de prezentare de la magazinul de bijuterii. Asta ca să n-o mai cert eu toata ziua că nu citeşte nimic. Sigur că citeşte. Catalogul cu bijuterii.

Acum să revenim la titlu.

O lacrimă pentru ziua de ieri pentru că, pur şi simplu, frumoasa mea fetiţă pe nume Ilinca, mi-a scos peri albi. Pentru că ea nu vrea să scrie nimic, pentru că ea nu vrea să citească, pentru că ea nu vrea să repete tabla înmulţirii. Pentru că ea vrea să zacă pe canapea şi să se uite la TV. Toată ziua, fără comentarii prea multe din partea mea. Şi pentru că ieri mi-am pierdut răbdarea, mai că am vărsat o lacrimă de ciudă, în barbă.

Două lacrimi pentru ziua de azi. Pentru că feţiţa mea, care m-a bătut azi toată ziua la cap să o duc la mall să-şi ia balerini din banii ei, a profitat de un moment de neatenţie de-al meu şi a zbughit-o, unde credeţi? La magazinul de bijuterii al cărui catalog l-a studiat cu simţ de răspundere de la ziua mea încoace... Unde a ales să-şi cheltuie cei 100 de lei primiţi cadou de ziua ei de la bunica şi de la prietenul Costel pentru mama ei... Şi în timp ce eu aşteptam plictisită într-un magazin să mi se completeze o garanţie, fetiţa mea a venit către mine zâmbind cu tot sufletul şi mi-a întins bucuroasă o punguţă. Cu un pandantiv - fetiţă. Să-mi amintesc mereu de ea, fetiţa mea. Două lacrimi de emoţie şi bucurie au ţâşnit îndată din ochii mei, iar inima mea s-a făcut mică, mică... Am rămas oarecum fără cuvinte şi am strâns-o tare tare la pieptul meu, dorindu-mi să nu uit niciodată clipa aceea. Şi ziua în care Ilinca a ales să nu-şi cumpere o jucărie şi să-mi ia mie un cadou pe care ştia că mi-l doresc...

Aşa că acum am două fetiţe: una în inima mea şi una pe brăţară, să-mi amintească de-o zi în care Ilinca mea a mai crescut puţin...

Mulţumesc, Ilinca! Te iubesc! Să nu uiţi asta niciodată!

luni, 22 iunie 2015

dialoguri estivale

Luca şi Ilinca pe plajă. Se uită lung în largul mării, studiind două vapoare.
Luca: mami, uite un vapor. Crezi că vine din Turcia?
Ilinca: mami, Turcia e o stațiune?

duminică, 21 iunie 2015

La mulţi ani, dragă Andra!

Nu-mi amintesc exact momentul ăla în care ne-am cunoscut. Dar, dând timpul înapoi, îmi amintesc de multe momente în care mi-ai fost aproape şi pe care le-am petrecut împreună. Îmi vin în minte ziua în care te-ai căsătorit şi ziua în care ai născut-o pe draga de Mara. Şi, deodată, realizez cât de mult te-ai schimbat şi câte progrese ai făcut. E drept, eram destul de tinere când vieţile noastre s-au intersectat, prin bunăvoinţa sorţii şi a lui Mihai :) Ai învăţat că viaţa e frumoasă, ai învăţat să apreciezi ceea ce ţi se dă, în loc să vezi mereu neajunsurile şi partea goală a paharului. Ai învăţat să te bucuri, în loc să te superi. Ai învăţat că zilele pot fi bune, când tragi linie, în loc să te gândeşti la întâmplările mai puţin plăcute. Ai învăţat să ceri ajutor când ai nevoie, în loc să te chinui să supravieţuieşti. Ai învăţat să ai grijă nu doar de tine, ci şi de ceilaţi din jurul tău. Cumva, ţi-ai găsit drumul cel bun, cuvintele cele potrivite, atitudinea bună să te bucuri de viaţă, de familie şi de prieteni. Îţi doresc să-ţi păstrezi drumul ales, să te bucuri de familia ta minunată şi să rămâi acelaşi prieten loial. Şi, la amândouă, ne doresc să îmbătrânim frumos împreună. Te pup apăsat şi te iubesc! Să ai parte de o zi minunată şi o viaţă la fel! Cu drag, Adameştii

joi, 18 iunie 2015

Aproape

"Aproape" ăsta înseamnă multe. Astăzi, Adameştii mici mi-au arătat ce înseamnă "aproape", pentru ei. Pentru Ilinca a însemnat să iasă din starea de leneveală cruntă de care suferea şi să meargă cu Luca la şcoală, la ora lui de dirigenţie, când doamna dirigintă le-a trecut mediile în carnete. Doar pentru că Luca a rugat-o să-l însoţească. Pentru Luca a însemnat să lase deoparte starea de blegeală de care suferă din cauză de febră şi stafilococi şi să meargă cu sora lui la festivitatea ei de premiere. Pentru amândoi a însemnat să-şi mişte fundurile şi să pună aspiratorul în casă şi să şteargă praful, doar pentru că i-a rugat mama lor. Pentru mine a însemnat să încalc nişte reguli mărunte de circulaţie, doar ca să ajung cumva la shaormerie să le iau copiilor o shaorma, le place şi au senzaţia că e un meniu de sărbătoare. Aşa că azi am serbat sfârşitul clasei a II-a. Pentru tata a însemnat promisiunea de a veni mâine la festivitatea de premiere a lui Luca, chiar dacă n-are chef să plece de acasă pentru că munceşte de zor la grădină. "Aproape" ăsta de azi pentru mine înseamnă familie. Înseamnă să laşi deoparte lenea şi să faci ceva ce ştii că îi aduce bucurie celui de lângă tine. Înseamnă să îi arăţi celuilalt că ţii la el. Înseamnă o legătură dincolo de cuvinte. Înseamnă că eu şi cu tine, dragul meu, ne-am făcut treaba bine. Sper să ne-o facem la fel de bine şi în continuare.

luni, 1 iunie 2015

Ilinca şi vecina

Vineri am stat acasă, toţi 3. Eu am avut chestii de făcut, iar ei s-au alergat - certat - distrat - împăcat cam zgomos pe lângă mine, deci prin casă. Pe după amiază ieşim la cumpărături. În magazin dăm nas în nas fix cu vecina de sub noi. Care e o doamnă, mă jur. Eu, dacă aş fi fost vecină cu mânjii ăştia doi ai mei, i-aş fi dat demult afară din bloc. Dumneaei e o drăguţă care nu le-a făcut niciodată vreo observaţie. Copiii mei, de câte ori se întâlnesc cu dânsa, se poartă extrem de politicos. Se ştiu cu musca pe căciulă, de obicei.

Să revenim. Vineri ne întâlnim cu vecina. Ai mei o zăresc şi o salută frumos. Dânsa le răspunde, le zâmbeşte şi îşi vede mai departe de cumpărături.
Ilinca vine repede.
- Maaaami, vreau să-ţi spun ceva.
- Zi, drăguţă, sunt ochi şi urechi!
Îmi face semn să mă aplec, să-mi spună ceva la ureche.
- Mami, dacă vecina ne-a zâmbit şi ne-a răspuns la salut înseamnă că nu a fost azi deloc acasă, aşa-i???
Mă pufneşte râsul şi îi spun vecinei ce zice fiica mea. Dânsa ne linişteşte: "Ba am fost acasă chiar toată ziua!" Şi totuşi ne-a şi zâmbit. Deci, cum vă spuneam, vecina e o doamnă. Toate conversaţiile noastre cu ea încep cu "ne scuzaţi". Şi ea ne scuză. De fiecare dată.


vineri, 22 mai 2015

Ilinca şi siropul de tuse

Ilinca tuşeşte. Pe principiul că ăla-i om, când răceşte vara. Mi-era lene să mă duc la farmacie, aşa că am trimis-o pe ea să-şi cumpere sirop de tuse. După o vreme vine acasă şi zice:
- Mami, ştii ceva? E cam scump siropul ăsta de tuse...
- Ştiu, mamă, eu l-am mai cumpărat de multe ori până acum de când am copii... Tu te-ai dus prima oară să ţi-l cumperi...
- Pfoaaaa, îţi dai seama câte îngheţate aş fi putut să-mi cumpăr de banii ăştia?
- Câte? întreb eu curioasă să văd dacă îi iese treaba cu împărţirea.
- 24 de îngheţate. Şi-mi mai rămâneau şi 20 de bani rest...

Uraaaaaaa, fata mea se descurcă cu împărţirea!!!! E drept, că îi iese mai bine când e vorba de socotit bomboane, îngheţate, ciocolată şi alte chestii pline de zahăr... :)))

luni, 18 mai 2015

Dear darling, (2)

Nici nu mi-e frig şi nici nu tremur, cum zice Sally Baker în cântecul asta, dar am de făcut o mărturisire: astăzi i-am spus unui alt bărbat că e prinţul meu. Nu a apărut călare pe un cal alb, ci cu o maşină roşie, dar m-a salvat... Şi să vezi întâmplare: chiar tu l-ai adus pe acest bărbat în viaţa mea...

Să o luăm cu începutul... Se făcea că era o minunată dimineaţă de luni, în care de-abia m-am dat jos din pat şi, cu chiu cu vai, am reuşit să nu mă împiedic de pisică până am ajuns la filtrul de cafea. Cu ochii mai mult închişi am făcut o cafea, am băut-o pe repede înainte şi m-am apucat de pregătit sandwichuri, am trezit o fetiţă care nu prea înţelegea nici ea ce caută pe lumea asta, am trezit mai apoi un băieţel care zâmbeşte încă înainte de a deschide ochii. O încântare, mă jur. Împleticindu-ne, şi eu şi fetiţa am reuşit să ieşim pe uşă spre şcoală - servici doar cu vreo 7 - 8 minute întârziere. Nimic grav, crede-mă. A devenit aproape o obişnuinţă ca fetiţa asta şi mama ei să plece târziu de acasă.

Ne-am urcat în maşină, dacă pot să-i spun aşa, căci nu mai arată demult a maşină. După cum bine ştii, e un morman de gunoaie, resturi de mâncare şi conţine multe chestii care n-ar exista în mod normal în autoturismul unei doamne: nişte bidoane goale, jucării, o găleată de plastic, un arc şi câteva săgeţi. Să fiu pregătită, dacă mă atacă cineva în trafic? Pot să scot arcul şi, ca o Xena a zilelor noastre ce sunt, mă războiesc cu oricine mă supără.

Şi cum alunecam noi lin prin trafic, fix la o oră de vârf şi într-o intersecţie extrem de aglomerată, autoturismul doamnei a cedat nervos. A suferit un atac de panică sau ceva asemănător. I s-a oprit motorul şi oprit a rămas. Doamna a încercat din răsputeri să-l pornească, dar acesta nu s-a lăsat îndioşat de eforturile doamnei... Bine că eram aproape de şcoală. Fetiţa a luat-o repede pe jos iar doamna, adică eu, să ne înţelegem,  a rămas pe loc să evalueze situaţia. Cum mă găseam în faţa unui aşezământ bisericesc impunător din urbea noastră, am avut o dilemă:
1. Să mă rog la Dumnezeu să pornească maşina (m-am gândit eu că dacă elevilor de clasa a doua li se recomandă în manualul de religie să se roage la Dzeu dacă se pierd de părinţi într-un supermarket, aş putea încerca şi eu să mă rog să pornească motorul)
sau
2. Să sun un prieten.

După ce mi-am cântărit opţiunile preţ de 2 secunde am ales varianta 2. Am sunat un prieten. Pe S. Fiind în faţa bisericii, cred că m-a ajutat puţin şi Dzeu. Pentru că S era şi el în trafic spre serviciu, mi-a spus să stau cuminte că apare în câteva minute să evalueze pagubele. Lui  i-au mai trebuit fix 2 minute să-i pună un diagnostic: a decedat pompa de benzină. Mi-a cerut cheia de la maşină şi mi-a urat o zi bună, întrebându-mă, totuşi, ca un gentleman ce este, dacă am nevoie să mă ducă pe undeva cu maşina. I-am zâmbit, i-am mulţumit şi i-am spus că nu e cazul. Şi i-am mai spus ceva: că un prinţ care vine să salveze o prinţesă apare călare pe un cal alb şi nu într-o maşină roşie.

Cu drag,
nevastă-ta

PS: deşi azi am fost salvată de altcineva, tu rămâi tot prinţul meu preferat. Ich liebe dich!

marți, 12 mai 2015

Cugetările Ilincăi şi-o descoperire

După ce şi-a terminat temele şi şi-a făcut ghiozdanul, brusc şi-a amintit că mai are de învăţat numerarul până la 20 la engleză. Îl învăţăm mai cu chiu, mai cu vai, mai cu limba între dinţi, mai cu limba pe sub dinţi, număr cu ea preţ de vreo 20 de minute până mă ia somnul şi la final grăieşte mulţumită: "Măcar mi-am amintit acum şi nu mâine dimineaţă în maşină!!!"
Mulţumesc zeilor pentru un copil cu ţinere de minte! Am evitat astfel o dimineaţă lacrimogenă...

Are de făcut o temă la nu-ştiu-ce în care trebuie să scrie ce îndatoriri are Albă-ca-Zăpada faţă de pitici. Scrie ea o listă întreagă care cuprindea, printre altele: să facă ordine, să spele vasele, să şteargă praful, etc. Se blochează şi îmi cere ajutorul. Eu citesc lista făcută de ea şi zic, mai mult pentru mine, aşa: mamă dragă, dar asta era menajera lor sau ce mama naibii?!!! Ea cade pe gânduri şi zice: "Da, măi mami, asta m-am întrebat şi eu în timp ce scriam..." :))))) Well, are o conştiinţă fata mea...

Şi să notăm şi descoperirea Ilincăi pe ziua de azi: WhatsApp-ul. O să fie ocupată o vreme să se strâmbe, să se pozeze şi să-mi trimită instantanee grozave care mă vor face să zâmbesc tâmp în cele mai nepotrivite momente :)))

sâmbătă, 9 mai 2015

Dragă Luca, (3)

Te rog să mă ierţi că nu ţi-am mai scris demult. Nu că nu aş fi avut ce, doar că în ultima vreme pot discuta direct cu tine, pentru că am cu cine discuta. Mă uit la tine cum creşti şi te transformi pe zi ce trece într-un om minunat. Când te privesc, simt cum mă cuprinde un val de fericire şi de bucurie că m-ai ales să-ţi fiu mamă şi să-ţi fiu alături în viaţa asta. Tocmai de aceea e bine să mai rămână din când în când şi câte o scrisorică pe aici, să le reciteşti ori de câte ori ai nevoie...

Îţi mai aduci tu aminte, puiul mamei, de toate conscursurile la care ai mers în primii ani de şcoală şi le boceai pe fiecare în parte de cu seară şi până în dimineaţa consursului? Îmi aduc acum aminte de unul la care te-am dus într-o sâmbătă dimineaţă şi oricât m-am străduit eu să te încurajez, să găsesc argumente pentru a te face să te opreşti din plâns, nu am reuşit. Mă simţeam epuizată emoţional şi neputincioasă în faţa suspinelor tale. Te-am lăsat pe mâna doamnei învăţătoare, cu speranţa că poate reuşeşte dânsa să te încurajeze... Nu-mi mai aduc aminte exact ce s-a întâmplat apoi, dar îmi amintesc perfect de neputinţa mea, lipsa de argumente şi de faptul că nu îmi mai găseam cuvintele potrivite să te fac să mă asculţi. Te-am încurajat mereu şi tot timpul ţi-am spus aceleaşi lucruri: că poţi, că eşti în stare, că ai cunoştinţele necesare să faci faţă oricărei provocări. Doar că tu nu reuşeai să mă auzi. Şi nu reuşeai să fii conştient de valoarea ta.

Ceva s-a schimbat în ultima vreme şi vreau să strig în gura mare că sunt mândră de tine! Ai reuşit să fii conştient de propriile tale puteri şi ai început să ţi le valorifici aşa cum trebuie. Asta o să-ţi fie de mare ajutor pe viitor şi te rog să nu uiţi niciodată cine eşti şi de ce eşti în stare.

Acum câteva săptămâni ai reuşit să obţii 84 de puncte la concursul de geografie. A fost prima clipă când ai realizat că poţi cu adevărat. Sper să nu uiţi momentul când te-a sunat doamna profesoară şi ţi-a spus că te-ai calificat la faza naţională. Poate că unii or să spună că e doar un concurs. Pentru tine nu a fost doar un concurs. Pentru tine a fost clipa când ai prins aripi, ai căpătat încredere în tine şi ai realizat că poţi.

Te-am urmărit cu atenţie în ultimele săptămâni cu cât drag, cu câtă sârguinţă, încăpăţânare şi hotărâre te-ai pregătit pentru faza naţională a concursului. O clipă nu te-ai văitat că eşti obosit, o clipă nu te-ai lăsat dus de val, ai fost focusat pe ce ai avut tu de făcut, nu ai neglijat nici celelelate obiecte pentru şcoală, ai dat teste la alte materii, deşi doamna profesoară de geografie se oferise să te învoiască.  Efectiv te-am văzut plutind de fericire, am simţit hotărârea din sufletul tău şi dorinţa de  a-ţi demonstra ţie însuţi că poţi să faci faţă onorabil şi acestei provocări. Şi ai făcut. Cele 86 de puncte obţinute astăzi o demonstrează. Ştiu că aştepţi cu înfrigurare şi ierarhia naţională dar, crede-mă, nu mai contează. În inima ta şi în sufletele noastre eşti pe locul întâi.

Copil bun, mergi înainte cu bucurie pe drumul pe care ţi l-ai ales şi păstează-ţi încrederea în tine pentru că ai să ajungi departe!

Mami, tati, Ilinca şi bunicii tăi te iubesc şi îţi sunt alături!

Cu drag,
mama

miercuri, 6 mai 2015

Tricoul

Azi de dimineaţă am ales să-mi pun pe mine un tricou, pe care scrie BAD. Ilinca, ageră ca de obicei, observă tricoul şi mă întreabă ce scrie pe el.
- REA. Scrie că azi sunt rea. Să vezi ce mă bat eu azi cu toată lumea! zic eu hotărâtă.
- Heeeei, mami, dar TU nu eşti rea, tu eşti bună! Cum să te baţi azi cu toată lumea? Chiar şi cu noi?
- Ei, pe voi cred că vă iert, zic eu, doar dacă sunteţi foarte cuminţi.
Şi am crezut că-i gata discuţia despre tricou.

În drum spre şcoală, în trafic, un nene se mişca un pic cam încet pentru gustul meu. Cum nu prea pot să înjur de faţă cu fiica mea, îi zic ăluia printre dinţi:
- Mişcă-te mai repede, burtosule!
Ilinca, de pe bancheta din spate zice încetişor, ca pentru ea: "Ia uite că s-a adeverit tricoul!"

Watch out, people! Azi sunt rea! :)))

duminică, 3 mai 2015

Dragul meu, (1)

"Let's Never Stop Falling In Love"
I wish a falling star could fall forever
And sparkle through the clouds and stormy weather
And in the darkness of the night
The star would shine a glimmering light
And hover above our love

Please hold me close and whisper that you love me
And promise that your dreams are only of me
When you are near, everything's clear
Earth is a beautiful heaven
Always I hope that we follow the star
And be forever floating above

I know a falling star can't fall forever
But let's never stop falling in love

When you are near, everything's clear
Earth is a beautiful heaven
Always I hope that we shine like the star
And be forever floating above

I know a falling star can't fall forever
And let's never stop falling in love
No let's never stop falling in love

Ştiu că nu eşti un romantic incurabil, nici eu nu sunt, pentru noi lucrurile sunt simple... Dar mai ştiu că, undeva în adâncul sufletului tău, ai să-mi înţelegi dorinţa de a-ţi scrise scrisoarea asta...Periodic, mă trezesc fredonând melodia asta care ne place amândurora. Pe care o ascult aşa, jumătate de zi, fără oprire, apoi uit de ea o vreme... De dimineaţă m-am trezit plângând, perna era udă, sufletul mi-era sfâşiat. Am înteles repede că fusese doar un vis... Rareori visez urât. Cred cu tărie că visele sunt o proiecţie a sufletelor noastre şi a realităţii cu care ne înconjurăm. Când nu-i visez pe copii, te visez pe tine. De cele mai multe ori visele sunt plăcute.

M-au întrebat copiii tăi ce visez eu când visez urât. De regulă visez că păţesc ei ceva şi eu nu îi pot proteja... Azi noapte însă am visat că ai plecat de lângă noi, într-o altă lume. Îmi amintesc doar că ţipam şi te strigam şi nu înţelegeam că e adevărat... Nu puteam să înţeleg ce trebuia să fac şi nu puteam să înţeleg cum aş putea eu să traiesc eu fără tine...

Ştiu, a fost doar un vis... Şi ştiu şi de unde mi se trage. De la afurisita aia de Anatomia lui Grey. Ultimele două episoade vizionate aseară alături de prietena mea Andra m-au marcat, deşi n-am vărsat lacrimi amare vizionându-le. Încă mă mai întreb de ce l-au omorât ăia pe bietul Derek. :))) Cum mă mai uit eu la serialul ăsta dacă nu mai e Derek în el???

Însă de dimineaţă, în timp ce alergam,  îmi revenea obsesiv în minte visul de azi noapte... Am rămas totuşi cu o întrebare: ce mă fac eu dacă mori înaintea mea? Te rog, nu-mi fă asta. Nu sunt pregătită încă şi o s-o iau personal :))

Cu drag,
nevastă-ta

luni, 27 aprilie 2015

Jurnal de cercetaş (8)

Anul trecut obişnuiam să povestesc despre aventurile noastre alături de Cercetaşii din Ţara Luanei. Deşi la un moment dat am renunţat să mai ţin un jurnal, activităţile cu cercetaşii nu le-am întrerupt.

Ieri am făcut prima ieşire mai lungă pe anul ăsta. A fost o zi absolut grozavă, deşi obositoare pentru unii dintre noi. Oboseala fizică n-am resimţit-o deloc, semn că nu sunt atât de ruginită pe cât mă credeam...

De data asta Lucian a fost magicianul. El a propus traseul, el a organizat activităţile pentru copii, el i-a pus răbdarea la încercare lui Luca oferindu-le un text codat, spre descifrare. Mulţumim pentru implicare şi pentru tot efortul depus pentru ca noi, ceilalţi, să avem parte de o aventură pe cinste!

Dar, să încep cu începutul. Ne-am întâlnit plini de elan şi voie bună, dis-de-dimineaţă, ştiind că ne aşteaptă o zi plină de aventuri. De fapt, niciunul dintre noi nu ştia sigur la ce să se aştepte, doar că nicio ieşire în formaţia asta nu a fost neplăcută. Prima oprire, Crucea Manafului. Copii s-au împărţit pe patrule, două la număr. Noutatea a fost că, pentru prima oară, au lucrat în patrule mixte, temerari cu lupişori. Lupişorii şi-au pierdut destul de repede interesul, era mult mai interesant să ţopăie dezorganizat decât să descifreze texte codate, dar asta nu înseamnă că s-au distrat mai puţin decât ceilalţi... A doua oprire a fost la Biserica dintr-o piatră unde avea loc slujba de duminică. Ochi curioşi ne-au privit intrând, uşor gălăgioşi şi cam mulţi, localnicii fiind de-a dreptul uimiţi de numărul mare de vizitatori care tulbura mersul firesc al lucrurilor... Aceleaşi priviri curioase ne-au urmărit şi pe drumul către Piatra Şoimului şi Chilia lui Ambrosie, dar înainte de asta am vizitat Tabăra de sculptură. Cam astea sunt pe scurt obiectivele plimbării noastre de ieri.

Cu toţii am avut parte de distracţie, unii au tras cu arcurile, alţii s-au jucat cu mingea, s-au înălţat zmee colorate, s-a cântat puţin, s-au decriptat mesaje, s-a răspuns la questuri, am socializat, am glumit, am povestit, dar, mai important decât toate cele de mai sus, este că ne-am simţit minunat cu toţii. Am cântat din inimă "la mulţi ani"  Arinei, un lupişor care efectiv a crescut frumos sub ochii noştri. Am întâmpinat-o cu bucurie pe Mariana, care a stat o vreme departe de noi din motive independente de voiţa ei. Aveam nevoie de o zi în mijlocul naturii, să ne încărcăm sufletele de frumuseţea locurilor atât de aproape de noi, neştiute de mine pînă ieri. Peisajele absolut minunate, culorile naturii şi senzaţia aia de parcă timpul s-a oprit în loc sunt ca un drog, te cheamă înapoi şi-ţi doreşti să te mai întorci măcar o dată în locurile astea...

De fiecare dată încerc să-mi ajut copiii să-şi depăşească puţin câte puţin limitele şi să-şi înfrângă temerile. Ieri a fost ziua în care eu şi Ilinca ne-am luptat cu teama de a ne căţăra pe o stâncă destul de abruptă pentru a vedea o chilie micuţă în care un om a ales să trăiască mai bine de 50 de ani. Întâi ne-am apropiat curioase de locul cu pricina, cumva am reuşit să urcăm pe o cărare abruptă până la o stâncă verticală pe care stăteau agăţate două scări deloc îmbietoare. Le-am privit cu inima cât un purice întrebându-mă de câteva ori dacă vreau cu adevărat să urc acolo. Nu, parcă nu vroiam, doar că nu am avut curajul să-i spun Ilincăi că mi-e teamă. Cum să-i spun că mi-e teamă când eu o îndrum zi de zi să fie curajoasă şi să-şi depăşească temerile? Când eu îi explic zi de zi că nu se poate să îţi fie teamă de un lucru pe care nu l-ai făcut nicioadtă? Nici ea nu prea vroia, dar curiozitatea a învins şi a zis că se caţără acolo sus doar dacă merg şi eu în spatele ei, ceea ce am şi făcut. Pfoa, greu a mai fost, recunosc... Urcuşul ca urcuşul, dar coborârea m-a înspăimântat cel mai tare. Am fost mândră de noi amândouă, dar a doua oară nu m-aş mai urca... Până nu l-am văzut şi pe Luca ajungând din nou lângî mine nu m-am liniştit. E incredibilă senzaţia pe care o are o mamă când îşi priveşte copiii făcând lucruri destul de periculoase... Raţional, realizam că nu erau în pericol, Radu şi Lucian, Raluca şi Vali ocupându-se de siguranţa lor. Dar, emoţional, îi vedeam cumva grămadă pe jos, cu un cap spart :))) Recunosc că le-am invidiat putin pe Geanina şi pe Virgi care au ales să stea cuminţi la poalele stâncii şi să ne facă galerie. Însă cel mai simpatic mi s-a părut Răducu-cel-viteaz care, la cei 7 ani ai săi, se întreba cu voce tare "Doamne, oare ce-am căutat eu acolo sus???" Bună întrebare, Radule, eu nu am găsit răspunsul nici acum :)

Deşi la prima vedere excursia noastră a fost obositoare, acum îmi dau seama câtă energie am adunat într-o singură zi.
La final am plecat cu regretul că nu am reuşit să spun direct "Mulţumesc pentru o zi frumoasă!" Dar o spun acum, din suflet: mulţumim pentru o ziua de ieri! De-abia o aşteptăm pe următoarea :)))

duminică, 19 aprilie 2015

O prinţesă, un tărâm, un rege, un regat

Aseară, în drumul nostru spre casă, am jucat un joc, cu Luca. Lui Luca îi plac poveştile, îi place să le inventeze, să le citească, să le povestească. Ştie să se bucure de lumea lor magică, lucru care mă face extrem de fericită. Aşa că m-a provocat la un joc, cu poveşti.

A trebuit să inventez o poveste despre cum mi-ar plăcea mie să fie într-un tărâm doar al meu. Recunosc, mi-a pus nişte întrebări pertinente pe alocuri, aşa că rezultatul final al exerciţiului meu de imaginaţie suna cam aşa:
"Sunt o prinţesă care trăieşte într-un tărâm paşnic, numit Tărâmul Nisipos, lângă malul mării, într-un castel de ciocolată. Tărâmul meu e magic, liniştit, cu nisipuri fine şi oaze minunate, se cultivă pomi fructiferi şi se cresc ponei roz şi mov. Puterea mea magică e să-i fac pe ceilalţi să aibă doar gânduri paşnice, să fie prietenoşi şi bine intenţionaţi. Totul trebuie într-o armonie perfectă, nu există duşmani şi nici lupte între regate." Concluzia Ilincăi a fost că şi ea vrea să locuiască împreună cu mine pentru că tărâmul meu e şi pe placul ei :))

Evident, a venit şi rândul lui să-şi spună povestea. El e un rege într-un ţinut ceţos, foarte tehnologizat, într-un castel mare, cu turnuri aurite. Toţi din ţinutul lui au nişte ochelari speciali, care îi ajută să vadă prin ceaţă, ca atare câştigă toate bătăliile. Puterea lui magică e să poată construi tunele pe sub mări şi oceane, prin munţi şi pe oriunde are el chef. Se deplasează pe nişte skateboarduri care plutesc deasupra solului.

Poveştile au fost mult mai amănunţite, mai ales a lui. Când am terminat de povestit, am ajuns acasă, ne-am văzut de ale noastre şi eu personal am dat uitării jocul ăsta.

Înainte de culcare, însă, băieţelul mi-a pus o întrebare:
- Mami, vrei ca regatele noastre să se învecineze?
Mă gândesc o clipă, înţeleg dedesubturile întrebării şi îmi asum riscul de a-i spune că nu vreau, prinţesei din mine nu-i plac vecinii luptători şi atotcuceritori. Mie îmi plac pacea şi armonia.
Neaşteptându-se la un astfel de răspuns, şovăie puţin şi spune:
- Păi regatul meu nu se mai luptă cu nimeni acum, pentru că a cucerit tot ce era de cucerit. Şi să ştii că, dacă vrei să fim vecini, o să trimit un oştean de-al meu, să te vegheze tot timpul.

Oh, cât de frumos e să ai un băieţel care să vrea să aibă grijă de mama lui tot timpul...

sâmbătă, 18 aprilie 2015

Copilăria mea

Am copilărit la ţară. Undeva, într-o zonă de deal, într-o comună la vreo 20 de kilometri de Buzău. Am fost un copil neastâmpărat, crescut cu dragoste de un unchi şi-o mătuşă cărora le-am zis "mamaie"şi "tataie" pentru că aşa mi s-a părut firesc.




Mătuşa era sora mai mare a tatălui meu şi m-ai iubit şi m-a crescut cum s-a priceput ea mai bine. Nu a avut copii niciodată, habar n-avea de attachement patenting, mai ţipa la mine, mă mai certa, mai mâncam şi câte o mamă de bătaie de la ea, dar cu mâna pe inimă pot să spun că m-am simţit iubită. Şi răsfăţată. Mai ale de tataie. O singură dată a zbierat la mine şi mi-a înălţat vrei doi Dumnezei, când i-am vărsat o roabă plină cu rahat fix în mijlocul curţii, pe când el se chinuia din greu să facă o muncă de vidanjor.

Nu, pe vremea aia nu exista fosa septică şi nici baie în casă, cel puţin la noi. Am crescut folosind wc-ul din fundul curţii, am mâncat mâncare bio de-a dreptul, m-am umplut de păduchi de vreo două ori, am fugit de-acasă pe dealuri într-o sâmbătă înainte de Paşte, în timp ce adulţii credeau că dorm ca un îngeraş în casă, am mâncat bătaie pentru asta, porneam spre grădiniţă plină de elan, dar pe drum îmi pierea elanul, aşa că mă opream la joacă prin sat şi minţeam că mă dusesem la grădiniţă până într-o bună zi cînd s-a prins mamaia de asta, hrăneam frecvent câinele din bătătură cu sanwichul cu unt procurat cu greu de bietul tata, mai primeam şi câte o muştruluială pentru asta, veşnic săream gardul şi mă duceam la vecini pentru că drumul prin spatele casei mi se părea lung şi înspăimântător.

Mă jucam cu cei mai amărâţi copii din sat, vara ne scăldam într-un pârâu mâlos, adânc de-o palmă, iarna stăteam pe derdeluş ore în şir, îmi era frică de curcanii care mă ciupeau veşnic, de gâscanii de la o casă de ţigani pe lângă care trebuia să trec în drumul meu spre grădiniţă (ăsta era unul din motivele pentru care rareori ajungeam la grădiniţă). Plecam prin sat cu orele, treceam dealurile pentru că îmi era lene să o iau pe drumul pe care umblau toţi oamenii, primeam haine şi încălţări noi de fiecare Paşte. Uneori nu mai apucam să ajung în ele la biserică, la împărtăşit, pentru că reuşeam cumva să le murdăresc încă înainte să ies din curte. Biata mamaie mă pedepsea mereu, crezând că o să mă potolesc. Eram obraznică, îi răspundeam urât, uneori scoteam limba la ea.

Dar, privind în urmă, realizez că am fost fericită. M-am simţit iubită, nu am rămas cu amintiri urâte, nu m-am dus la psiholog să-mi tratez traumele din copilărie. Pentru că mi-a fost bine. Am locuit acolo de la 11 luni până la 6 ani. Pe când aveam vreo 13 - 14 ani, mamaie şi tataie au vândut casa aceea şi s-au mutat în alta. Casa în care a copilărit tatăl meu. De casa asta nu mă leagă cine-ştie-ce amintiri din copilărie.

Astăzi, în fracţiune de secundă, privindu-mi copiii traversând puntea către casa copilăriei mele, mi-au revenit în minte zilele minunate petrecute acolo. Trecând cu maşina prin dreptul punţii, brusc am tras pe dreapta, am oprit motorul, m-am dat jos şi am privit lung către copilărie...

Dragii mei copii, mama vă roagă să vă bucuraţi de copilăria voastră aşa cum şi eu m-am bucurat de-a mea. Nu vă mai doriţi să vă transformaţi peste noapte în adulţi, nu e nimic amuzant în asta, bucuraţi-vă de clipele astea minunate şi lipsite de griji prea mari... Vă iubesc!

joi, 9 aprilie 2015

Jurnal de excursionistă

Ilincuţa - pisicuţa - maimuţa a plecat dis-de-dimineaţă în excursie. Pe principiul că "cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge", la ora 6:45 eram în parcare, aşteptând autocarul. La 7:00 erau deja aşezaţi la locurile lor. La 07:15 a plecat autocarul. La 08:12, mă sună să-mi aducă la cunoştinţă următoarele:
- Mami, CRED că suntem deja foarte aproape de Galaţi şi să ştii că am trecut şi prin Piatra Neamţ. :))))

Concluzia tăticului ei, mândru de aşa odor, a fost: "Bine măcar că a moştenit gena frumuseţii". Iar Luca a rămas de-a dreptul fără vorbe. :))))

marți, 7 aprilie 2015

Beyonce vs. 8x3

Şi cum stăteam noi aseară în sufragerie toţi patru, fiecare făcând altceva, la TV apare un cântăreţ. Domnul Adamescu zice:
- Ăsta e soţul lui Beyonce (pronunţând numele cântăreţei fix aşa cum se scrie, spre a ne amuza niţel, probabil)
Ilinca sare ca arsă, în secunda doi:
- Taaaaati, nu se pronunţă aşa, corect se spune Be-yon-ce, zice dânsa pronunţând corect numele doamnei.
Domnul tati întreabă repede:
- Da' cât zici că face 8 x 3?
- Ăăăăăă ........ (se gândeşte Ilinca puţin mai mult timp decât i-a trebui să-i corecteze pronunţia deficitară a lui tati). Ăăăăăăăă ...... 24!!!!
Tati îşi pune resemnat mânile în cap zicând: şi de ce te gândeşti mai mult la înmulţirea asta decât ţi-a trebuit să mă corectezi pe mine la pronunţia numelui lui Beyonce???
- Păi am vrut să fiu sigură că nu greşesc la înmulţire, vine răspunsul prompt al fetiţei. :)))

Trăiască Beyonce, zic! Că la numărat bani, Ilinca se descurcă pretty good, aş zice :))))

duminică, 29 martie 2015

Despre-un dor nerăbdător

 DOR, doruri, s. n. 1. Dorință puternică de a vedea sau de a revedea pe cineva sau ceva drag, de a reveni la o îndeletnicire preferată; nostalgie. 

Tuturor ne e dor, măcar din când în când, de ceva, de cineva. De o persoană, de un miros, de o imagine, de un sentiment...

Dorurile mele-s multe şi variate. Iarna, mi-e dor de primăvară, de soare, de lumină, de mirosuri. Vara parcă mi-e dor de iarnă, de zăpadă, de mirosul de pâine proaspăt coaptă şi de alte bunătăţuri scoase din cuptor. Peste zi, mi-e dor de copii. Când sunt cu ei şi eu îs obosită şi ei îs gălăgioşi, mi-e dor de linişte. În perioadele aglomerate şi în zilele în care evenimentele se succed cu viteza luminii, mi-e dor de mine şi de timpul meu în care am răgazul să-mi ascult sufletul...

Am constatat că uneori dorul doare la propriu. Alteori, dorul îmi dă putere şi îmi umple sufletul de-o iubire caldă.. Mi-e drag să spun cuiva că mi-e dor. Mi-e dor de prietenii mei, când trece prea mult timp şi nu reuşim să ne vedem. Mi-e dor de mama, mă gândesc cu drag la ea. Sau mi-e dor de mare, de sunetul valurilor şi de miroul sărat, de senzaţia aia minunată când respir adânc şi plămânii mei se bucură de un alt fel de aer. Nu-mi ingor niciodată sufletul, cu ale lui doruri. Ieri, îmi era dor să stau cuibărită pe canapeaua din sufragerie, să ascult muzică şi să citesc. Am lăsat treaba şi vreo ora am stat pe canapea citind şi ascultând muzică. Mi-a fost bine. Am înţeles că dacă mie îmi e bine şi copiilor mei le e bine. Atunci de ce să nu-mi fie mie bine, mai întâi de toate?

Astăzi, dorul meu e nerăbdător... Mi-e dor de omul meu, mai mult ca în alte zile. Nerăbdarea vine de la cele trei zile care mai sunt până când ne vom revedea. I-am scris de dimineaţă că mi-e dor de noi amândoi şi de noi patru la un loc... Dorule, astăzi te rog să-mi mai dai pace puţin!

miercuri, 18 martie 2015

Ilinca, un vis

Ilinca e de vis, e adevărat. Doar că nu despre asta e vorba astăzi aici. Ci despre visul ei de azi noapte. Ştiţi ce ce vis frumos a avut fiica mea astă noapte? Despre Radu Mazăre, care ne dăruise o vila, da? :))))) Să fie primită, zic. Vă rog, mai lăsaţi-l pe Mazăre o vreme în libertate, să avem timp să facem şi actele pentru vila aia, da?

Nu uitaţi, e important să visaţi frumos!

duminică, 8 martie 2015

Dragă mamă,

Am în faţă o pagină goală, care aşteaptă să fie umplută... Doar pagina e goală, căci sufletul mi-e plin. De bucurii şi uneori de tristeţi, de momente minunate pe care îmi doresc să nu le uit niciodată, dar şi de zile mai puţin bune din care încerc să învăţ câte ceva, de dragostea primită de la doi copii care acum îs mari, dar erau ca două mogâldeţe când tu te-ai dus să ne veghezi dintr-o altă lume. Cuvintele îmi vin de-a valma în cap, dar am să mă străduiesc să le orânduiesc într-o oarecare rânduială aici, astăzi. Ştii bine că au mai fost momente când am mai vorbit cu tine şi ţi-am spus lucruri. În care mi-am cerut iertare şi ţi-am spus că te iubesc. Poate că am fost laşă că n-am avut curajul să le aştern undeva. Dar astăzi, în ziua în care nu pot să te mai strâng în braţe şi să-ţi spun "La mulţi ani, mamă!" aleg să fiu curajoasă şi să le aştern aici. Îmi cresc pruncii învăţându-i să-şi iubească mama. Dar, oare, ei ştiu cât de mult te-am iubit şi te iubesc eu pe tine?

O vreme am fost supărată pe tine că ai ales să pleci aşa de brusc şi n-am putut să ne luăm rămas bun. Apoi am făcut pace. Cu tine şi mai apoi cu mine. O vreme, am ales să nu mă gândesc la tine pentru că mă durea sufletul şi-mi veneau în minte doar momentele dureroase de când ai plecat. O vreme nu am putut schimba nimic în casa asta, am lăsat-o fix aşa cum o aşezaseşi tu. Mai apoi am dat absolut toate lucrurile care ţi-au aparţinut pentru că îmi aminteau de tine şi mă durea. Apoi, încetul cu încetul, am început să îmi amintesc de momentele bune. Şi au fost multe. Uite, acum, îmi amintesc de trei dintre ele: când stăteai la naşa si mă aşteptai cu sufletul rupt de grijă să-mi termin examenele de BAC. Şi-mi mai amintesc momentul când ţi-am spus că Alexandru e alesul. Şi m-ai întrebat dacă sunt sigură. Cred şi acum că mă credeai copil mic când m-ai întrebat asta. Da, sunt sigură, ţi-am răspuns hotărâtă. Şi azi sunt la fel de sigură, deşi au trecut probabil 18 ani de la clipa aceea petrecută pe peronul Gării de Nord... Şi nu pot uita nici clipa când te-a sunat Alexandru şi ţi-a spus "Sărut mâna, bunică!". Tocmai se născuse Luca. Luca, primul tă nepot, care şi azi îşi aminteşte de plimbările cu tine de pe podul de la Drăgaică, îl duceai să vadă trenurile. Luca al tău care şi acum ţine minte că un ţigan i-a furat o minge mică, când l-ai scos tu odată la plimbare. Luca al tău care s-a ascuns în camera lui plângând speriat când ai plecat de lângă noi... Din păcate Ilinca era suficient de mică şi nu-şi mai aminteşte mare lucru de tine. Dar uneori întreabă şi acum de nana, semn că ştie că ai fost cândva fizic lângă noi...

Să ştii că şi acum am pe frigider două poze cu tine. Poate din dorinţa de a nu-ţi uita chipul niciodată. Într-una din ele ţii în braţe un Luca mic, cred că avea un an, şi zâmbeşti fericită. În alta stai fix pe locul unde stau eu acum când îţi scriu rândurile astea şi coşi unul dintre zecile de goblenurile la care mă uit cu drag şi admiraţie în fiecare zi. Apoi, sub pozele cu tine am o poză cu mine de la botezul lui Ştefan. Unde eram îmbrăcată în negru, eram încercănată şi palidă. Mă rodeau dorul de tine şi suferinţa pierderii tale. Pe atunci nu înţelegeam decât că te-am pierdut. Acum ştiu că nu e aşa. Între timp am mai crescut şi am mai înţeles lucruri. Că moartea nu e o pierdere pentru cei rămaşi. Moartea e doar o trecere firească  într-o altă lume. Acum ştiu că o să ne mai întâlnim, după ce eu îmi voi fi terminat treaba pe lumea asta. Doar că te rog să nu mă aştepţi prea curând, mai am multă treabă pe aici... Ştiu că mă aştepţi undeva să mă strîngi în braţe şi să-mi spui că mă iubeşti. Aş vrea să-mi mai spui că eşti mândră de mine şi că eşti mulţumită de ce-am făcut pe lumea asta. Aş vrea să-mi mai spui că m-am descurcat bine şi că am făcut măcar două lucruri bune pe lumea asta: pe Ilinca şi pe Luca. Aş vrea să-mi mai spui că m-am descurcat bine şi cu tata.

Ştii, tata e singur. Ne are pe noi şi atât. Singurătatea asta îl chinuie şi-l macină. Încearcă să îşi ducă zilele cum poate el mai bine, dar nu îi reuşeşte tot timpul. Ştiu şi simt că îi e greu. Oare de ce a trebuit să te duci tu ca să vină şi clipele în care să mă strângă în braţe şi să-mi spună că mă iubeşte? Oare de ce părinţii din generaţia voastră le-au spus copiilor lor atât de rar că îi iubesc? Ştii că nu-mi amintesc de nicio clipă în care mi-ai spus că mă iubeşti? De ce nu aţi fost şi voi ca noi, care le spunem copiilor că-i iubim de zeci de ori într-o zi? Nu te judec, doar te întreb. Ştiu că nu v-a fost uşor să mă faceţi mare, dar ştiu că aţi făcut o treabă bună.

Ştiu că au fost clipe când te-am dezamăgit şi pentru asta îmi cer iertare, încă o dată. Dezamăgirile vin din cauza aşteptărilor pe care le avem de la cei din jurul nostru. Dacă nu ai aşteptări, nu eşti nici dezamăgit. Dar acum înţeleg cât e de greu să nu ai aşteptări de la cei pe care îi iubeşti. Abia acum înţeleg cât de mult m-ai iubit. Dacă nu m-ai fi iubit, nu ai fi fost nici dezamăgită de mine.

Ieri, în biserică, am început brusc să plâng văzând o doamnă cu un mărţişor prins la gulerul hainei. M-am gîndit că i-a fost oferit cu drag de fiul sau fiica ei. Şi am realizat într-o secundă că eu nu pot să-ţi mai ofer un amărât de mărţişor pe care tu să-l porţi cu mândrie că e de la mine, aşa cum port şi eu mărţişoarele de la copiii mei. Am fost egoistă şi m-am simţit nedreptăţită, dar doar pentru o clipă. Lacrimile îmi curg şiroaie pe obraji pentru că azi, de ziua mamei, mi-e mai dor de tine ca niciodată. Dar or să apară doi copii minunaţi care or să-mi şteargă lacrimile cu zâmbetele lor şi or să-mi alunge tristeţea şi or să mă bucure şi or să mă liniştească. Nu mi-e teamă să le arăt că si eu sufăr uneori. Suferinţele mă ajută să cresc şi să fiu mai bună. Vreau să fiu mai bună, pentru mine şi mai ales pentru ei.

Aşa de multe lucruri aş vrea să-ţi mai scriu, dar ştiu că tu le ştii pe toate, pentru că am senzaţia că eşti mereu lângă mine. Aş vrea uneori să te visez, dar nu mi te arăţi în vis. Credeam că eşti supărată pe mine, de-aia nu îmi apari în vise. Dar acum cred că îţi e bine acolo unde eşti şi că nu ai nevoie de nimic. Am avut grijă să facem ceea ce trebuia făcut pentru tine după ce n-ai mai fost, aşa cum am putut şi noi mai bine. Sper că eşti mulţumită de noi, de mine şi de tata. Te rog, ai grijă de tata, mai ales de el. Noi ne descurcăm, dar lui îi e mai greu. Arată-te în visele lui şi transmite-i gândurile tale bune. Încearcă să faci pace şi cu el, pentru că ştiu că între voi au rămas nişte lucruri nerezolvate şi nişte vorbe nespuse. Sau poate că vi le-aţi rezolvat şi nu ştiu eu. Nu am avut curajul să-l întreb niciodată pe tata nimic. Poate că am simţit că nu e treaba mea şi că nu am ce căuta în discuţiile voastre. Poate că nu aş fi putut să ajut cu nimic cu mintea de atunci...

Mi-era sufletul greu când am început să-ţi scriu rândurile astea. Dar acum mi-e uşor şi liniştit. Cred că am făcut ce trebuia, scriindu-ţi aceste rânduri. Poate că o să-ţi mai scriu şi alte rânduri în viaţa asta, sau poate că nu... Lacrimile mi s-au uscat pentru că am primit îmbrăţişări, pupici şi declaraţii de iubire. O fetiţă zâmbitoare, cu ochelari, m-a strîns în braţele ei mici, mi-a spus la mulţi ani de ziua mamei şi mi-a spus că mă iubeşte. Ştie că e singurul cadou de care am nevoie. Un băiat de-acum măricel a făcut exact ca sora lui, cerîndu-şi ieratare că a uitat să facă asta în clipa în care s-a trezit. Un om, departe fizic de mine acum, dar cu sufletul aproape, poate că regretă că nu îmi poate oferi o floare de ziua mamei. Mie, mama copiilor lui...

Mi-e dor de tine, dragă mamă. O să-mi fie dor de tine mereu. Dar te iubesc şi ştiu că şi tu mă iubesti.

Cu drag şi dor,

Fiica ta

sâmbătă, 7 martie 2015

Guest post by Luca Ştefan Adamescu: Andilandi

Acum ceva vreme, Luca a primit în dar de la o doamnă minunată nişte cărţi. Pe care le-a citit cu drag şi plăcere. Şi şi-a dorit cumva să îi mulţumească Sânzianei Popescu pentru darul ei. Aşa că a muncit el o vreme şi a făcut o recenzie a cărţilor, aşa cum s-a priceput el la cei aproape 12 ani pe care îi are. Redau textul mai jos, cu menţiunea că nu am umblat pe el decât să pun diacriticele la locul lor :)

„Andilandi” este o serie de cărţi foarte frumoase.

 „Călătoria lui Vlad în Celălat Tărâm” a fost  volumul meu preferat deoarece am făcut  cunoştinţă cu personajele principale: Vlad şi Calul Năzdrăvan.
Când Vlad a aflat că va avea fraţi gemeni a dorit să plece imediat de acasă, cuprins de gelozie şi aşa a ajuns în Celălat Tărâm, unde a devenit un Făt - Frumos sau, în ochii altora, magnificul Cărăuş care are ca sfătuitor şi ajutor de încredere pe Calul său Năzdrăvan. Aventura lor se întinde de-a lungul pădurii în care el a fost păzit de Calul Năzdrăvan şi de Andilandi. 
Momente foarte interesante au fost atunci când a fost prins de către Căpcăuni şi a fost dus la Şcoala Solomonărească, un loc unde se nasc balaurii. Cărăuşii, care au dat-o pe Andilandi de bună voie, devin nişte oameni răi şi cu o sete nebunş de a face rău.
Un alt moment interesant a fost când a fost atras de mrejele Craiului Aram. Dar aceste momente rele au fost compensate de către vizita la Blajini, cei mai buni oameni din lume şi când a făcut o vizită şi Uriaşilor, niste Blajini mai mari.
Dar eroul nostru a dus Pasărea înapoi la Sânziene şi la sfârsit a fost dus înapoi în dimineaţa în care a plecat de acasă, de data aceasta cu gândul că părinţii or să aibă timp şi pentru el şi că îi vor da şi lui câtă dragoste pot să îi ofere.

În al doilea volum,  „Aventura gemenilor dincolo de Poiana Vie”, forţele răului încep să prindă din ce în ce mai mult avânt. În aceste momente era nevoie de un Cărăus serios. Atunci, în pădure a intrat un duet de gemeni din familia lui Vlad. Andrei si Lucia erau cei de care ar avea nevoie acest tărâm. Andrei era tulburat de un egoism ce nu putea fi oprit, iar Lucia nu putea sa facă nimic singură. Aşa că au intrat in Poiana Vie, un loc în care totul e colorat în toate felurile. Aici, ei primesc de la Sânziene mai multe daruri ce îi vor ajuta pe drum.
În drumul lor spre Ursitoare ei dăruiesc Piticilor din darurile lor. Atunci când au plecat de la ei, au fost duşi de un trenulet spre Uriaşi. Acolo au luat energia necesară drumului şi au continuat împreună cu Andilandi, călăuziţi fiind de către Calul Năzdrăvan.
După ce au plecat de acolo, au fost conduşi pe deasupra Regatului Căpcănilor. Când copiii zăriră cum arăta, s-au minunat nespus văzând că are şcoli şi cantine si bucătării. Este drept să spunem că aceste fiare au ajuns nişte animale ce au sezon de vânătoare şi de pescuit şi că aici căpcăunii au ajuns un neam ce a început să cunoască bunele maniere. Dar n-au putut să stea chiar atât de mult aici si au continuat călătoria. Când au ajuns la zmei a fost prăpăd si jale. Au fost închişi, dar au scăpat la limită, cu un mic ajutor. O dată ce ajunşi în Grădina Blajinilor, au fost micşorati si bagaţi în Palatul Albinelor. Au fost poftiţi de Crăiasa lor şi au stat să admire cât de frumos acolo şi în Grădina Blajinilor. Doar că, la un moment dat, toată grădina a ars din cauza unei zmeoaice care a fost răpusă de către albine.
Când au plecat de la Blajini, s-au îndreptat către Lacul Ursitoarelor. Aici Andrei a fost răpit în adâncuri, unde a luptat pentru a-i ajuta pe Pitici. Lucia a returnat pasărea Ursitoarelor, doar că atunci a început să cânte deoarece a fost luată de către Iele. Ursitoarele au luat pasărea înapoi, iar Ielele au întinerit peste măsură, devenind copile. Atunci, cei 2 gemeni au fost duşi acasă cu învăţăturile dobândite din această aventură.

În al treilea volum al acestei serii, „Drumul Anei prin Valea Plângerii”, aventura se bazează pe o nouă Cărăuşă. Numele ei este Ana. Celălalt Tărâm a ajuns din rău în mai rău. Forţele răului au ajuns să stăpânească aproape tot tărâmul. Forţele răului nu mai respectă  regulile transportării lui Andilandi. Momente interesante ale cărţii s-au întâmplat atunci când Ana a ajuns în Peştera Piticilor, descoperindu-le secretele. Altele au fost când aproape ca a ajuns o zmeoaica. Momentele culminante au fost atunci când Ana aproape s-a transformat într-o Drăgaică, dar a fost salvată de către familia sa. Celălalt moment a fost atunci când s-a întâlnit cu  Solomonarul Măr. Ei s-au dus în Şcoala Solomonărească. Acolo şi-a întâlnit tatăl, care s-a dovedit a fi un om rău. După aceea, Ana returnat pasărea  Sânzienelor şi toate forţele binelui au câştigat mai mult teren.

Al patrulea volum, „Istorioare cu cosiţe”, este format din cinci povestioare: Povestea Vâlvei care iubea violetele, Cea mai mică dintre Zâne creşte mare, De-a Zmeii şi Blajinii, O zi din viaţa unei Doamne şi Sânzienele şi Castelul de Fum din Poiana Vie.

Părerea mea despre această serie este una foarte bună, mai ales deoarece îmi place stilul fantastic. Acestă carte este în stilul basmelor. Şi o recomand cu drag tuturor!

miercuri, 4 martie 2015

Ilinca şi energia

Din seria de motive pentru care Ilinca nu s-ar duce la şcoală nici astăzi: "Mami, cum să mă duc eu la şcoală astăzi? Nu vezi câtă energie am? Nu pot s-o irosesc la şcoală." :)))))

Normal, acolo trebuie să stea în bancă şi să-şi pună mintea la treabă, din păcate nu poate să tragă mâtza de coadă, aşa cum o face acasă.

Vă doresc să vă irosiţi energia bună făcând lucruri constructive astăzi!

duminică, 1 martie 2015

Dragă Ilinca, (3)

La mulţi ani de 1 Martie! :)) Ca şi tine, şi eu de-abia aştept să primesc mărţişorul pe care fratele tău nu l-a cumpărat încă pentru niciuna dintre noi! Norocul nostru că merge azi la film cu colegii şi lui şi lângă cinema e şi cortul plin cu mărţisoare pentru fete, aşa că s-ar putea să avem şanse reale să primim azi un mărţişor de la dragul nostru Luca. :)

Cred, însă, că tu ai primit aseară cel mai frumos mărţişor de la el. O scrisoare pe care ţi-a scris-o din inimă şi pe care sper să o păstrezi şi să o reciteşti din când în când.
 Deşi nu i-am cerut voie, am să o transcriu aici (sper să nu se supere):

"Draga mea Ilinca,
Eu te iubesc deoarece tu eşti sora mea, eşti parte din mine, mă încurajezi constant şi chiar dacă nu fac nişte dovezi în a-ţi adresa acest lucru, să ştii că şi eu te iubesc ca pe ochii din cap. Şi chiar dacă ai mici defecte, eu te voi iubi tot timpul.
Cu drag, Luca"

Brusc, mi-am dat seama că eu şi tati am făcut ceva bine în viaţa asta a noastră de părinţi. V-am făcut pe voi aşa cum sunteţi acum, cu suflete bune şi frumoase. Să vă dea Dumnezeu înţelepciunea să rămâneţi aşa unul cu celălalt.

În ultima mea scrisoare către tine te-am rugat să capeţi mai multă încredere în tine. Acum ştiu că ai reuşit. În ultima vreme te-ai maturizat, ai reuşi să înţelegi că poţi. E drept, ai avut un ajutor de nădejde, pe buna şi blânda Raluca. Din păcate eu nu am reuşit să te conving, dar ea a reuşit să te facă să înţelegi că eşti un copil minunat, un copil luminos, care a venit în familia asta cu un scop clar şi precis. Ai înţeles că Luca nu îţi este superior, ai înţeles că oamenii nu sunt proşti şi deştepţi, ci doar diferiţi. Ai înţeles că emoţiile sunt parte din tine şi că trebuie să le înlocuieşti pe cele distructive cu unele constructive. Începi să înţelegi că în orice tristeţe e şi o bucurie, că după orice eşec vine şi un succes. Ai înţeles de ce Luca te tachinează uneori, ai înţeles că o vorbă bună spusă cuiva aduce după sine mai multe vorbe bune. Ştii, Luca ţi-a scris scisoarea asta pentru că i-ai spus cuvintele alea frumoase: că ştii că mami şi tati îl iubesc şi că şi tu îl iubeşti şi că suntem cu toţii mândri de el... Tocmai din cauza acestor cuvinte frumoase pe care i le-ai spus ţi-a scris el scrisoarea asta...

Sunt mândră de tine şi de progresele făcute. Ai început să mergi la volei, aşa cum işi dorea tati, ai început să fii mai concentrată pe ceea ce ai de făcut pentru şcoală aşa cum îşi dorea mami, ai început să citeşti mai mult, ai început să socoteşti mai repede la matematică, ai început să îţi faci mare parte din teme singură, eşti mai organizată, eşti mai sigură pe tine, eşti mai încrezătoare în forţele proprii, te temi de mult mai puţine lucruri, ai început să mergi singură prin oraş, ai renunţat la ţipete atunci când comunici cu fratele tău. Ai reuşit să te desprinzi de mine şi ai rămas să dormi peste noapte la prietena ta Cătălina. Ai putut să patinezi în iarna asta, deşi erai destul de reticentă la a încerca lucruri noi. Aseara chiar mi-ai spus că de-abia aştepţi să mergi la concursuri la şcoală, deşi acum câteva luni îmi mărturiseai că le urăşti. Ai priceput că e important să participi, nu să câştigi. La cei 8 ani ai tăi, poate că tu nu simţi toate aceste progrese, dar eu le văd şi-s tare încântată.

Draga mamii dragă, ai venit în familia asta să ne aduci lumină şi echilibru, zâmbete şi bucurii. Cred că nu întâmplător ai ales să scrii zilele trecute despre culoarea galben ca fiind culoarea ta preferată. Mă uit pe curcubeul emoţiilor pe care l-ai desenat acum două săptămâni şi văd că pentru tine galbenul reprezintă bucurie. Pentru mine şi tati galbenul eşti tu, eşti bucurie şi lumină. Te iubim, te respectăm şi te preţuim!

Cu drag,
mama şi tata

vineri, 27 februarie 2015

Dilemă

Dacă el adoră matematica şi eu îl ador pe el, asta înseamnă ca şi eu ar trebui să ador matematica? :))))))

miercuri, 25 februarie 2015

Luna februarie

Luna februarie a trecut ca vântul şi ca gândul. Parcă doar ce-am clipit şi s-a şi dus... Am făcut multe, drept dovadă că n-am mai avut timp şi chef de blog. Am scris vreo câteva posturi, doar în cap, desigur. Că timp să le mai aştern şi aici n-am mai găsit... Musai trebuie să-i scriu o scrisoare fiicei mele, pentru că luna asta a făcut nişte progrese importante. S-a făcut un pic mai mare şi mai conştiincioasă. Şi Luca a realizat lucruri, deşi scârţâie pe alocuri în ceea ce priveşte încrederea în propria persoană, pe care a pierdut-o puţin pe drum, dar sunt sigură că va găsi un mod de a o recupera, în mod cert poate să facă asta... Aşteptăm primăvara, cu soare şi culori. Ieri, Ilinca a avut de scris o compunere mititică despre culoarea ei preferată. A ales galbenul. Pentru că, pentru ea, galbenul înseamnă energii pozitive. Si voioşie. Pentru mine galbenul înseamnă soare, de care mi-e dor. Vremea asta mohorâtă şi urâcioasă mă cam enervează. Bănuiesc că nu doar pe mine, ci şi pe alţii. Luna februarie a fost cu olimpiade, concursuri, stres, lacrimi de bucurie şi de nervi pe alocuri, cu realizări şi cu ceva eşecuri, mai puţin semnificative. A fost o lună în care copiii mei au devenit mai prieteni decât erau până acum. În care au înţeles că certurile dintre ei sunt o pierdere de timp şi vreme, aşa că s-a aşternut o armonie atât de frumoasă între ei, că nu mai pot de dragul lor. Au realizat că e mai uşor să-i spui celuilalt o vorbă bună, decât o jignire. A fost o lună în care s-au încurajat reciproc, în care s-au bucurat sincer unul de realizările celuilalt, în care şi-au adresat cuvinte frumoase de încurajare, în care au suferit unul pentru emoţiile celuilalt. Au avut două zile în care au mers amândoi la şcoală după amiaza, aşa că au stat împreună două dimineţi. S-au înţeles bine, s-au ajutat unul pe celălalt. Ilinca a făcut ordine la Luca în dormitor şi Luca m-a sunat să mi-o laude. Luca a ajutat-o la temele la matematică. Sunt lucruri mărunte, dar importante, cel puţin pentru mine. Pentru că cel mai mult îmi doresc să fie prieteni şi să le fie bine unul cu celălalt. Ca să ajungem aici am avut şi puţin ajutor, dar despre asta în episodul viitor :)

Să vină primăvara, zic!

luni, 19 ianuarie 2015

The morning English lesson

Dis-de-dimineaţă, ca în orice zi de luni, Ilinca face fiţe. Ştie că mă cam enervez, aşa că tot caută modalităţi inedite de a-mi comunica acelaşi lucru: nu vrea la şcoală. Admir inventivitatea ei şi felul în care îşi alege, de fiecare dată, alte cuvinte pentru a-mi comunica esenţialul.

La primul semafor mă întreabă:
"Mami, cum se spune în engleză că şcoala e urâtă?"
"The school is unpleasant", zic eu.
"Good. The school is unpleasant", zice ea.
Hmmm, ce bine, gândesc eu, am mai învăţat ceva şi la engleză azi.

Apoi continuă, pe aceeaşi temă:
"Şcoala nu e bună, nu-şi face treaba bine, pentru că mă plictiseşte. Aşa că trebuie demolată"

Să aveţi o zi fără fiţe şi plăcută!

sâmbătă, 17 ianuarie 2015

Luca şi Andilandi, patru cărţi şi-un autograf

Luca, la cei 11 ani jumate ai lui, are două mari iubiri: legourile şi cărţile. Legourile le iubeşte într-atât de mult, încât până la ziua lui, în octombrie, vrea să strângă la puşculiţă cei 1400 de lei necesari pentru un lego fabulos. La cât e de răbdător şi de perseverent, o să reuşească. Cărţile le iubeşte necondiţionat, le citeşte cu plăcere, pe unele le reciteşte chiar. Le iubeşte şi pe alea de la bibliotecă, şi pe cele noi cumpărate de mine, şi pe cele de pe lista de lecturi obligatorii primită de la şcoală.

Lista asta de lecturi obligatorii m-a făcut să răscolesc librăriile şi internetul de vreo două luni încoace în căutarea unor cărţi bine ascunse, pe care trebuia musai să le citească: seria Andilandi a Sînzianei Popescu şi Miriapodul Hoinar al Adinei Popescu au fost cele pe care nu am reuşit să le găsesc prea uşor. Dar nu m-am lăsat păgubaşă şi, uite aşa, într-o seară, discutând pe FB despre cărţi la o postare a Adei, am realizat că Sînziana Popescu era chiar autoarea seriei Andilandi pe care o căutam de ceva vreme... Timid, am intrat în vorbă cu ea, nu mi se pare tocmai frumos să acostezi un om aşa, pe FB, mai ales că nu-l cunoşti. Dar Sînziana este o doamnă drăguţă, conversaţiile au curs firesc şi cu uşurinţă. Victorioasă, câteva zile mai târziu, i-am spus că am reuşit să comand la Cărtureşti două din cele 4 cărţi din seria Andilandi. Cum Luca trebuia să citească doar două, ne-am mulţumit cu ele şi aşteptam nerăbdători coletul. Aşteptându-l, mi-a venit ideea să o rog, dacă poate şi nu o deranjez prea mult, să ne trimită un autograf. Să i-l dăruiesc cititorului meu o dată cu cele două cărţi. Un astfel de cadou i-ar fi plăcut cu siguranţă, mă gândeam eu şi i-ar fi sporit dragul de a citi.

Sâmbăta trecută, pe când suspinam noi după tati cel plecat din nou de lângă noi, pe când nu reuşeam să mă adun de pe jos şi să-mi revin după o altă despărţire, pe când credeam că nimic nu mă poate înveseli, iată că un om a reuşit făcând un gest frumos. Eu sunt învăţată să dăruiesc şi să ofer celor din jurul meu, dar tare ciudat mi se pare să şi primesc ceva în schimb... Draga de Sînziana mi-a scris spunându-mi să anulez comanda de la Cărtureşti pentru că mai are acasă seria Andilandi şi ar vrea să i-o dăruiască lui Luca al meu. Cu greu mi-am găsit cuvintele să-i mulţumesc, recunosc. Când sunt emoţionată nu mai am cuvintele la mine să mă folosesc de ele. I-am spus lui Luca despre darul ce urma să-l primească şi a chiuit de bucurie. A devenit brusc efervescent şi vorbăreţ, vesel şi nerăbdător. Atât de nerăbdător încât marţi, când i-am spus ca a primit darul, a venit repede la mine la birou să se convingă că e adevărat. A desfăcut pachetul cu o viteză uimitoare (cine îl cunoaşte pe Luca ştie, desigur, că viteza nu-i punctul lui forte) şi a citit repede cuvintele frumoase pe care Sînziana i le-a scris pe fiecare carte în parte.

De miercuri nu mai lasă cărţile din mână, cum prinde un moment liber, cum se apucă de citit. Din când în când apare şi-mi povesteşte cu răsuflarea tăiată prin ce aventuri au mai trecut gemenii dincolo de Poiana Vie şi povesteşte cu atâta însufleţire încât de-abia aştept să mă apuc şi eu să le citesc. Pe primul volum, Călătoria lui Vlad în celălalt tărâm, l-a citit deocamdată de pe liternet, deşi am înţeles de la Sînziana că a fost adăugit şi modificat pe alocuri. A promis că-l reciteşte şi pe cel primit după ce le termină pe celelalte. Urmează Drumul Ane prin Valea Plângerii şi Istorioare cu Cosiţe şi sunt convinsă că până nu le termină nu se linişteşte. Ce care vor să se bucure de lumea minunată a poveştilor cu Andilandi şi le pot comanda de aici.

A fost fericit şi recunoscător pentru darul primit, cu mândrie s-a dus la şcoală cu toate cele patru volume şi s-a lăudat colegilor şi mai ales doamnei profesoare de limba română. Care a declarat că-şi doreşte foarte mult să aibă în bibliotecă şi cel de-al patrulea volum, cel mai nou al seriei. Luca le-a recomandat colegilor cu drag să citească şi ei toate volumele, deşi doar două, la alegere, sunt pe lista de lecturi obligatorii... Dacă se încumetă, am să-l rog să facă o recenzie a cărţilor când le termină de citit şi o să v-o povestim şi vouă...

Am ales să nu anulez comanda iniţială de la Cărtureşti, m-am gândit că cele două cărţi îşi vor găsi iute un stăpân, ceea ce s-a şi întâmplat, au ajuns în casa a doi copii, frate şi soră, deocamdată mici, dar cu o mamă care apreciază cărţile ca şi noi. Sunt convinsă că atunci când vor creşte copiii le vor iubi şi se vor bucura de ele...

Sînziana, mulţumim! Ai făcut fericit un copil care iubeşte cărţile!

joi, 15 ianuarie 2015

O oră şi-un sfert

Am o ora şi-un sfert liberă. Ce să fac eu cu ora asta? Aş putea să calc, aşa încât Luca să nu mai fie nevoit să meargă mâine la şcoală cu o cămaşă necălcată, aşa cum a făcut azi din cauza unei mame neatente... Aş putea să fac ordine prin casă, sau cel puţin la Ilinca în dormitor, unde parcă a explodat o bombă. Sau aş putea să adun cojile de la mandarine care zac pe măsuţa din sufragerie şi ambalajele de la nişte bomboane de pom... Aş putea să spăl vasele... Aş putea să stau cu mâţa în braţe şi să mă uit la TV. Sau aş putea să stau pur şi simplu, să ascult cum în jurul meu nu se aude nimic... Aş putea să-mi trag sufletul după o zi ameţitoare, în care s-au întâmplat multe lucruri mărunte care, adunate, m-au scurs de vlagă...

Aş putea să dau uitării clipa în care Luca mi-a spus ca o să ia, credea el, o notă mare la olimpiada de mate. Oricum am dat-o uitării pentru că după 45 de minute m-a anunţat sec, având probabil lacrimi în ochi (n-aveam cum să le văd, dar le simţeam plutind în cei mai frumoşi ochi căprui pe care i-am vazut vreodată) că, de fapt, a transcris greşit una din probleme, aşa că o să ia o notă mică...

Aş putea să dau uitării multele telefoane primite de la Ilinca prin intermediul cărora am făcut teme la mate. Nici nu o să-mi mai amintesc mâine ca fata mea nu mai ştia astăzi ordinea operaţiilor la matematică, deşi ieri părea foarte sigură pe ea...

Musai să uit şi mesajele în care Luca mă ruga să-i duc tenişii la şcoală, că i-a uitat acasă. Ba avea sportul de la 5, ba de la 4, Ba puteam ajunge la el, ba nu mai puteam. Nu, n-am mai ajuns la şcoală... Oricum mă duc mai târziu la o şedinţă cu părinţii...

Aş putea să dau uitării şi faptul că Ilinca a ales să meargă la magazin să-şi ia ceva dulce, în loc să se organizeze şi să plece la timp la volei. Ca să nu mai fie nevoită să intre în panică, să se enerveze, să plângă şi să mi se vaite, tot la telefon... Ce ne făceam noi dacă nu inventau ăştia telefoanele?

Da, aş putea să uit toate astea, dar cumva, nu reuşesc. Nu reuşesc să dau uitării nici zecile de telefoane, nici cele 7 sms-uri de la Luca, nici agitaţia de la birou. Şi nu-i decât ora 5 după amiaza. Mai rezist până mă bag în pat deseară? Trebuie.

Cumva nu reuşesc să uit nici că sunt singură din nou, că omul meu s-a întors la ţara lui adoptivă, la muncă... Cumva nu reuşesc să ignor casa asta care pare atât de goală fără el, deşi e plină de doi copii şi-o pisică...

Sau, aş putea să mă gândesc la lucrurile frumoase care s-au întâmplat zilele astea. Despre unul mai ales am să povestesc într-o altă zi, azi nu am starea de spirit necesară, poate mâine...

Deci, ce să mai fac eu în ora asta liberă pe care o am?

miercuri, 7 ianuarie 2015

Tot despre iubire

- Cam cat de tare crezi ca te iubesc eu pe tine, Ilinca?
- Suficient de tare incat sa inveti tu poezia in locul meu si sa nu ma mai trimiti maine la scoala, nu??? zise ea, incercand marea cu degetul...

Dacă mă iubeai...

- Bună dimineaţa, Ioana!
- Mrrrrrr....... (se aude înfundat de pe sub mormanul format din pilotă şi câţiva ponei de pluş)
- La mulţi ani! Te iubesc mult! îi spun în şoaptă, căutând-o să-i dau un pupic.
- Dacă mă iubeai aşa de mult, nu mă mai lăsai să mă duc azi la şcoală, grăi dânsa somnoroasă.
- Păi şi ce facem cu cele două cutii mari de bomboane pe care le-am cumpărat ieri pentru colegii tăi?
- Cum ce să facem? Le mâncăm noi.

Mda, bună idee, păcat că am trimis-o la şcoală şi azi de ziua ei de nume. Aş fi putut să mănânc un kil de bomboane dacă nu aş fi fost aşa de rea...

marți, 6 ianuarie 2015

Guest post by Alexandru Adamescu

Cum tati nu prea scrie chestii pe blog aproape niciodată, am adunat azi de pe peretele lui de Facebook aceste două povestioare scrise de dumnealui, să rămână întru aducere aminte. Mai ales pentru distinsa fiică a dânsului, aceea de 8 ani şi oleacă, extrem de colţoasă la vorbă, fix ca tatăl ei. Vorba aia cu "aşchia nu sare departe de trunchi" este destul de adevărată în ceea ce-i priveşte pe cei doi membri ai familiei Adamescu...

"ieri aveam intalnire la nu stiu ce doctor, nu eu, Ilinca si fosta mea prietena.
se stia de cateva zile, dar nu s-a specificat ieri dimineata.
la pranz cand a fost anuntata ca urmeaza sa aiba loc intalnirea, au aparut protestele: 'pe mine nu m-a anuntat nimeni'
astazi una bucata bunic are drum prin oras si se ofera sa ridice pretioasa de la serviciul unde ii binecuvinteaza pe toti cu prezenta ei mofturoasa.
bunicul ramane intepenit in taficul din Buzau (...) tanara vedeta locala isi termina treburile o clipa mai devreme si isi suna tatal absent. Tatal o informeza asupra schimbarii si apar din nou protestele: 'pe mine nu m-a anuntat nimeni'.
Familie serioasa cauta spre angajare secretara pentru fiica lor de 8 ani si oleaca. Plata in ponei de plus, jucarii stricate, fite matinale...
"

"- Ce tema ai la matematica fata tatii?
- Am de scris pesti, aaaa mamifere si pasari care traiesc in Delta Dunarii!
- !?!
- Pai se numeste MEM, matematica si explorarea mediului!
- !?!
(ma gandesc sa sa propun o petitie prin care sa-i invete inmultirea cu ajutorul pestilor si poate a painilor, sa acopere mai multe materii odata)
"

NR: fosta prietenă a domnului Adamescu este, de fapt, actuala lui soţie