luni, 27 aprilie 2015

Jurnal de cercetaş (8)

Anul trecut obişnuiam să povestesc despre aventurile noastre alături de Cercetaşii din Ţara Luanei. Deşi la un moment dat am renunţat să mai ţin un jurnal, activităţile cu cercetaşii nu le-am întrerupt.

Ieri am făcut prima ieşire mai lungă pe anul ăsta. A fost o zi absolut grozavă, deşi obositoare pentru unii dintre noi. Oboseala fizică n-am resimţit-o deloc, semn că nu sunt atât de ruginită pe cât mă credeam...

De data asta Lucian a fost magicianul. El a propus traseul, el a organizat activităţile pentru copii, el i-a pus răbdarea la încercare lui Luca oferindu-le un text codat, spre descifrare. Mulţumim pentru implicare şi pentru tot efortul depus pentru ca noi, ceilalţi, să avem parte de o aventură pe cinste!

Dar, să încep cu începutul. Ne-am întâlnit plini de elan şi voie bună, dis-de-dimineaţă, ştiind că ne aşteaptă o zi plină de aventuri. De fapt, niciunul dintre noi nu ştia sigur la ce să se aştepte, doar că nicio ieşire în formaţia asta nu a fost neplăcută. Prima oprire, Crucea Manafului. Copii s-au împărţit pe patrule, două la număr. Noutatea a fost că, pentru prima oară, au lucrat în patrule mixte, temerari cu lupişori. Lupişorii şi-au pierdut destul de repede interesul, era mult mai interesant să ţopăie dezorganizat decât să descifreze texte codate, dar asta nu înseamnă că s-au distrat mai puţin decât ceilalţi... A doua oprire a fost la Biserica dintr-o piatră unde avea loc slujba de duminică. Ochi curioşi ne-au privit intrând, uşor gălăgioşi şi cam mulţi, localnicii fiind de-a dreptul uimiţi de numărul mare de vizitatori care tulbura mersul firesc al lucrurilor... Aceleaşi priviri curioase ne-au urmărit şi pe drumul către Piatra Şoimului şi Chilia lui Ambrosie, dar înainte de asta am vizitat Tabăra de sculptură. Cam astea sunt pe scurt obiectivele plimbării noastre de ieri.

Cu toţii am avut parte de distracţie, unii au tras cu arcurile, alţii s-au jucat cu mingea, s-au înălţat zmee colorate, s-a cântat puţin, s-au decriptat mesaje, s-a răspuns la questuri, am socializat, am glumit, am povestit, dar, mai important decât toate cele de mai sus, este că ne-am simţit minunat cu toţii. Am cântat din inimă "la mulţi ani"  Arinei, un lupişor care efectiv a crescut frumos sub ochii noştri. Am întâmpinat-o cu bucurie pe Mariana, care a stat o vreme departe de noi din motive independente de voiţa ei. Aveam nevoie de o zi în mijlocul naturii, să ne încărcăm sufletele de frumuseţea locurilor atât de aproape de noi, neştiute de mine pînă ieri. Peisajele absolut minunate, culorile naturii şi senzaţia aia de parcă timpul s-a oprit în loc sunt ca un drog, te cheamă înapoi şi-ţi doreşti să te mai întorci măcar o dată în locurile astea...

De fiecare dată încerc să-mi ajut copiii să-şi depăşească puţin câte puţin limitele şi să-şi înfrângă temerile. Ieri a fost ziua în care eu şi Ilinca ne-am luptat cu teama de a ne căţăra pe o stâncă destul de abruptă pentru a vedea o chilie micuţă în care un om a ales să trăiască mai bine de 50 de ani. Întâi ne-am apropiat curioase de locul cu pricina, cumva am reuşit să urcăm pe o cărare abruptă până la o stâncă verticală pe care stăteau agăţate două scări deloc îmbietoare. Le-am privit cu inima cât un purice întrebându-mă de câteva ori dacă vreau cu adevărat să urc acolo. Nu, parcă nu vroiam, doar că nu am avut curajul să-i spun Ilincăi că mi-e teamă. Cum să-i spun că mi-e teamă când eu o îndrum zi de zi să fie curajoasă şi să-şi depăşească temerile? Când eu îi explic zi de zi că nu se poate să îţi fie teamă de un lucru pe care nu l-ai făcut nicioadtă? Nici ea nu prea vroia, dar curiozitatea a învins şi a zis că se caţără acolo sus doar dacă merg şi eu în spatele ei, ceea ce am şi făcut. Pfoa, greu a mai fost, recunosc... Urcuşul ca urcuşul, dar coborârea m-a înspăimântat cel mai tare. Am fost mândră de noi amândouă, dar a doua oară nu m-aş mai urca... Până nu l-am văzut şi pe Luca ajungând din nou lângî mine nu m-am liniştit. E incredibilă senzaţia pe care o are o mamă când îşi priveşte copiii făcând lucruri destul de periculoase... Raţional, realizam că nu erau în pericol, Radu şi Lucian, Raluca şi Vali ocupându-se de siguranţa lor. Dar, emoţional, îi vedeam cumva grămadă pe jos, cu un cap spart :))) Recunosc că le-am invidiat putin pe Geanina şi pe Virgi care au ales să stea cuminţi la poalele stâncii şi să ne facă galerie. Însă cel mai simpatic mi s-a părut Răducu-cel-viteaz care, la cei 7 ani ai săi, se întreba cu voce tare "Doamne, oare ce-am căutat eu acolo sus???" Bună întrebare, Radule, eu nu am găsit răspunsul nici acum :)

Deşi la prima vedere excursia noastră a fost obositoare, acum îmi dau seama câtă energie am adunat într-o singură zi.
La final am plecat cu regretul că nu am reuşit să spun direct "Mulţumesc pentru o zi frumoasă!" Dar o spun acum, din suflet: mulţumim pentru o ziua de ieri! De-abia o aşteptăm pe următoarea :)))

duminică, 19 aprilie 2015

O prinţesă, un tărâm, un rege, un regat

Aseară, în drumul nostru spre casă, am jucat un joc, cu Luca. Lui Luca îi plac poveştile, îi place să le inventeze, să le citească, să le povestească. Ştie să se bucure de lumea lor magică, lucru care mă face extrem de fericită. Aşa că m-a provocat la un joc, cu poveşti.

A trebuit să inventez o poveste despre cum mi-ar plăcea mie să fie într-un tărâm doar al meu. Recunosc, mi-a pus nişte întrebări pertinente pe alocuri, aşa că rezultatul final al exerciţiului meu de imaginaţie suna cam aşa:
"Sunt o prinţesă care trăieşte într-un tărâm paşnic, numit Tărâmul Nisipos, lângă malul mării, într-un castel de ciocolată. Tărâmul meu e magic, liniştit, cu nisipuri fine şi oaze minunate, se cultivă pomi fructiferi şi se cresc ponei roz şi mov. Puterea mea magică e să-i fac pe ceilalţi să aibă doar gânduri paşnice, să fie prietenoşi şi bine intenţionaţi. Totul trebuie într-o armonie perfectă, nu există duşmani şi nici lupte între regate." Concluzia Ilincăi a fost că şi ea vrea să locuiască împreună cu mine pentru că tărâmul meu e şi pe placul ei :))

Evident, a venit şi rândul lui să-şi spună povestea. El e un rege într-un ţinut ceţos, foarte tehnologizat, într-un castel mare, cu turnuri aurite. Toţi din ţinutul lui au nişte ochelari speciali, care îi ajută să vadă prin ceaţă, ca atare câştigă toate bătăliile. Puterea lui magică e să poată construi tunele pe sub mări şi oceane, prin munţi şi pe oriunde are el chef. Se deplasează pe nişte skateboarduri care plutesc deasupra solului.

Poveştile au fost mult mai amănunţite, mai ales a lui. Când am terminat de povestit, am ajuns acasă, ne-am văzut de ale noastre şi eu personal am dat uitării jocul ăsta.

Înainte de culcare, însă, băieţelul mi-a pus o întrebare:
- Mami, vrei ca regatele noastre să se învecineze?
Mă gândesc o clipă, înţeleg dedesubturile întrebării şi îmi asum riscul de a-i spune că nu vreau, prinţesei din mine nu-i plac vecinii luptători şi atotcuceritori. Mie îmi plac pacea şi armonia.
Neaşteptându-se la un astfel de răspuns, şovăie puţin şi spune:
- Păi regatul meu nu se mai luptă cu nimeni acum, pentru că a cucerit tot ce era de cucerit. Şi să ştii că, dacă vrei să fim vecini, o să trimit un oştean de-al meu, să te vegheze tot timpul.

Oh, cât de frumos e să ai un băieţel care să vrea să aibă grijă de mama lui tot timpul...

sâmbătă, 18 aprilie 2015

Copilăria mea

Am copilărit la ţară. Undeva, într-o zonă de deal, într-o comună la vreo 20 de kilometri de Buzău. Am fost un copil neastâmpărat, crescut cu dragoste de un unchi şi-o mătuşă cărora le-am zis "mamaie"şi "tataie" pentru că aşa mi s-a părut firesc.

Mătuşa era sora mai mare a tatălui meu şi m-ai iubit şi m-a crescut cum s-a priceput ea mai bine. Nu a avut copii niciodată, habar n-avea de attachement patenting, mai ţipa la mine, mă mai certa, mai mâncam şi câte o mamă de bătaie de la ea, dar cu mâna pe inimă pot să spun că m-am simţit iubită. Şi răsfăţată. Mai ale de tataie. O singură dată a zbierat la mine şi mi-a înălţat vrei doi Dumnezei, când i-am vărsat o roabă plină cu rahat fix în mijlocul curţii, pe când el se chinuia din greu să facă o muncă de vidanjor.

Nu, pe vremea aia nu exista fosa septică şi nici baie în casă, cel puţin la noi. Am crescut folosind wc-ul din fundul curţii, am mâncat mâncare bio de-a dreptul, m-am umplut de păduchi de vreo două ori, am fugit de-acasă pe dealuri într-o sâmbătă înainte de Paşte, în timp ce adulţii credeau că dorm ca un îngeraş în casă, am mâncat bătaie pentru asta, porneam spre grădiniţă plină de elan, dar pe drum îmi pierea elanul, aşa că mă opream la joacă prin sat şi minţeam că mă dusesem la grădiniţă până într-o bună zi cînd s-a prins mamaia de asta, hrăneam frecvent câinele din bătătură cu sanwichul cu unt procurat cu greu de bietul tata, mai primeam şi câte o muştruluială pentru asta, veşnic săream gardul şi mă duceam la vecini pentru că drumul prin spatele casei mi se părea lung şi înspăimântător.

Mă jucam cu cei mai amărâţi copii din sat, vara ne scăldam într-un pârâu mâlos, adânc de-o palmă, iarna stăteam pe derdeluş ore în şir, îmi era frică de curcanii care mă ciupeau veşnic, de gâscanii de la o casă de ţigani pe lângă care trebuia să trec în drumul meu spre grădiniţă (ăsta era unul din motivele pentru care rareori ajungeam la grădiniţă). Plecam prin sat cu orele, treceam dealurile pentru că îmi era lene să o iau pe drumul pe care umblau toţi oamenii, primeam haine şi încălţări noi de fiecare Paşte. Uneori nu mai apucam să ajung în ele la biserică, la împărtăşit, pentru că reuşeam cumva să le murdăresc încă înainte să ies din curte. Biata mamaie mă pedepsea mereu, crezând că o să mă potolesc. Eram obraznică, îi răspundeam urât, uneori scoteam limba la ea.

Dar, privind în urmă, realizez că am fost fericită. M-am simţit iubită, nu am rămas cu amintiri urâte, nu m-am dus la psiholog să-mi tratez traumele din copilărie. Pentru că mi-a fost bine. Am locuit acolo de la 11 luni până la 6 ani. Pe când aveam vreo 13 - 14 ani, mamaie şi tataie au vândut casa aceea şi s-au mutat în alta. Casa în care a copilărit tatăl meu. De casa asta nu mă leagă cine-ştie-ce amintiri din copilărie.

Astăzi, în fracţiune de secundă, privindu-mi copiii traversând puntea către casa copilăriei mele, mi-au revenit în minte zilele minunate petrecute acolo. Trecând cu maşina prin dreptul punţii, brusc am tras pe dreapta, am oprit motorul, m-am dat jos şi am privit lung către copilărie...

Dragii mei copii, mama vă roagă să vă bucuraţi de copilăria voastră aşa cum şi eu m-am bucurat de-a mea. Nu vă mai doriţi să vă transformaţi peste noapte în adulţi, nu e nimic amuzant în asta, bucuraţi-vă de clipele astea minunate şi lipsite de griji prea mari... Vă iubesc!

joi, 9 aprilie 2015

Jurnal de excursionistă

Ilincuţa - pisicuţa - maimuţa a plecat dis-de-dimineaţă în excursie. Pe principiul că "cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge", la ora 6:45 eram în parcare, aşteptând autocarul. La 7:00 erau deja aşezaţi la locurile lor. La 07:15 a plecat autocarul. La 08:12, mă sună să-mi aducă la cunoştinţă următoarele:
- Mami, CRED că suntem deja foarte aproape de Galaţi şi să ştii că am trecut şi prin Piatra Neamţ. :))))

Concluzia tăticului ei, mândru de aşa odor, a fost: "Bine măcar că a moştenit gena frumuseţii". Iar Luca a rămas de-a dreptul fără vorbe. :))))

marți, 7 aprilie 2015

Beyonce vs. 8x3

Şi cum stăteam noi aseară în sufragerie toţi patru, fiecare făcând altceva, la TV apare un cântăreţ. Domnul Adamescu zice:
- Ăsta e soţul lui Beyonce (pronunţând numele cântăreţei fix aşa cum se scrie, spre a ne amuza niţel, probabil)
Ilinca sare ca arsă, în secunda doi:
- Taaaaati, nu se pronunţă aşa, corect se spune Be-yon-ce, zice dânsa pronunţând corect numele doamnei.
Domnul tati întreabă repede:
- Da' cât zici că face 8 x 3?
- Ăăăăăă ........ (se gândeşte Ilinca puţin mai mult timp decât i-a trebui să-i corecteze pronunţia deficitară a lui tati). Ăăăăăăăă ...... 24!!!!
Tati îşi pune resemnat mânile în cap zicând: şi de ce te gândeşti mai mult la înmulţirea asta decât ţi-a trebuit să mă corectezi pe mine la pronunţia numelui lui Beyonce???
- Păi am vrut să fiu sigură că nu greşesc la înmulţire, vine răspunsul prompt al fetiţei. :)))

Trăiască Beyonce, zic! Că la numărat bani, Ilinca se descurcă pretty good, aş zice :))))