Dragul meu drag,

Primul an, în ultimii 21, în care nu îți mai spun ”La mulți ani”. Azi, urarea asta mi se pare stupidă. Seacă. Dureroasă. Inutilă. Zilele astea toate clipele mi se par stupide. Sunt furioasă. Sunt supărată pe tine și pe Dumnezeu. Uite, a venit o clipă în care simt furie, deși eram convinsă că nu am cum să fiu furioasă nici pe tine, nici pe El. Dar sunt. Mi-e greu să recunosc că m-am înșelat, dar recunosc în gura mare. M-am înșelat.

Un băiat s-a trezit azi supărat și trist. Și a plâns, singur acasă. Apoi și-a șters mucii și, poate că și de furie, a scos aspiratorul și a aspirat toată casa. O fetiță a cântat azi la muzică un cântec despre eroi. Și a dus-o cu gândul la Biserica Eroilor. Și la Cimitirul Eroilor. Și la tine.Și s-a întristat brusc. Sunt copiii noștri, aștia doi de mai sus, despre care îți scriu eu acum. Copiii noștri cărora le e tare dor de tine. Care vorbesc cu mare ușurință despre tine, dar care nu sunt capabili să pună în cuvinte ce simt.

O femeie a fost ieri nevoită să redacteze la serviciu un certificat de calitate de moștenitor. După soțul ei. În care a scris ceva despre ”defunctul Adamescu Alexandru”. Era soțul ei, să știi. Și femeia aia eram eu, da? Și am venit acasă și am plâns în hohote, minute în șir. Cu vorbe și suspine și muci și multe lacrimi. De dor, de furie, de frustrare. Și m-am uitat la poze cu noi doi. Și iar am plâns. Mă simt dezorientată, eu ca om. Ca mamă știu ce am de făcut. Dar înainte să fiu mamă sunt om. Un om care are tot soiul de sentimente contradictorii, cu care nu știe ce să facă. Ba mi-e dor de tine, ba sunt supărată pe tine. Ba sunt frustrată fiindcă am senzația că ți-am uitat vocea. Uneori mă chinui să-mi aduc aminte cum suna vocea ta. Parcă nu mai țin minte nici cum zâmbeai. Parcă am uitat și cum râdeai de mine, și cum te supărai pe mine. Mi se pare că am uitat tot. Și cum mă sărutai, și cum mă mângâiai, și cum mă strângeai în brațe. Și de câte ori mă gândesc la tine, aceeași imagine îmi apare în fața ochilor: un sicriu.  Un sicriu închis, cu o plăcuță cu numele tău pe ea. O plăcuță și o cruce, la asta se rezumă amintirile mele despre tine acum. Și mă uit la poze și încerc să-mi amintesc. Și mi se pare nedrept că trebuie să fac asta. Și mă duc la cimitir și mă holbez la crucea aia. Pe care sunt trecute un nume și niște cifre. Cifrele alea îmi ustură privirea și îmi ard inima și îmi știrbesc sufletul.

Un prieten de-al tău mi-a trimis azi un mesaj și m-a rugat să aprind și din partea lui o lumânare la mormântul tău. Era prietenul tau Franz, da? Și am făcut asta pentru el. Fiindcă știu că te-a apreciat și a prețuit prietenia ta. Un alt prieten de-al tău, cu care m-am întâlnit astăzi întâmplător, m-a strâns tare în brațe. Era Florin, să știi. Oamenii noștri mi-au trimis azi mesaje și gânduri bune. Au simțit că azi e o zi dureroasă pentru mine. Habar n-au cât de dureroasă a fost aia de ieri... Sâmbătă am fost la cimitir, cu Simona și Marius și cu mașina pe care am adus-o vineri de la Arad. Știi, mașina aia pe care ne propusesem să o cumpărăm împreună anul ăsta. Am cumpărat-o doar eu, deși nu știu mai nimic despre mașini. Asta era treaba ta, dar am făcut-o doar eu. Și, înainte să ajung la Sibiu, pe drumul ăla pe care l-am parcurs împreună acum câteva luni, am plâns. Am condus și am plâns, gândindu-mă la tine și la noi și la concediul ăla frumos de anul ăsta.

Știu că niciodată nu m-ai fi făcut să sufăr în asemenea feluri. Știu că am fost omul potrivit pentru tine. Știu că m-ai iubit. Știu, și totuși sunt furioasă pe tine. Știu că nu a fost alegerea ta să pleci, dar la momentul ăsta nu mă ajută cu nimic. Am senzația că singurul lucru care mă ajută zilele astea este să plâng. Așa că plâng. Și scriu aici, cu speranța că mi se va mai ușura puțin sufletul.

Mă simt vinovată fiindcă sunt supărată pe tine. Mă simt vinovată fiindcă mi-am pierdut, momentan, direcția. M-am dus la sală și am alergat de bezmetică pe bandă, 45 de minute, în speranța că pot să-mi golesc mintea. Mi se învârteau tot soiul de cifre în minte, în timp ce alergam. 46 de minute pe banda de alergat.  11 săptămâni și 2 zile fără tine. 79 de zile. 539 de calorii arse. Certificatul de calitate de moștenitor nr. 280 din dosarul 288. 15 octombrie. 16 octombrie, ziua ta. 79 de nopți în care am adormit gândindu-mă la tine. Sute de îmbrățițări copiilor, milioane de pupici. Multe ”te iubesc”-uri. Viața mea, ca om, e alta decât cea pe care am avut-o acum 79 de zile. Mi se pare că a trecut o veșnicie de când am altă viață. Și totuși, au trecut doar 11 săptămâni...

De vreo două săptămâni mă uit la verigheta de pe deget și tot simt nevoia să o dau jos. Mă apasă. Fizic, îmi face rău. Am mai dat-o jos, uneori. Cât timp n-am purtat-o, m-am simțit mai puțin furioasă pe tine și mai ușoară. Știam că i-am promis Ilincăi că nu o s-o dau jos prea curând, așa că am mai purtat-o o vreme, de dragul ei. Dar, cu permisiunea ei, azi am pus-o în cutia cu bijuterii, lângă verigheta ta. Poate că și ăsta e un pas spre acceptare. Și spre vindecare. Știu că ai vrea să fim bine. O să fim. Dar deocamdată, mai plâgem puțin. De dorul tău...

Te rog, iarta-mă că sunt supărată pe tine. O să-mi treacă, dar mai am nevoie de niște timp...

Copile, îți doresc...

Să îți păstrezi blândețea și calmul toată viața.
Să rămâi senin si liniștit.
Să poți să râzi din toată inima mai des.
Să te păstrezi la fel de echilibrat.
Să poți face față oricăror provocări.
Să îți găsești prieteni de nădejde.
Să fii fericit.
Să fii sănătos.
Să știi ce vrei de la viață.
Să fii perseverent și să îți atingi țelurile.
Să fii independent.
Să devii un bărbat de nădejde, asa cum a fost tatăl tău.
Să nu uiți niciodată cât de mult te-a iubit tatăl tău.
Să nu uiți nicio clipă că te poți baza pe mine si pe sora ta.
Să nu uiți niciodată să ai încredere în tine.
Să înveți să te pui pe primul loc. Esti cel mai important.
La mulți ani, copilul meu bun! Iti multumesc ca m-ai ales sa iti fiu mama!