sâmbătă, 29 martie 2014

Jurnal de cercetaş (4) - 29 martie 2014

Fix când am început să scriu povestea întâlnirii de astăzi a fost cutremur. Fiind primul pe care Ilinca îl simte cu devărat, s-a speriat. I-am explicat că Pământul ştie că e ziua lui şi a vrut sa ne multumească pentru că-l serbăm... J

Întâlnirea de astăzi a avut două teme: orientarea şi Earth Hour. E greu să-i faci pe lupişorii cei mici să înţeleagă cum stă treaba cu orientarea, mai ales pentru că ei se află într-o mişcare browniană veşnică J. Dar, prin joacă, totul e mai usor. Şi mai distractiv. Patru copii au fost punctele cardinale principale şi alţi patru au ţinut locul punctelor cardinale intermediare. Pe cele din urmă le-au descoperit singuri, pentru ca le-a fost simplu să înţeleagă unde trebuie să se aşeze, o dată ce au înţeles care-i treaba cu nord – sud – vest – est. Următoarele două jocuri i-au ajutat să înţeleagă că se pot bizui unul pe celălalt şi că trebuie să aibă încredere unii în ceilalţi. Întâi au format echipe de câte doi, unul legat la ochi era avionul, celălalt era pilotul şi îl ajuta să se deplaseze până la un anumit punct, dându-i indicaţii prin atingeri. Prima tură a fost un haos total, dar la a doua tură au înţeles exact ce au de făcut şi cum trebuie să-şi ghideze avionul. La celălalt joc, iarăşi i-am legat la ochi. Pe rând, unul câte unul, au fost legaţi la ochi şi au fost nevoiţi să asculte indicaţiile co-echipierilor pentru a găsit o piesă de puzzle ascunsă prin parc. Şmecheria consta în faptul că cel legat la ochi primea indicaţii contradictorii: un co-echipier (soarele) îi dădea indicaţiile corecte, iar altul (luna) îi dădea indicaţii greşite, tocmai pentru a-l ameţi de tot. La final, fiecare copil a avut o piesă de puzzle în mână şi au reuşit, împreună, să construiască o imagine. Şi, pentru puţină încălzire, la final ne-am jucat un joc, pânza de paianjen se cheamă, care a fost o harababură toală, dar extrem de distractivă, în care trebuia să prindem în pânză câte un paianjen de la o altă echipă J

Cel mai frumos moment a fost spre final, când Diana a construit povestea întâlnirii de astăzi pe baza imaginilor de pe nişte zaruri: diamant, ou, aparat foto, scară. Mi mi se părea că nu există nicio legătură între toate acele imagini şi joaca de astăzi, dar copila a aşezat aşa de frumos în cuvinte povestea, încăt am rămas plăcut surpinşi cu toţii. Nu am reţinut-o cuvânt cu cuvânt, dar suna cam aşa: noi astăzi, la cercetaşi, am urcat pe o scară într-un alt nivel pentru că am învăţat multe lucruri. Cercetăşia este ca un diamant pe care trebuie să-l preţuim. Iar fotografiile făcute cu aparatul foto ne ajută să ne amintim această zi toata viaţa. Noi suntem ca un ou care eclozează. J” Frumoasă poveste, dragă Diana, plină de simboluri...

Apoi au primit diplome copiii care au participat la excursia de la Râşnov, iar ai mei am primit în dar şi două insigne pentru că şi-au făcut temele cu ocazia Zilei Mondiale a Fondatorului Cercetăşiei. Am fost mândră de ei, recunosc. Şi ei au fost mândri de ei, se vedea pe chipurile lor.

La final de întâlnire am aprins lumânări, să serbăm şi noi cum se cuvine Ora Pământului. Şi am cântat imnul cercetaşilor, acompaniaţi de chitara magică a lui Dan...


A fost o întâlnire frumoasă, ca de obicei, de unde am plecat relaxaţi şi fericiţi. Nu prea ştiu exact ce au făcut temerarii, dar ştiu că s-au plimbat prin pădure cu busolele în mână. Şi ne-am bucurat că astăzi am avut-o alături şi pe bunica Gabi, care a cam tremurat pe lângă noi, dar s-a simţit bine. Eu am venit cam ameţită de cap din cauza mişcării browniene a lupişorilor, ştiu că am legat foooarte multe şireturi care se încăpăţânau să se dezlege mereu, dar recunosc că mi-a făcut plăcere să las toate grijile deoparte şi să mă joc. Pur şi simplu să mă joc. E frumos şi relaxant să te mai poţi juca, chiar şi la 37 de ani... Noi, adulţii, ar trebui să facem mai des asta... Recomand tuturor! 

marți, 25 martie 2014

De-ale Ilincăi (3) - dialoguri matinale

- De ce se cheamă ACC-ul aşa şi nu ABC?
- Pentru că are o substanţă în el care se numeşte acetilcisteină, numele e un fel de prescurtare a acestei denumiri.
- De ce e pentru tuse productivă?
- Pentru că ajută mucii să iasă mai repede afară din plămâni.
- Ce sunt ăia muci?
- O infecţie a căilor respiratorii.
- Ce sunt alea căi respiratorii?
- Nasul, gâtul, plămânii.
- Păi dacă îmi suflu nasul, de ce mai ajung mucii în plămâni?
- Că-s prea mulţi...
- Şi ce le face ACC-ul? Îi topeşte?
- Cam aşa ceva...

Bine că am ajuns la şcoală, că cine ştie ce întrebări mai avea...

luni, 24 martie 2014

Amestecate...

... sau despre un băieţel care a fost răpus de viruşii de primăvară, despre tuse până la epuizare, despre dureri de gât, despre fuga la doctor, despre alergătura prin farmacii după un sirop de tuse care nu s-a lăsat găsit cu niciun chip, despre tone de ceai de cimbrişor şi picături de nas. 

... despre momentul în care pentru prima dată în viaţă am pierdut un copil. Pe Ilinca cea ameţită care, deşi m-a văzut intrând într-un magazin în timp ce ea se plimba cu bicicleta pe trotuar, a intrat în panică după câteva minute pentru că nu mă mai găsea... despre cum am ieşit şi nu am mai găsit-o şi mi s-a strâns stomacul şi mi-a venit să vomit instantaneu... despre cum am mers către casă, 200 de metri mai încolo şi am găsit-o plângând în faţa blocului... despre cum nu a avut cuvinte să-mi explice ce-a fost în capul ei de nu s-a întors în faţa magazinului unde intrasem... despre cum a ajuns la concluzia că e mică şi bleagă...

... despre o zi de primăvară petrecută la aer curat şi soare, la bunicul la ţară... despre cum am primit floricele de primăvară culese cu drag de copiii mei... despre cum am fugărit pisicile prin curte, una neagră ca noaptea şi unul negru cu alb... despre cum ne-am minunat uitându-ne cum o namilă de câine se joacă frumos cu un motănel mic... despre puişorii aurii şi mici ca nişte ghemotoace de puf... 

... despre acel moment minunat din fiecare primăvară când îmi scot fotoliul pe balcon şi despre dimineţile însorite în care îmi beau cafeaua la soare, la aer, citind... 

... despre soare, lumină, voioşie, plimbări, vizite la prieteni dragi, prieteni dragi în vizită la noi, despre bucurii simple care ne dau energie pentru încă o săptămână... despre aşteptarea lui tati acasă, în vacanţă de Paşte... despre dor şi nerăbdare...

Vă dorim o săptămână minunată!

joi, 20 martie 2014

Luca se întreabă

Duminică seara, în timp ce vorbeam la telefonul meu, Luca se juca pe calculator şi Ilinca vorbea singură, se aude telefonul lui Luca sunând. Nicio tresărire din partea lui.
- Luca, îţi sună telefonul!
- Aud...
- Şi?!
- Mă întreb cine mă sună, răspunde el calm, fără să se mişte din faţa calculatorului, continuându-şi jocul...
Nici pomeneală să se ridice şi să răspundă, sau măcar să vadă cine sună...

duminică, 16 martie 2014

Jurnal de cercetaş (3) 16.03.2014 - Cel mare îl ajută pe cel mic

Salutul cercetaşilor se face prin ridicarea a trei degete sus. De ce trei, poate vă întrebaţi, că şi eu m-am întrebat... Astazi am şi reţinut: pentru că cel mare îl ajută pe cel mic, iar cele trei degete ridicate simbolizează cele trei principii – spiritual, personal şi social.




Întâlnirea de astăzi a temerarilor a avut ca scop stabilirea, de comun acord, a unor reguli pe care trebuie să le respecte când sunt împreună şi nu numai. Însă, mai întâi, au fost salutaţi cum se cuvine cei doi noi ochelarişti din grup, respectiv fraţii Adamescu J, au primit indicaţii de la ceilalţi ochelarişti despre ce trebuie să facă şi ce nu trebuie să facă atunci când poartă ochelarii, cele mai importante fiind să nu doarmă cu ochelarii la ochi şi să nu-i pună în frigider, iar Luca a fost rugat să facă o scurtă prezentare a activităţii care a avut loc în urmă cu două săptămâni, pentru cei care nu au participat la ea. Recunosc că am fost mândră de el pentru că acum ceva vreme nu ar fi fost în stare să stea în faţa unei adunări atât de numeroase şi să vorbească frumos, tare şi clar despre ceva… Am constatat că a crescut, s-a maturizat şi a prins curaj în forţele proprii.

Apoi s-au împărţit pe patrule. Au fost şi doi copii noi veniţi, care au fost întâmpinaţi frumos  şi primiţi în patrule. Apoi au primis o foaie mare de hârie, un pix şi s-au pus pe stabilit reguli. Deşi au lucrat în trei colţuri diferite ale încăperii în care se aflau, temerarii au stabilit, în mare, cam aceleaşi reguli, deşi în cuvinte şi exprimări diferite. Deşi separaţi pe echipe, am sesizat o unitate între ei. Unii erau mai inspiraţi în alegerea cuvintelor, alţii nu găseau tocmai cuvintele potrivite, dar au lucrat frumos în echipă, iar regulile stabilite de ei au fost cam aceleaşi:
-         fiecare temerar capătă, la fiecare întâlnire, un rol în patrulă şi nimeni nu e lăsat pe dinafară;
-         să ne ascultăm şi să ne respectăm unii pe ceilalţi, să ne respectăm opiniile;
-         să nu ne jignim, să nu folosim apelative urâte unii la adresa celorlaţi, să ne strigăm pe nume, să folosim un limbaj adecvat;
-         să ascultăm de lider şi de şeful de patrulă;
-         să fim prieteni, să ne ajutăm, să fim politicoşi, să nu fim invidioşi;
-         să ne descoperim calităţile şi nu defectele, să ne simţim bine unii în prezenţa celorlaţi,
-         să stăm uniţi în patrulă, să respectăm regulile grupului, să nu întârziem la activităţi, să fim prezenţi la activităţi, să avem echipament corespunzător;
-         să nu folosim telefoanele mobile sau alte ustensile pentru jocuri, să respectăm pauzele de masă, să nu mâncăm chipsuri şi sa nu bem sucuri acidulate J
Ficare patrulă şi-a ales un purtător de cuvânt care a prezentat în faţa tuturor regulile, reguli care vor fi centralizate de lideri până la întâlnirea următoare şi vor fi votate dacă sunt acceptate sau nu.

Şi a venit şi momentul unui joc. Pentru că distracţia e importantă J Jocul a fost interesant şi la final au tras şi concluziile. Au reţinut că e foarte important să ducă o sarcină la bun sfârşit, să pună întrebări care să îi ajute la îndeplinirea sarcinii şi să se concentreze. Jocul a fost un exerciţiu de comunicare şi a constat în executarea unui desen după comenzile date de altcineva. Trebuiau sa deseneze un triunghi, un pătrat, două cercuri şi un dreptunghi. Daca nu s-ar fi grăbit şi ar fi pus întrebările corespunzătoare, ar fi trebuit să deseneze o căsuţă. Dar niciunul nu a pus suficiente întrebări cât să iasă o căsuţă şi nici un desen nu a fost la fel cu altul… A fost distractiv pentru că fiecare a înţeles să facă desenul în alt mod.

Şi ca distracţia să fie completă unul dintre lideri i-a învăţat cum să scrie un mesaj codat J

Am auzit că şi întâlnirea de ieri a lupişorilor a fost foarte distractivă, mai ales că au avut parte de activităţi şi concursuri în aer liber. Dar cum nu am luat parte la ea, n-aş putea să povestesc mai nimic... Sper ca pe următoarea să nu o mai ratăm...

Aşteptăm cu toţii cu nerăbdare următoarea întâlnire! Şi mulţumim liderilor pentru o întâlnire frumoasă!

miercuri, 12 martie 2014

Bileţele

Acum două seri, pe când pregăteam pachetele pentru a doua zi, m-am gândit că ar fi frumos să mi-i imaginez zâmbind cand îşi servesc gustarea, la şcoală. Aşa că le-am strecurat la fiecare în ghiozdan câte un bileţel. În care le-am spus că îi iubesc, că le doresc o zi minunată şi că mi-e tare drag de ei când îi văd zâmbind. Ieri, Ilinca a venit la mine la birou, după şcoală, să-mi dea un pupic şi să-mi spună că s-a bucurat foarte mult când a găsit bileţelul.
- De ce mi l-ai scris?
- Pentru că te te iubesc, am răspuns.
- Şi eu te iubesc! Îmi dai un leu să-mi iau ceva?
- Nu, azi nu.
Măcar a încercat... :)

Azi de dimineaţă, când am deschis geanta, am găst şi eu un bileţel. Pe care scria: "Te iubesc! Eşti cea mai bună mămică! Zâmbeşte!" Plus vreo câteva inimioare desenate stângaci... Am să păstrez biletul ăsta... Să îmi aduc aminte, peste ani, de dimineaţa însorită de primăvară în care un petic de hârtie mi-a adus un zâmbet pe faţă şi mi-a reamintit că e important să mă bucur de fiecare zi în parte, aşa cum vine ea... Aşadar, azi va fi o zi minunataă în care am să zâmbesc!

Mulţumesc, draga mamii!

joi, 6 martie 2014

D-ale Ilincăi (2)

Dis de dimineaţă, în maşină, doar Ilinca vorbeşte. Eu şi Luca suntem somnoroşi şi nu prea vorbăreţi, ca atare ea are loc să se desfăşoare în voie şi-i turuie gura, ceva de speriat...

La primul semafor roşu:
- Mami, cine a inventat dragostea?
- Ei, asta-i bună, nu ştiu.... Dumnezeu! zic eu mândră de răspunsul meu.
- Corect! Pentru că el i-a creat pe Adam şi Eva, care se iubeau!!!

La următorul semafor:
- Mami, de ce se cheamă fructul ăla "fructul pasiunii"?
- Hm... Habar n-am. O să mă documentez şi o să-ţi răspund deseară!

Ce bine că în Buzău e trafic puţin la 7 jumate şi ce bine că nu prindem decât maxim 2 semafoare pe roşu până ajungem la şcoală... Cine ştie cu ce dileme mă mai confruntam de dimineaţă, când de-abia reuşuesc să-mi articulez corect numele... :)

Aşadar, de ce se cheamă fructul ăla fructul pasiunii? Somebody? Anybody? Îndrăzniţi, dacă ştiţi răspunsul...

duminică, 2 martie 2014

Jurnal de cercetas (2) - 1 martie 2014



Am sa incep povestea despre intalnirea de 1 martie cu sfarsitul: copiii, in jur de 20 la numar, asezati intr-un cerc, au fost rugati sa descrie intr-un singur cuvant aventura zilei de ieri. Am auzit cuvinte frumoase: bucurie, frumoasa, tren, superba, daruire, zambete, minunata, fapte bune, ajutor, misto, distractie, briose si chec, emotionanta.

Liderii au hotarat ca de 1 martie ar fi frumos din partea noastra sa aducem putina bucurie unor batrane de la un azil de batrani din Ramnicu Sarat, daruindu-le un martisor si bucurand-le cu zambete sincere de copii. Pentru ca pe batrani nu-i mai baga nimeni in seama, sau cel putin asa mi se pare mie. In vartejul ametitor al zilelor noastre ii uitam. Poate ca fiecare isi aduce aminte de batranii lui de acasa, de bunici si strabunici. Dar de batranii nimanui cine isi mai aduce aminte?

Am pornit plini de entuziasm la ora 7 jumate de dimineata catre gara. Pentru ca ieri am calatorit cu trenul, in gasca. Am avut noroc de-un tren curat, incalzit si cu etaj. Erau cativa copii care nu mai calatorisera niciodata cu trenul, asa ca am vazut fetisoare zambitoare si emotionate, am auzit copii care, de bucurie, vorbeau fara oprire. Dupa ce ne-am facut comozi, prea comozi pentru o calatorie de doar jumatate de ora, dupa ce am impartit si am primit martisoare oferite cu drag si de cei mici si de cei mari, copiii s-au grupat pe patrule si temerarii au primit sarcina zilei: aflarea de informatii despre orasul Ramnicu Sarat: cand a avut lor prima atestare documentara, cine a construit gara orasului, ce personalitati au fost in inchisoarea din oras, ce altceva a mai construit cel care a construit gara, populatia orasului, etc. Ajunsi in gara orasului, am facut cateva poze de grup si am pornit catre azilul de batrani. In drum spre azil am trecut prin piata centrala unde am descoperit un targ de apicultori, am vazut faguri, stupi si multe borcane cu miere, am vazut cum arata costumul de apicultor si am cautat informatii despre oras, intreband cate o persoana mai in varsta. Unii s-au uitat lung la copii si n-au stiu sa le raspunda la intrebari, altii s-au uitat curiosi si au ridicat din umeri. Dar la final au gasit doi domni care le-au raspuns cu incantare la toate intrebarile. Temerarii nostri se adunasera pe langa oamenii aia doi, ii zapaceau cu intrebarile si scriau cu infrigurare raspunsurile. I-am apreciat pe copii pentru ca au fost politicosi, au vorbit frumos, au demonstrat ca-s copii educati. Am fost mandra de ei.

Urmatoarea oprire a fost la biserica de langa caminul de batrani, unde preotul ne-a binecuvantat, ne-a daruit iconite si ne-a spus povestea bisericii: biserica Bagdat, in prezent monument istoric, prima biserica particulara din zona, a fost zidită initial de Dumitraşcu Bagdat în 1753 şi reparată ulterior în 1870 de un strămoş al său.

Si-am ajuns si la caminul de batrani… Recunosc, a fost prima oara cand am pasit intr-un camin de batrani. Credeam ca o sa fie mai usor decat atunci cand am fost la un camin de copii, dar n-a fost… Am plecat plangand si m-am simtit neputincioasa… Am gasit oameni emotionati, cu lacrimi in ochi. S-au bucurat de copii, de energia lor buna, de zambetele lor calde, de glasurile lor voioase, de darurile oferite cu inima deschisa. Am vazut oameni care puteau fi bunicii sau strabunicii nostri si ai copiilor, oameni a caror poveste de viata nu am aflat-o pentru ca timpul a fost scurt, dar parea intiparita pe chipurile lor imbatranite. Mi-a ramas in minte figura unui batran slab si firav care, sub emotia momentului parca devenise si mai mic si mai garbovit, care se uita stingher la noi, cu un zambet pierdut in coltul gurii si care astepta sa primeasca si el un dar... I-am intins o punguta cu ceva de mancare si mi-a parut rau ca nu l-am putut ajuta cu mai mult… Bunicile au primit fericite cartile, pachetelele cu mancare si martisoarele pe care si le-au pus in piept, cu tot cu ambalaj, asa cum avea sa remarce Ilinca mai tarziu si sa ma intrebe de ce nu le-au desfacut intai. Unele dintre ele au vrut sa faca poze alaturi de copii, altele se uitau la ei cu lacrimi in ochi, gandindu-se, poate, la nepotii lor de acasa… Nu am avut puterea sa intreb nimic si nu am avut puterea sa leg mai mult de 2 – 3 vorbe cu fiecare. Pentru ca nu am putut. Am avut un nod in gat tot timpul si am iesit de-acolo cu lacrimi in ochi. Si ma uitam la Luca si la Ilinca si le vedeam chipurile lungi si albe, de emotie. Imi cunosc copiii atat de bine si stiu ca au fost impresionati. De fapt, dupa ce am ajuns acasa, am avut parte de o portie zdravana de plans din cauza Ilincai. Pentru ca i-a fost mila de batranii aia si pentru ca s-a speriat de unii dintre ei. Pentru ca nu intelegea de ce unii erau atat de bolnavi si nu se puteau da jos din pat, pentru ca nu intelegea de ce ei nu mai au casa lor, pentru ca nu intelegea de ce oamenii batrani miros intr-un anume fel, un miros pe care mi-a spus ca inca il mai simte in nas la cateva ore bune dupa ce ne-am intors acasa... Pentru ca pe fetita mea cea mica si pe baietelul meu cel bland ii ingozeste suferinta celorlalti. A fost o lectie de viata pe care sunt convinsa ca o vor tine minte mult timp de aici inainte… La finalul vizitei copiii s-au grupat frumos si le-au cantat imnul cercetasilor, pe care l-au repetat in tren la venire, sub privirile uimite si curioase ale controlorului.

Dupa atata emotie, ne-am gandit ca o prajitura ar fi tocmai buna pentru ridicarea moralului si a glicemiei, asa ca am facut un popas la o cofetarie in centru pentru odihnitul picioarelor.

Si am pornit in pas vioi pe drumul de intoarcere catre gara. Pasii unora dintre lupisori erau chiar prea vioi pentru ceilalti, asa ca am ajuns in gara cu jumatate de ora mai devreme, timp suficient pentru un joc interesant, care a alungat plictiseala si le-a pus la incercare atentia si reflexele. Jumatatea aia de ora a trecut repede si ne-am urcat in tren un pic obositi si, poate, un pic prea galagiosi pentru ceilalti calatori care se uitat curiosi la noi. Pentru ca au facut o fapta buna si pentru ca mi-e tare drag de toti, le-am impartit cele 40 de briose coapte cu dragoste pentru ei cu o seara inainte. Iar o alta doamna le-a impartit feliile de chec facut cu la fel de multa dragoste, tot pentru ei.

A fost o zi frumoasa si emotionanta. Inainte sa ne despartim s-au asezat frumos in cerc si patrulele au raspuns la intrebarile primite initial, despre oras. Au aflat raspunsurile la toate intrebarile de pe lista si sunt convinsa ca au ramas cu ceva informatii despre orasul Ramnicu Sarat.

Am fost mandra de Ilinca pentru ca a fost singura care a retinut ca a vazut doua statui reprezentand doi sfincsi in marime naturala la intrarea intr-o banca. Am fost mandra de amandoi ca si-au facut tema primita cu o saptamana inainte, respectiv un desen cu o fapta buna si o compunere despre cercetasie. Am fost mandra de ei pentru ca au stat in patrulele lor si s-au descurcat singuri. Ieri nu am fost prea mult mama lor, pentru ca nu au aut nevoie de mine. I-am observat cum devin din ce in ce mai putin dependenti de mine, cum cresc si se maturizeaza frumos. Toti copiii au fost entuziasmati, bucurosi, darnici si emotionati. Liderii au fost plini de viata, rabdatori si grijulii. Au dezamorsat mici conflicte, au raspuns cu rabdare la intrebari, s-au jucat cu bucurie si daruire. A fost o zi buna din care fiecare a invatat cate ceva, care ne-a epuizat fizic, dar mai ales emotional si care s-a terminat cu un binemeritat somn de pranz de vreo trei ore.