vineri, 1 martie 2019

Azi e timpul

E timpul să reîncep să scriu despre bucuriile mici și mari din viața noastră.
E timpul să scriu despre viață, despre zâmbete, despre prieteni, despre tot ce scriam și înainte.
E timpul să spunem lumii că trăim.

E timpul să spun că sufletul mi-e mult mai ușor, nu îmi mai este împovărat de greutatea tristeții pe care am dus-o atâta vreme. Tristețea și furia s-au dus. Timid, dar hotărât, în sufletul meu și-au făcut loc recunoștința și bucuria că am avut alături de mine un om minunat. Cu dorul nu știu eu prea bine cum să mă descurc, dar am răbdare și învăț. Mă pot uita la poze fără să plâng. Mă pot duce la cimitir fără să ies de acolo cocoșată de greutatea lacrimilor. Pot să râd din tot sufletul la glumele macabre pe care le face fiica mea uneori, cu referire la tatăl ei. Încă nu pot să duc tristețea care se cuibareste uneori in inimile lor, dar știu că am să pot, într-o bună zi.

Îmi place să le aduc zâmbetul pe buze cât de des pot. Îmi place să surprind lumina din privirile lor când le fac un mic dar. Sau când le fac o surpriză, mai mică sau mai mare. Ieri a fost ziua când am spus un DA hotărât unui abonament la spotify pentru un adolescent de aproape 16 ani, lucru care i-a luminat chipul. Ieri a fost ziua când un mărțișor și un cadou au adus multă bucurie pe chipul unei fetițe de aproape 13 ani.  Zâmbetul ăla spontan și clipa când li se luminează fețele sunt ca un drog pentru mine. Îmi dau puterea să merg mai departe.

Și merg mai departe.  Chiar o fac. De cele mai multe ori cu privirea înainte și cu un zâmbet timid pe buze.

Și sunt recunoscătoare pentru că Dumnezeu mi-a dat puterea să o fac. Sunt eu recunoscătoare pentru multe lucruri din viața mea.

Anul ăsta e anul în care îmi demonstrez că pot să alerg, ca atare în luna mai o să particip la prima mea cursă, una de 10 km. Hotărârea am luat-o într-o seară, cu prietenii mei, e drept că m-au ajutat să am curaj și cele trei pahare de apperol consumate în prealabil. Și da, am inspirat-o și pe fiica mea, care a vrut să o înscriu la cursa copiilor. Și mi-s tare mândră de ea. Fiindcă ne mobilizăm una pe alta.

Anul ăsta e anul în care învăț să meditez. Și uite așa Universul mi-a scos în cale niște yoga., unde merg o dată pe săptămână și unde mă simt cumva, în siguranță. Energiile oamenilor și energiile locului îmi priesc. Și mă ajută să conștientizez lucruri, să înțeleg chestii și să îmi găsesc puterea să zâmbesc.

Anul ăsta e anul Greciei, pe care și Alexandru și-ar fi dorit mult să o revadă... Am fost în ianuarie în Atena, alături de copii. Am umblat împreună în locurile pe unde am umblat alături de tatăl lor în decembrie 1999. Cred că din punct de vedere emoțional am închis un cerc. În vară mergem în Corfu, cu cealaltă familie a mea, cu finii mei Simona și Costi, Laura și Marius. Ei sunt plasa mea de siguranță. De cele mai multe ori, ei sunt cei care mă adună de pe jos sau mă prind chiar înainte să cad. Și nu doar pe mine, ci și pe copii. Și pentru asta le sunt recunoscătoare.

Va fi un an bun. E timpul să ne bucurăm de el.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu