joi, 26 mai 2016

Dear darling, (3)

A cam trecut un an de la ultima mea scrisoare, dar e drept că nu prea poți scrie o scrisoare cuiva dacă e aproape mereu lânga tine. Ieri dimineață m-am trezit așa, cu niște sentimente amestecate. De ușurare. De grijă. De tristețe. Pe drum spre birou m-am simțit totuși fericită și recunoscătoare. Am avut parte de 7 luni tare mișto, în care le-am cam făcut pe toate: ne-am iubit, ne-am plimbat, ne-am intrat într-o rutină demult uitată, ne-am petrecut timp bun împreună, ne-am plictisit, ne-am regăsit, ne-am certat, ne-am împăcat, ne-am îngrășat (dă Doamne să și slăbim), ne-am bucurat de copii și de prieteni și de familie, aș zice că ne-a fost bine. În tristețea mea matinală am realizat că, de fapt, ți-ai îndeplinit scopul pentru care ai luat o pauză așa de lungă, ceea ce însemnă că ai fost perseverent. Iar eu am fost acolo și nu te-am lăsat să cedezi. Însă, înainte de toate, cred că scopul principal pentru care ai putut să stai așa de mult lângă noi au fost copiii. Copiii au avut timp să-și redescopere tatăl. Tu ai avut timp să-ți redescoperi copiii. Ați petrecut timp bun împreună. Ai fost acolo și i-ai încurajat. I-ai mai certat pe alocuri, dar i-ai și strâns în brațe. Ai șters lacrimi de bucurie și de tristețe. Ilinca, avându-te alături, a început să iubească voleiul și mai tare. A înțeles de ce trebuie să și muncească pentru școală ca să obțină rezultate bune. Luca, avându-te alături, a încept să capete obiceiuri de bărbat. V-ați uitat împreună la meciuri, ați fost la sală împreună, a înțeles de ce iubești handbalul așa de tare și a început să-l iubească și el. Sunt lucruri pe care doar un tată le poate face cu și pentru copiii lui și tu ai avut privilegiul de a vă petrece așa de mult timp împreună. Și tocmai pentru că a fost așa de mult, ieri am șters lacrimi tăcute de tristețe de pe obrajii lui Luca. Luca, cel care rareori plânge. Ilinca a fost mai curajoasă. Mi-a spus că s-a simțit ciudat fără tine acasă, dar a văzut partea plină a paharului: are canapeaua doar pentru ea și nu o mai cicălește nimeni.  Față isteață, doar seamănă cu tine...
Nu-ți face griji, partea ta de pat a fost deja ocupată, nu m-am simțit deloc singură azi noapte. O patrupedă mieunătoare, care obișnuiește să doarmă în ghiveci, s-a gândit că poate mi-e greu singură, așa că a dormit pe perna ta. Să-ți țină locul cald. Încet, încet, intrăm într-o altă rutină. Ne regăsim un echilibru doar în trei, învățăm din nou să ne descurcăm așa. Și ne gândim la tine, cu bucurie și iubire și de-abia așteptăm să vii din nou acasă. Suntem aici. Vom fi mereu aici, așteptându-te, cuminți, să te întorci la noi. Te rugăm, ai grijă de tine!
Cu dragoste,
trei adamești

marți, 24 mai 2016

Ea și el

I-am zărit din goana mașinii, mergând unul lângă celălalt, pe trotuar. Mi-a rămas imaginea întipărită pe retină. Am zâmbit, fericită, realizând că sunt bogată. Cam de acceași statură, în ciuda diferenței de vârstă. Ea țopăia fericită pe lângă el. El, mergea apăsat și calm, așa cum îi e firea. Au pornit împreună spre o nouă zi. Ei doi, unul lângă altul, copiii mei care-mi umplu viața de bucurie. În mașină Ilinca m-a întrebat cu o undă de speranță în glas: ”Mami, și mâine merg cu Luca la școală?” A fost dezamăgită când a auzit ca nu. De mâine revenim la programul normal. Ea învață de dimineață, el învață după amiază. Cred că, uneori, au nevoie de mai mult timp împreună. Cred, de asemenea, că dacă ar sta mai mult împreună, ar ieși scântei mai des. Sunt o echipă, ei doi. Dincolo de legătura de sânge, îi mai leagă iubirea necondiționată ce și-o poartă. Știu că se pot baza unul pe celălalt. Se bucură unul de celălalt. Se ceartă. Se împacă. Se joacă. Se ajută. Se simt bine împreună. Se întristează împreună. Se încurajează. Încep să învețe să se respecte unul pe celălalt. Sunt niște adulți mai mici. Aseară am ieșit la alergat. Am alergat umăr la umăr cu Luca. Am constatat că, în curând, rămân mică pe lângă el. Au crescut. Au trecut în alte etape din viață. Dar noi, eu și tatăl lor, suntem tot aici. Să ne mirăm împreună, să ne bucurăm împreună, să ne facem griji împreună, să facem planuri împreună. Căci împreună le vom trece pe toate.

luni, 23 mai 2016

Ilinca și sfinții din calendar

Săptămâna trecută Ilinca ne-a tot auzind vorbind prin casă cum că în weekend mergem la Mihaela, că e ziua ei. La un moment dat știu că i-am și explicat de ce e ziua Mihaelei de nume, că pe ea o mai cheamă și Elena și că sâmbătă își serbează numele toți cei pe care îi cheamă Constantin și Elena.

Sâmbătă, înainte de a ajunge noi la Mihaela, mă gândesc că ar fi chiar frumos să îl urez și pe Costel. Dumneaei, căreia nu îi scapă nimic în afară de tabla înmulțirii, mă aude transmițându-i urări lui Costel la telefon. Așa că vine la mine și mă întreabă senină și nevinovată: ”Mami, dar pe Costel îl mai cheamă și Mihaela???”

Well, logica ei este imbatabilă. As usual.

duminică, 8 mai 2016

Ilinca şi dintele de aur

Cândva, acum câţiva ani, Ilinca a încasat un şut în gură de la un copil. Lăsând la o parte faptul că a avut un imprimeu în barbă cu modelul tălpii pantofului celuilalt copil, în urma acestui incident, Ilincăi i-a căzut un canin foarte devreme. Vineri seara mi-a arătat că i se mişcă un dinte. Încă nu am elucidat misterul dacă e acelaşi canin sau celălalt, vom investiga în zilele ce vor urma. Doar că acum e o mare tragedie în sufleţelul ei, pentru că ea e sigură că o să-i cadă dintele şi nici n-o să-i mai crească altul în loc. Ca atare se vaită de zor că o să fie urâtă, că o să arate ca o babă. Luca o ascultă răbdător, cum altfel?! Apoi mă cheamă şi mă întreabă: "Mami, dacă o să-i cadă dintele ăsta şi n-o să-i mai crească altul în loc, o să-i pun Ilincăi un dinte de aur???"

sâmbătă, 7 mai 2016

Bărbaţii din viaţa mea

Teoretic ştiu că bărbaţii din viaţa mea mă iubesc. Doar că eu mai uit din când în când, iar ei uită să-mi mai arate asta din când în când. În ultima vreme uit lucruri. De regulă uit chestiuni mărunte. Discuţii avute cu oamenii din casă cu o zi înainte. Apa copiilor pentru şcoală. Ocazional ochelarii sau ceasul. Să dau un telefon. Sau să mă pieptăn. Încă n-am ajuns la faza la care să uit cum mă cheamă, să uit copii pe ici pe colo, să-mi uit geanta - portofelul - cheile pe undeva. Încă mai ştiu câţi ani am. Deşi dacă mă întreabă cineva repede, am săs pun că am 28 :))))

Vineri mi-am uitat acasă mâncarea pregătită pentru serviciu. În faţa blocului am constatat şi am refuzat să mă mai întorc înapoi. Am zis că n-oi muri de foame. Ajunsă la birou, îmi sun soţul şi-i spun să pună pachetul în frigider. Apoi îl sun pe tata şi printre altele, îi spun că azi n-am mâncarea la mine. Mă iau de treabă şi uit de mâncare. Pe la 11 apare tata. Cu mâncare pentru mine: cozonac şi ouă colorate. Pe la 11 jumate apare Luca. Cu pachetul uitat acasă. Mi-l întinde zâmbind şi-mi spune: "m-a trimis tati să ţi-l aduc".

Rareori Herr Adamescu îmi spune că mă iubeşte. Şi mai rar îmi spune tata. Foarte des îmi spune Luca. Dar fiecare ştie să-şi arate iubirea şi grija ce mi-o poartă prin astfel de gesturi. Şi pentru asta îi iubesc pe fiecare dintre cei trei bărbaţi din viaţa mea. Printre altele, pentru că îmi fac viaţa frumoasă şi mai uşoară. Pentru că îmi poartă de grijă şi le pasă de mine. Pentru că ştiu să mă întrebe cum mi-a fost ziua. Pentru că au răbdare să mă asculte când am a mă văita. Pentru că se bucură o dată cu mine când sunt fericită. Pentru că mă lasă să merg devreme la culcare când mi-e somn. Pentru că sunt aici ori de cîte ori am nevoie de ei...