Ilinca şi dictarea

Ieri, când am întrebat-o ce a făcut la şcoală, mi-a zis că le-a dat doamna o dictare. Râzând, o întreb ce notă o sa ia. Foarte încrezătoare, îmi spune că o sa ia un minus FB.
Azi mi-am amintit de dictare.
- Ce notă ai luat, Ilinca?
- Păăăăi.......
- Hai, curaj, zi-mi cât ai luat! Cumva minus FB-ul ăla promis?
- Ăăăăăă, nu. Doar un B.
- Păi n-ai zis tu, mamă dragă, că iei un minus FB? Eu te-am crezut, să ştii. Ca de obicei...
- Păi eu aşa am vrut să iau, doar că doamna ne-a dat dictarea prea dimineaţă, nici nu apucasem să mă dezmeticesc prea bine! zise ea brusc înviorată de faptul că găsise vinovatul, şi ăla nu ea chiar ea :)))))
- Te rog, poate data viitoarre îţi iese mai bine?!
- Bine, fie, promit că măcar o să încerc. (din păcate nu pot să redau în scris tonul înţepat cu care a răspuns, de parcă îmi făcea mie o favoare)

PS: am studiat acum dictarea, pentru câte litere a mâncat din câteva rânduri, eu i-aş fi dat mai puţin :))
Când se termină cu mâncatul de litere? Că Luca nu prea a suferit de boala asta şi nu ştiu....

Despre dor şi grijă

Se fac mari şi încep să simtă şi să conştientizeze cum e cu dorul şi cum e cu grija. Dorul şi grija faţă de celălalt. Din păcate în toamna asta se petrec schimbări în viaţa lor care îi despart. Îi despart fizic şi încep să-şi simtă lipsa. Luca învaţă după amiaza şi stă singur acasă dimineţile. Ilinca învaţă dimineaţa şi stă singură acasă de la prânz până după amiaza. Nu mai au timp să se joace, să se certe şi să se împace. Şi-şi duc dorul. Şi, prin gesturi mărunte şi vorbe simple îşi mărturisesc dragostea ce şi-o poartă. În prima zi de şcoală Luca a sunat-o pe Ilinca, să se asigure că a ajuns cu bine acasă şi că a putut să-şi descuie uşa şi să intre în casă. M-a impresionat pentru că s-a gândit la ea, cu grijă. Astăzi, Ilinca mi-a spus, timidă, că-i pare rău că de multe ori i-a spus lui Luca să o lase în pace, când stăteau împreună. Pentru că acum îi e mereu dor de el şi-i simte lipsa şi ar vrea să stea mai mult împreună. În fiecare zi, după ce mănâncă de prânz, chiar înainte să plece la şcoală, Luca îi pregăteşte masa Ilincăi, din proprie iniţiativă, fără să-i fi spus eu să facă asta. Îi pregăteşte masa cu faţă de masă, şerveţel, tacâmuri şi ciorba caldă. Apoi o aşteaptă să vină, îi dă un pupic pe fugă şi pleacă grăbit la şcoală.Pleacă regretând că nu poate să stea mai mult timp cu ea...

Astăzi, în parc, un băieţel a râs de Ilinca şi i-a spus că e urâtă cu ochelari. Bleaga asta mică s-a pus pe plâns şi suspinat. Şi i l-a pârât lui Luca, de îndată ce s-au întâlnit. Luca s-a enervat şi i-a explicat că nu e cazul să se mai supere, copiii sunt răutăcioşi uneori...

Mi-s dragi când îi aud spunându-şi "mi-a fost dor de tine"... Şi sufăr pentru ei şi cresc şi eu o dată cu ei. Pentru că, de fapt, ei cresc... Şi mi-e greu,uneori, să-i văd crescând...

Nenea

Aseară, un ţânc de nici doi ani îl striga pe Luca "nenea". Pe Luca?! Luca al meu? Parca mai ieri tatăl ţâncului aştepta la uşa unui spital oarecare din Bucureşti, împreună cu alţi oameni minunaţi, să se nască Luca. Luca al meu. Luca a fost primul copil din gaşca asta frumoasă a noastră. A fost privit, pe alocuri, ca un spărgător de petreceri. Pentru că pe vremea când ceilalţi mai copilăreau (petereceau, sa fiu mai exactă), noi doi, eu şi Alexandru, sufletul găştii, schimbam scutece şi legănam un bebeluş. Şi nu mai aveam timp de prieteni. Şi eram priviţi ciudat. Cum adică să nu mai avem timp de prieteni? Totuşi, după atâţia ani, gaşca e aceeaşi. Pentru că prietenii adevăraţi au înţeles, ulterior, care era treaba cu scutecele şi legănatul. Pentru că noi doi, eu şi Alexandru, am avut răbdare şi i-am văzut şi pe ei schimbând scutece, rând pe rând.

Acum Luca al meu e cel mai mare. Suficient de mare încât cei mai mici din gaşcă să-l strige "nenea". Şi uite aşa, la un pahar cu vin (bine, trei, dacă vreţi cantităţi exacte), un cârnat de Pleşcoi şi o pastramă, am realizat aseară cum au trecut anii. Enervant este că mă simt la fel de tânără. Şi totuşi nu mai sunt. Perioada de schimbat scutece şi legănat mi se pare ca un vis. Acum pare un vis frumos. Atunci părea un vis mai puţin frumos. Nu mai contează, anii au trecut. Prietenii sunt aceiaşi, copiii din gaşcă s-ai înmulţit. E frumos aşa. Acum avem cu toţii un sens. Sensurile noastre sunt frumoase şi norocoase. Pentru că au părinţi care fac parte dintr-o gaşcă de oameni minunaţi, care încă mai sunt împreună după atâţia ani. Îmi doresc ca şi copiii noştri să ducă mai departe prietenia noastră... Vă iubesc, oameni minunaţi, care ne-aţi fost alături atâţia ani!

Cum să-i spui mamei o veste proastă

Ieri, aproape de ora la care trebuia să plec de la biroul, mă sună fiul meu cel mare.
- Mami, ce faci? întreabă el suav.
- Bine mami, răspund eu, deja circumspectă, pentru că nu mă sună niciodată să mă întrebe ce fac...
- Mami, cumva eşti prost dispusă? întreabă el uşor îngrijorat.
- Nu, mami, nu sunt, răspund eu punându-mi deja întrebări despre ce se petrece acasă, unde doi copii erau singuri de vreo 2 ore deja.
- Bine, dacă nu eşti prost dispusă, atunci pot să-ţi spun că Ilinca a scăpat pe jos borcanul cu miere (unul din ala mare, de 800 de grame), care s-a spart şi acum Ilinca urlă foarte tare pentru că o s-o cerţi tu.

Să râd? Să plâng după mierea aia bună rău? Să mă enervez? Nuuuuu, nici gând. Printre suspine şi lacrimi am reuşit să vorbesc cu Ilinca şi să o rog să spele pe jos şi să adune cioburile, de preferinţă fără să-şi taie vreun deget. Ceea ce a şi reuşit. Fără să-şi taie degetele. :))