Simțuri

O aud. O simt. O miros. E neschimbată. Nu am nevoie să o văd. Nici n-aș avea cum. E neagră, ca și întunericul care mă înconjoară. Îi simt mirosul. Se au țipetele prietenilor ei. Unele mai ascuțite, altele mai lungi, unele mai scurte și înfundate, altele aproape isterice. Se ceartă și se împacă pe lângă ea. Se tânguiesc, ca mai apoi să înceteze brusc, așa cum au început. Îmi pare că au mereu chef de ceartă. 

Mă liniștește doar faptul că o știu acolo. O aud cum se izbește sacadat, dar ferm. Parcă mă ceartă că n-am mai venit să o văd de ceva timp... Parcă îmi spune ce a mai făcut de când ne-am văzut ultima oară... Niște lumini pâlpâie în zare și străpung negura nopții, rupând monotonia întunericului, la distanțe aproape egale. Le număr în șoaptă. Sunt 7. O cifră magică. Eu și ea, prietene vechi care se bucură de fiecare întâlnire. Noi două, aproape un întreg.

Inima mi-o ia repede, la goană. Fix ca o inimă veșnic îndrăgostită. Mi se face un gol în stomac, de emoție. Ultima oară când am văzut-o era înghețată, furioasă și aproape singură. Doar vântul îi ținea companie. Acum, parcă se pregătește să-și primească prietenii în vizită. E calmă și îmbietoare, vrea să mă ademenească în mrejele ei. Dar nu e nevoie, eu o iubesc oricum și mi-e dor de ea mereu...

Respir adânc. Vreau să nu uit clipa asta. Sunt fericită.

#PovesteDespreMare #DorDeMare #DorDeDucă

Împotrivire

 împotrivire sf: 1 Opoziție. 2 Piedică. 3 Contrazicere. 4 (Îlv) A face (a sta în, a fi cu) ~ A se opune. 5 (Rar) Întrecere cu cineva. 6 (Rar) Obținere a unei potriviri.

În ziua de ieri toate  păreau să mi se împotrivească. Eu am renunțat demult să mă mai lupt cu forțele pe care nu le văd și nu le pot controla. Totuși, erau lucruri care trebuiau făcute. Și acțiuni care trebuiau să se întâmple. Cum ar fi să se termine clasa a opta. Să se desfășoare o festivitate de premiere. Să se petreacă un banchet. Chestii programate și organizate din timp. Care s-au și întâmplat, până la final. Cu greutate. Cu răbufniri. Cu lacrimi. Cu ceva suferințe îngropate, care ies când și când la suprafață și ne lovesc ca o ploaie furioasă și rece de vară.

Prima care a cedat am fost chiar eu. A fost cu lacrimi șiroaie, cu dor și cu aduceri aminte, în fața unei copile. A mea. A fost cu vorbe răutăcioase față de un om care îmi e mereu acolo. Al meu. Singura lor vină a fost că s-au aflat în preajma mea. A fost cu regrete, cu scuze și cu recunoștință.

A doua care a cedat a fost chiar copila. Cu un machiaj care nu corespundea, cu lacrimi care au spălat machiajul. Cu demachiat. Cu machiat din nou. Cu ”nu mai merg la niciun banchet, o să fiu cea mai urâtă de acolo, stau acasă și gata”. După ce am îndepărtat primul strat al furiei - machiajul care nu ieșea, am descoperit adevărata cauză. Același dor ca și al meu, aceleași suferințe ca la mine.

Amândouă ne-am reîntors la o altă vară, de acum trei ani. Cea mai grea vară din viața noastră. Pe care credem că am reușit să o îngropăm adânc, așezând peste ea zi după zi, clipă peste clipă, om peste om. Așezând peste ea o nouă viață. Dar care iese la suprafață cu aceeași furie, care ne lovește, de fiecare dată, cu aceeași forță. 

A treia care a cedat a fost mașina. Cam pe când eram deja cu 45 de minute întârziere. 😄 Nici nu vreau să mai povestesc despre felul în care mergeam cu 40 de km la oră, cu pedala de accelerație apăsată până la podea.

Totuși, am reușit. Spre seară s-a așternut ușor și timid, liniștea. Copila s-a distrat. Machiajul a ieșit. Nu, nu a fost cea mai urâtă. Și nici n-a stat acasă. A reușit chiar, cu niște ajutor, să înalțe preț de vreo 5 metri și lampionul. Care s-a oprit într-un copac, sub privirile noastre amuzate. 😋

Am terminat, pentru a treia oară în viața mea, clasa a opta. Nu îmi amintesc mare lucru despre momentul când am terminat eu clasa a opta, însă nu am cum să uit zilele în care cei doi copii ai mei au terminat-o. Imagini, momente și chipuri rămân întipărite în minte. Emoții amestecate sunt dovada vie că suntem oameni. Că ne bucurăm, că suferim, că trăim. 

Ziua de ieri a fost cu de toate. Cu îmbrățișări, cu noduri în gât, cu privi înlăcrimate, cu zâmbete timide, cu mulțumiri și recunoștință. Suntem vii. Suntem. Și, pentru asta, suntem recunoscători.

Panică. Panica mea. Nu vreau să dezamăgesc.

Am inima cât un purice și pulsul a luat-o razna, e pe undeva pe la sută. De vreo oră tot încerc să mă liniștesc și nu reușesc. Nu mai sunt în mișcare acum. M-am oprit. Stau liniștită pe-o canapea și mă uit lung la o masă pe care sunt așezate, ordonat, niște chestii. 

Judecând la rece, văd niște obiecte: ghivece mari și mici, pietre și câteva tablouri.

Judecând cu inima, văd niște obiecte care au suflet, deși par neînsuflețite.

O mână de oameni, vreo patru la număr, s-au străduit și au însuflețit niște obiecte, așa cum s-au priceput ei mai bine. Au pictat, au cusut, au pirogravat. Au pus acolo energie bună, talent, răbdare și dorința de a face bine și de a ajuta.

Ei bine, aici intervin oamenii cu numărul cinci și șase. Numărul cinci se va strădui să vă demonstreze, prin intermediul fotografiilor, că obiectele astea au un suflet. Iar al șaselea, respectiv subsemnata, foarte panicată la momentul vorbirii, va trebui să găsească modalitatea potrivită ca obiectele astea să ajungă la alți oameni, respectiv la voi, ăștia de vă pierdeți vremea să citiți ce scriu pe-aici. Și nu vreau să dezamăgesc. Dacă nu reușesc?!

Ne mai despart fix 2 zile de momentul în care voi porni un soi de campanie umanitară. Noi toți ne vom uni forțele să strângem niște bani care îi vor fi de foarte mare ajutor lui Mario, un băiețel blonduț, de-o șchioapă despre care am scris mai mult și aici, în cealaltă casă a mea, care-mi găzduiește textele. Timp de două săptămâni voi încerca să vă conving că e nevoie de un sat întreg să crești un copil. Sper că voi, satul meu, vă veți aduna pe lângă noi și nu ne veți lăsa de izbeliște. 

Până mă apuc eu de treabă, voi puteți să dați un like la pagina de Facebook a celui de-al treilea copil al meu, Asociația Youth 4 Future, fiindcă acolo se va desfășura acțiunea. Și un share la postarea asta. 

Totuși, am o dilemă: oare Youth 4 Future n-o fi al cincilea copil al meu, dacă pun la socoteală pisica și câinele? :) Hai că m-am mai relaxat puțin scriind postarea astea. Aproape că îmi vine să fac niște glume.

Sunt bine. Suntem bine. O să fim bine. Vom face un bine.

Și eu sunt un părinte singur

Da, știu, azi e ziua poeziei. Suflet sensibil cum mă știți, vă aduc la cunoștință că astăzi este și ziua părinților singuri. Și asta mă sensibilizează mai mult decât poezia. Pentru că ȘI eu sunt un părinte singur. Sigur, am urechi care să mă asculte când am nevoie să fiu ascultată. Și am brațe în care să mă refugiez când simt că nu mai pot. Am oameni pe care mă pot baza la orice oră din zi și din noapte. Dar tot părinte singur sunt. Pentru că, într-un final, deciziile îmi aparțin. Și, uneori, deciziile astea trebuie luate în câteva minute. Și atunci urechile care mă ascultă și brațele care mă cuprind nu mai există. Existăm doar noi trei: eu și copiii mei.

Am căutat pe Google mai multe informații, mai ales cifre. Și m-a lovit o informație, citită chiar pe Wikipedia: că în România numărul familiilor monoparentale nu este cunoscut cu exactitate. La o primă căutare, nu am găsit nicio statistică mai recentă, dar poate că, mânată de emoție, am fost prea superficială în căutări. 

Conform unui studiu întocmit de Institutul Național de Statistică (despre care habar n-am când a fost întocmit), în România: 

- 84,5% din nucleele familiale monoparentale sunt de tipul "mame cu unul sau mai mulți copii", restul de 15.5% fiind "tați cu copii” 

- din totalul nucleelor familiale cu copii (4.260.609), nucleele monoparentale reprezint mai mult de o cincime (20,1%); 

- nucleele familiale monoparentale dețin 13,4% din totalul nucleelor familiale, fiind repartizate între mediile de rezidență diferențiat, 7,7% în mediul urban și 5,7% în mediul rural;

În spatele acestor cifre seci se ascunde câte o poveste, de cele mai multe ori tristă. Niciun cuplu, când pornește pe drumul vieții, nu ia în calcul varianta de a se transforma într-o familie monoparentală. Totuși, lucrul acesta se întâmplă, mai des decât am vrea, iar societatea încă ne privește cu retincență sau compasiune.

Una dintre conștientizările mele cele mai dureroase, din noua mea viață, a fost când am realizat, cu adevărat, că sunt un părinte singur. Nu a fost alegerea mea, tocmai de aceea mi-a fost foarte greu să-mi accept acest statut. Mi-a fost frică. Cred că a fost aspectul care m-a speriat cel mai tare în noul meu statut. Doi ani jumate mai târziu îmi este frică, în continuare. Mult mai puțin, dar frica tot există acolo, cuibărită adânc în sufletul meu. 

Diferența dintre cele două momente (cel de acum doi ani și jumătate și prezent) este că acum am învățat să conviețuiesc cu ea. Ne tolerăm și încercăm să ducem o viață pașnică împreună. Sigur, din când în când ea alege să depășească niște limite și intră cu bocancii în rutina mea zilnică, fără nicio invitație și fără niciun avertisment. Și atunci îmi vine să mă fac mică, mică, într-un colț. Aș vrea să fug undeva departe, să nu o mai simt. Uneori o fac, pentru scurt timp, după ce trece pericolul. Alteori îmi imaginez cum o împing la locul ei, cu toată forța. Există și o parte bună a conviețuirii noastre: existența ei în viața mea mă motivează să merg mai departe. Pur și simplu nu vreau să o las să mă învingă.

Acum, azi, nu îmi mai e greu să admit că sunt un părinte singur. Dar, ca să ajung aici, a fost o luptă pe care, cu mândrie, spun că am câștigat-o. Așa că, de ziua părinților singuri, îmi îndrept spatele și merg cu încredere înainte.

Test de curaj, perseverență și răbdare. Sau despre cum am reușit să reziliez contractele cu Telekom-ul ☺

Avertisment: ca să nu vă plictisiți până la final, luați un castron cu popcorn și-o bere ☺

Din comoditate și din inerție am rămas clienta lor ani de zile. Trei abonamente de telefonie mobilă, TV, telefon fix (pe care s-au așezat pânzele de păianjen din motive lesne de înțeles), TV și internet acasă. Toate astea până într-o bună zi când s-a umplut paharul. Picăturile care l-au umplut constant au fost scoaterea posturilor din grila TV și internetul care mergea oarecum cu viteza melcului turbat, atât ăla din casă, cât și ăla de pe telefoane. Acoperire proastă spre deloc. Când ne era lumea mai dragă, noi nu mai aveam net. Dacă strănutam mai tare, tremura și semnalul la wi-fi în casă. Dacă se mai apucau câinele și pisica să se alerge prin casă si să dărâme modemul, adio internet. Dacă închideam ușile de la camere, pa pa internet. 

Am sunat, i-am implorat, le-am explicat, m-am înfuriat, am fost înțelegătoare, i-am crezut, i-am porcăit, etc. Până când m-am prins eu că îmi expiră contractele cu ei. Hopa, mi-am zis, acum e acum. You go, girl!

Într-o minunată dimineață de 22 iulie a.c., pornesc la luptă. M-am înarmat cu răbdare și curaj, mi-s o ființă extrem de răbdătoare, ce naiba, trebuie să îi dovedesc eu cumva pe ăștia. Intru pe pagina lor, printez cererile de reziliere, le completez, le semnez și le trimit la adresa indicată pe pagina lor. Primesc răspuns, că rezilierea se face direct din aplicația de pe site. Respir adânc, intru pe aplicație. După vreo 2 ore, am reușit să trimit o cerere. La a doua m-am poticnit, fiindcă nu reușeam să identific codul de client. Mai trag o dată adânc aer în piept, sun la ei (asta e o aventură în sine). Într-un final reușesc să vorbesc cu un tânăr, care mi-a explicat senin că mailurile nu trebuiau sa fie trimise la adresa de mail de pe site, ci la o altă adresă. Care adresă? întreb eu, la fel de senină ca și el. Serios, tânărul răspunde: ”http:// ...” Îi explic, foarte calmă, că asta nu e o adresă de mail, ci un website. După ce a încercat preț de 10 minute să mă convingă că el are dreptate, s-a enervat și mi-a închis telefonul în nas.

Pe 27 iulie am primit mesaj că au primit cererile de reziliere. Doar 5 zile a durat să le primească. Probabil au ajuns la ei cu porumbelul călător. Sau viteza internetului furnizat de ei o fi fost motivul pentru care a durat fix 5 zile să ajungă 2 cereri la ei. 

Pe 30 iulie, am fost informată că cererile de reziliere au fost procesate. Ba chiar mi-au și mulțumit că am rămas cu ei. ☺

Deja mustăceam de fericire, mi se părea că toată procedura nu a fost chiar așa de anevoiasă, așa cum mă așteptasem eu.

Sigur, între timp am fost sunată măcar de 20 ori ba să mi se facă alte oferte, ba să afle care a fost motivul rezilierilor. O duduie chiar mi-a închis telefonul în nas, după ce i-am explicat pe un ton oarecum răstit că nu mai doresc să fiu clienta lor, în urma insistențelor ei de a-mi prezenta o ofertă absolut spectaculoasă, pe care eu nu am vrut-o. N-am mai apucat să îmi cer scuze că nu vreau oferta lor.

Pe la început de august, am reușit să vorbesc cu o doamnă, părea oarecum stăpână pe situație, care mi-a comunicat că rezilierea celor două contracte se va face începând cu 21, respectiv 22 august. M-am asigurat că a înțeles că vreau ca cele trei abonamente de telefonie mobilă să fie trecute pe cartele pre-paid. A părut că a înțeles. O vreme, s-a așternut liniștea. În continuare credeam că n-a fost chiar așa de greu. Supriză: aia era liniștea de dinaintea furtunii! ☺ Toanta de mine chiar a crezut că totul va fi ok. (sau despre cum trăiește Ileana în lumea ei roz)

Au venit datele cu pricina, am mers la alt provider de astfel de servicii, am încheiat contractele. Pe partea de TV și internet acasă, totul a mers strună. Ei, buba s-a spart la portarea numerelor vechi în noua rețea. Am început iarăși o serie de discuții care s-au finalizat glorios cu un număr 9 conversații telefonice cu ei, pe 21 august, în urma cărora am constatat că abonamentul Ilincăi nu a fost trecut pe cartelă pre-paid, ci a fost închis și aruncat la gunoi, pur și simplu. Fiindcă așa au înțeles ei. Că 2 abonamente le-am cerut a fi închise și transferate pe cartelă și pe unul l-am vrut închis și gata. #decâtatât

Totuși, 5 săptămâni mai târziu, i-am dovedit. Ilinca a scăpat nițel ciufulită din bătălia asta, o trecem la victime colaterale. Și-a schimbat doar numărul de telefon. În rest, toate bune, toată lumea vie. Pot să strănut liniștită la mine acasă. Iar câinele și pisica pot să se alerge în voie, nu ne mai perturbă semnalul de wi-fi. Eu am puțin mai mult păr alb, acum nu știu dacă din cauza lor sau din alte cauze. Zic să nu fiu răutăcioasă, să dau vina doar pe ei. Cred că e și CNP-ul meu de vină. ☺

În loc de încheiere: mulțumiri celor care au avut răbdarea să rămână alături de mine până la finalul postării. Sper că o bere v-a fost de ajuns. Pe următoarea o dau eu :)))

Adameștii și televizorul

Odată, demult, pe vremea când plopul făcea mere și răchita micșunele, pe vremea când obișnuiam noi să ne uităm la TV, era o reclamă cu ”noi seara nu mâncăm”. Habar n-am dacă mai e și acum. ☺ Cam așa și cu noi, Adameștii și televizorul. Noi nu ne uităm la TV. Ne sunt de ajuns Netflix-ul și HBO GO-ul. Știrile le culeg de ici de colo, pe principiul că dacă e ceva important, ajunge și la urechile mele. Ani la rând nu am putut să adorm fără televizor. Îmi distrăgea atenția de la gândurile razna din cap pe care le are orice om normal seara, înainte să adoarmă. Apoi îmi distrăgea atenția de la gândurile chinuitoare, care m-au invadat după ce am rămas părinte singur. Sincer, era un rău necesar pe care ajunsesem să îl urăsc. Totuși, nu reușeam să adorm fără el. 

Undeva prin noiembrie anul trecut, am făcut un declic și am zis gata cu adormitul cu televizorul aprins. Am prins o clipă când m-a cuprins un val de curaj și am profitat de ea. A fost greu câteva seri, apoi nu am mai avut nicio problemă. Treptat, am renunțat la a mă uita la televizor. Am mai avut câteva tentative de a urmări știrile pe timpul carantinei, în martie, dar m-au deprimat atât de tare, că am renunțat. Sigur, m-a ajutat și Telekomul, fiindcă treptat a scos din grilă și cele câteva posturi la care mă mai uitam. Deja sunt la faza în care nu pot să adorm și nici să dorm dacă televizorul este deschis.

Situația asta cu ignoratul total al televizorului a durat până săptămâna trecută când, după lupte seculare care au durat o lună și jumătate, am reușit să reziliez toate contractele cu Telekomul (lupta asta merită o postare separată, jur) și am trecut la alt provider, respectiv Digi. Și, de bucurie că avem multe posturi în grila TV, 2 zile nici nu am făcut altceva. ☺ E adevărat, că mi-a permis și timpul, în sensul că sunt țintuită în casă din cauză de carantină obligatorie, fiindcă am intrat în contact cu o persoană (bine, fie, mai multe) care au avut test pozitiv de COVID. Toată lumea bine, nu vă faceți griji.

În prima după amiază, eu și fiica mea stăteam în camere separate, fiecare în fața unui televizor, ne uitam la același post TV cu niște animale drăgălașe și comentam emisiunea. Dacă ne-ar fi auzit cineva, ar fi zis clar că astea au luat-o razna, că n-au văzut televizor în viața lor. ☺ În prima seară, în care nu mă puteam opri din butonat telecomanda, nu reușeam să adorm, îmi fâlfâiau ochii din cauza ecranului colorat. Totuși, surescitarea a durat fix 2 zile. Deja a început să se așeze iarăși praful pe ecranul televizorului din dormitorul meu. Știe cineva să spună de ce plătesc abonamentul? ☺

#ExistăViațăȘiFărăTV

14

Dragă Ilinca,

Fiecare zi de naștere trebuie să fie, cumva, memorabilă. An de an m-am străduit să fac ceva anume, să îți amintești cu drag și bucurie de ziua ta. Nu știu dacă am reușit de fiecare dată, dar știu sigur că m-am străduit de fiecare dată. Anul ăsta, cu numărul 14 la aniversări, sigur va fi unul de neuitat. De data asta mama ta a reușit să îți facă ziua memorabilă într-un mod extrem de simplu: NU ȚI-A LUAT CADOU!!! ☺#DecâtAtât

Anul ăsta, mama ta nu a mai apucat să îți cumpere cadou de ziua ta. Iar azi, când am conștientizat pe deplin acest aspect, a fost puțin prea târziu, țintuită fiind în casă, din cauză de carantină obligatorie. Întâi m-a cuprins panica. Mi-am imaginat dimineața zilei tale de naștere, în care eu NU AM CADOU!!! Am început să respir iute, pulsul a luat-o razna, inima bătea nebunește. Panică! Am respirat adânc de câteva ori și am început să mă liniștesc. De ziua ta cu numărul 14 comandăm împreună seturile alea de pensule pentru machiat, de la chinezi. Până la Crăciun sigur vine coletul. Poate am noroc și dorm chinezii pe ei și livrează coletul târziu, aproape de Crăciun. Cu 15 lei împușc doi iepuri deodată. ☺ #FacemEconomie 

Anul ăsta aș vrea, totuși, să îți mulțumesc fiindcă exiști în viața mea, fiindcă m-ai ales să îți fiu mamă în viața asta. Vreau să știi că sunt extrem de mândră de tine, de omul matur și responsabil în care te transformi zi de zi, care nu își pierde încă din candoarea copilului care ai fost până acum. Ești cea mai minunată fiică pe care o poate avea o mamă. Ai simțul umorului. Ești mereu cu zâmbetul pe buze. Ești mereu pusă pe șotii. Ești om mic și om mare în același timp. Ești empatică și înțelegătoare. Ești mofturoasă atât cât trebuie. Ești afurisită atât cât trebuie. Ești iute la mânie atât cât trebuie. Ești un amestec perfect, din de toate. Ești a mea! ☺ #TeIubesc

Cu drag,

mama

PS: iartă-mă că am umblat în folderele tale cu fotografii ☺

Vacanța pe timp de viruși

Școala pe timp de viruși ocupa mult timp. E mai greu cu vacanța pe timp de viruși. Aud din ce în ce mai des ”m-am plictisit”. Și, desigur, o întrebare care ne face să râdem în hohote, de fiecare dată când unul dintre noi o pune: ”Noi ce program avem azi?” Nu mai există niciun program, viețile noastre sunt razna. Mâncăm micul dejun pe la 12. Dormim de prânz pe la 6-7 seara. Mergem la somnul de noapte cel devreme la ora 1. Netflix, HBO Go și Spotify sunt folosite la capacitate maximă. Ca și wappul, desigur. De săptămâna asta am început antrenamentele pe zoom. De curățenie nu ne-am apucat, încă. ☺

Sunt zile în care vreau să fiu Moro. Să nu fac nimic. Paradoxal, nu am apucat să fac nimic, încă. Fiindcă fiecare zi aduce cu ea ceva de făcut, care îmi captează atenția. Începe să îmi placă viața asta, să stau acasă, să muncesc fix când am eu chef, să dorm când îmi e somn, să văd un film la cafeaua de dimneață. Am făcut ordine în calculator. Scriu. Citesc. Vorbesc la telefon. Aspir și sterg pe jos, să dea naiba dacă înțeleg eu de unde vine praful ăsta mult. Gătesc chestii pentru care nu aveam timp. 

Zilele trecute, Ilinca și-a făcut curaj și a făcut ordine în șifonier. Probând haine nepurtate demult, a găsit în buzunarul unor pantaloni de trening fabuloasa sumă de 90 de lei. Brusc, a început să țopăie, că e bogată. Bucuria a durat fix 30 de secunde, că a intervenit apoi dilema: ”am bani și n-am unde să îi cheltui, că mall-ul e închis!!!”. Acum, e nevoită să economisească bani. O noutate pentru ea.

Aș putea să scriu o poveste separată despre dramele adolescenților pe timp de viruși. Nu se întâlnesc cu prietenii. Nu au unde să își cheluie banii. Trebuie să mănânce ce să găsește prin casă, nu doar ce au ei chef. Trebuie să o suporte pe mama lor multe ore pe zi. Mama lor îi pune la treabă și îi cicălește. Fratele și sora sunt nevoiți să petreacă mult timp împreună, să se suporte unul pe altul, să găsească chestii de făcut împreună. Nu e chiar ușoară viața asta, dar nici nu se vaită atât de mult pe cât mă așteptam eu...

Sherlockul ne scoate din casă de trei ori pe zi. 20 de minute de plimbare zilnică nu sunt suficiente, dar sunt mai mult decât nimic. Uneori profităm de el și mai ieșim și a patra oară din casă. El e nelămurit, dar ne suportă. Încă. Sunt zile în care doarme non stop, că e obosit de la atâta plimbare și de la atâta joacă. ☺

În mod clar, viața ne curge în alt ritm. Dar ne adaptăm. Fiindcă vrem să fim bine. 

Școala pe timp de viruși

Stăteam și mă uitam în jur, privind mormanele de cărți și caiete înșirate prin toată casa. Școala de acasă umple mai toată ziua. Toate dispozitivele bipăie. Laptop, computer, telefoane. Ne rotim în permanență de la un device la altul. Imprimanta zumzăie. Se fac noi conturi pe skype, pe zoom și pe alte platforme on-line. Whatsapp-ul își face simțită prezența non stop. Unul fluieră, altul clincăne ca un clopoțel. Eu l-am pus pe silențios, pe principiul ”nu sunați, că mai ies eu din cînd în când”. Nu aș vrea să deranjez nici ora de istorie de pe skype și nici ora de chimie de pe zoom. Stau cuminte în câte un loc, până când sunt dată la o parte, că poate merge încărcată tema în Adservio de pe computer, fiindcă de pe telefon nu merge. Până la urmă se dovedește că nu merge încărcată de nicăieri. Nu-i nimic, mai încercăm și mai târziu.

Pe alocuri se mai lasă cu lacrimi. Că nu s-a trimis nu-știu-ce temă. Că nu se înțelege nu-știu-ce lecție. Aoleu, abia am terminat la mate. Stai, că a venit o temă nouă la fizică. Pfoai, și una la chimie! Își cer caietele și fișele unul altuia. Se scotocește frenetic prin dulapurile pline de caietele din anii trecuți. Pline de caiete, de fișe, de portofolii și de praf. Urale de bucurie! Firele de praf zburdă haotic, în toate direcțiile. S-au găsit fișele de la română, vechi, ale lui Luca. Toate-s vechi și toate-s noi. Sunt excelente, nu s-au schimbat nici regulile de gramatică și nici trăsăturile genului dramatic, deci fișele de acum doi ani ale fratelui mai mare sunt grozave. Chiar și caietele lui vechi, măcar pentru inspirație...

Înmulțiți voi toate cele de mai sus cu 2.  Mie, în calitate de mamă, chiar îmi place. Mă bucur să-i văd încântați că se poate și o altfel de școală, mai relaxată. Mă bucură interesul lor și dorința profesorilor de a le fi bine.

Pe undeva, prin nebunia de mai sus, încerc să exist și eu, cu proiectele mele, cu preocupările mele, cu treburile mele. Ne e bine, atât cât se poate, în vremurile astea confuze pe care le trăim.

Neatenția se plătește. Nu doar cu bani. Ci cu timp și nervi. Sau despre cum am susținut eu examenul pentru redobândirea permisului.

Într-o minunată zi de februarie, inevitabilul s-a produs. N-am mai apucat să apăs frâna la intrarea într-o localitate. ”Premiul” a fost suspendarea permisului de conducere pentru o perioadă de trei luni, precum și o amendă deloc de neglijat. Cu uimire am aflat că pot să dau un examen pentru redobândirea permisului, în urma căruia aș putea fi fericita câștigătoare a reducerii perioadei de suspendare de la trei luni la o lună. Clar, am considerat că recompensa merită să mă apuc de învățat, respectiv de citit legi și norme de aplicare.

M-aș fi așteptat ca, în epoca în care trăim, a tehnologiei, să meargă totul ușor, să fim ajutați să ne valorificăm timpul, o resursă atât de prețioasă. Totuși, în realitate, lucrurile nu stau chiar așa... O persoană care vrea să susțină examenul pentru redobândirea permisului, în Buzău, trebuie să se înarmeze cu ceva timp și cu ceva răbdare. Examenul se susține într-o singură zi din săptămână, respectiv marțea și nu se fac programări on-line. 

Suntem invitați cu toții, grămadă, în fiecare zi de marți, la ora 08:45 în curtea Colegiului Mihai Eminescu, de pe strada Transilvaniei, nr. 134. Aici, ne înghesuim cu toții, într-un stil pur românesc, în curtea unui liceu, printre niște clădiri despre care n-aș putea spune, cu siguranță, dacă stau să cadă sau sunt în curs de renovare. Tot ce pot să spun este că, pe zidurile clădirilor, din loc în loc, scrie cu litere de-o șchioapă ”Atenție, cade tencuiala”.

Intrăm, în serii, într-o încăpere mare, mobilată auster cu niște mese care, odinioară, păreau a fi fost albe și luăm loc pe niște scaune cu o tapițerie murdară, plină de pete îndoielnice. Din loc în loc observ existența unor pânze de păianjeni. Privesc, lung, pe o fereastră prăfuită, într-o încercare nereușită de a zări puțin din albastrul cerului. Constat, cu uimire, că în afară de timp și răbdare, mai am nevoie și de un pix. Contrar așteptărilor, examenul nu se susține pe vreun calculator, on-line. Epoca tehnologiei, my ass! :) Nu. Trebuie completat un formular, cu pixul (ăla pe care îl ai în buzunar, dacă ești norocos sau îl cumperi de la chioșcul din curtea liceului, dacă nu te-ai informat temeinic dinainte cu privire la toate lucrurile de care ai nevoie).

Faptul că examinatorii sunt nevoiți să explice pas cu pas cum trebuie să completăm un formular, nu mă mai miră. Nu e nimic complicat. Nume, prenume, cod numeric personal, adresă, semnătură. Inevitabil, una dintre persoanele din sală nu știe a găsi, pe cartea de identitate, care este codul lui numeric personal. I se explică, cu răbdare. Apoi ni se citesc observațiile, înscrise deja pe fișă. Primim testele, avem la dispoziție 20 de minute să le rezolvăm. Ieșim, unul căte unul din sală.

Așteptăm, cuminți, vreo 45 de minute, în curtea liceului, să se corecteze testele tip grilă, cu ajutorul unor șabloane, probabil. De data asta nu mai suntem invitați pe serii în sală, ci la grămadă. 96 de persoane (dacă am socotit eu corect), deodată, sunt poftite în aceeași încăpere în care am susținut examenul. Sunt strigați și invitați să revină și săptămâna viitoare cei care l-au picat. Noi, cei mai norocoși, care l-am luat, rămânem pe loc să ne primim dovezile de circulație care poartă mențiunea ”admis test” și suntem poftiți să ne depunem un dosar la sediul I.P.J. de pe Chiristigii.

O dată ajunși acolo, deja pare că ne-am împrietenit unii cu alții. N-am ajuns să schimbăm numere de telefon între noi și nici invitații la cafea. Schimbăm, însă, impresii despre vreme și despre împrejurările care ne-au adus împreună, fiindcă avem timp. E pauză de masă, de la 12:00 la 12:30. Oricum, deja nimeni nu se mai grăbește. Suntem resemnați, am pierdut mai bine de jumătate de zi. Timpul costă bani doar pentru unii dintre noi, nu chiar pentru toată lumea...

După experiența zilei de azi aș avea, totuși, un sfat prietenesc: conduceți cu mai multă grijă decât mine, vă rog. Pe lângă bani, disconfortul de a nu mai putea conduce, veți pierde și timp. Mai bine cereți o zi de concediu și vă bucurați de un weekend prelungit, pe undeva, alături de cei dragi...