miercuri, 31 decembrie 2014

Dorinte

Imi doresc sa avem un an macar la fel de bun ca 2014, imi doresc sa ne adunam toti 4 la un loc, la un moment dat; imi doresc sa fim sanatosi, imi doresc doi copii fericiti, imi doresc oameni buni in jurul meu, imi doresc sa am prietenii aproape ca pana acum, imi doresc sa ma trezesc binedispusa in fieare dimineata, imi doresc puterea de a ma bucura macar o data in fiecare zi, imi doresc sa nu uit sa-i multumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce ne da; imi doresc sa slabesc veo 10 kg, imi doresc sa ma las de fumat si imi mai doresc sa merg constant la sala; imi doresc sa imi tin promisiunile facute fata de copiii mei, imi doresc sa-i ajut pe ceilalti mai mult; imi doresc sa am mai mult timp pentru mine. Stiu ca daca imi doresc chestii, se vor indeplini.

Astazi, cand lumea se pregateste de petreceri, eu am ales sa ies la sanius. Si-am tras adanc aer in piept si m-am bucurat. Pentru tot ce am si pentru tot ce voi avea!

duminică, 28 decembrie 2014

Se stricase pisica

Aseară, după ce copiii şi tatăl lor au plecat la film, iar eu am rămas singură acasă să termin de citit o carte, am observat la un moment dat că mâţa noastră lipsea din peisaj, ceea ce nu-i stă deloc în fire. E prietenoasă şi dependentă de noi, musai trebuie scărpinată, mângâiată, băgată în seamă tot timpul. Aşa că am tot căutat-o prin casă. După o vreme, a scos capul de după canapea. Când am vrut să o iau în braţe, s-a ascuns speriată la loc. Şi uite aşa, timp de 2 ore, m-am chinuit să înţeleg ce avea mâţa noastră. Şi s-o îmblânzesc. Parca vedea fantome, se zburlea toată, se ascundea speriată după canapea şi nu îndrăznea sub nicio formă să iasă din sufragerie. Am plimbat-o în braţe prin casă, dar mieuna înfricoşată şi avea o coadă ca un pămătuf. Dădea semne clare că s-a speriat de ceva. Exact nu ştim ce a speriat-o, dar toată seara n-a fost în apele ei. Abia după ce s-au culcat copiii şi-a făcut curaj să se plimbe temătoare prin casă. N-am înţeles exact ce a păţit, aşa că întrebarea Ilincăi de dimineaţă mi s-a părut absolut firească "Mami, s-a reparat pisica?" :)))
După agilitatea cu care se cocoaţă în brad şi pe perdele, cred că s-a reparat...

PS: Pisica noastră e tot fără nume. Nu i-am găsit unul potrivit :)) O fi grav???

vineri, 26 decembrie 2014

Fericirea mi-e uşoară

Mă gândeam astă seară ce uşor îmi e să fiu fericită. Şi să mă bucur de fiecare moment. Şi cum îmi doresc eu să-i învăţ şi pe copiii mei să facă asta. Viaţa e frumoasă, deşi zilnic ne ies în cale momente care ne pot strica bucuria de a trăi... Acum un timp nu reuşeam să gândesc aşa. Poate am mai crescut, poate m-am mai maturizat, poate timpul m-a ajutat să înţeleg care mi-s priorităţile în viaţă.

Am avut parte de zile minunate şi în sărbătorile astea de iarnă. Pentru că aşa am ales să îmi fie zilele. Am ales să mă bucur. Ieri m-am bucurat de familie şi prieteni. Am mâncat, am dormit, am ieşit afară la plimbare, m-am jucat leapşa, ne-am jucat pantomimă şi am râs cu lacrimi, cum n-am mai râs demult... Ieri am desfăcut cadouri, pe care le-am aşteptat cu drag. Mi-era dor să primesc în dar cărţi, aşa că le-am primit.Mi-era dor să simt mirosul ăla de carte nouă, mi-era dor să citesc cu drag şi plăcere. Mi-era dor să văd un morman de cadouri sub brad, mi-era dor să văd chipuri de copii care zâmbesc cu ochii, să aud chiote de bucurie şi mi-era dor să ofer bucurie. Mi-era dor să fac ceva dulce, mi-era dor să-l vad pe soţul meu priceput făcând un ceaun de sarmale şi-o friptură delicioasă. Mi-era dor să-l primesc pe tata în vizită, din păcate vine atât de rar acasă... După ce mama nu a mai fost mi-a spus o vorbă care şi azi îmi răsună în urechi: "de-acum asta nu mai e casa mea, e doar a voastră"... M-am întristat, dar i-am respectat decizia şi în timp am ajuns să-l înţeleg. Mi-era dor să am casa plină de Petru, Iubi şi Costi, mi-era dosr să vad castroane pline cu seminţe azvârlite peste tot, mi-era dor să adun şosete aruncate peste tot. V-am zis că pot să mă bucur de orice dacă vreau, nu? :))

Şi-mi mai era dor de ceva. Îmi era dor să stau. Degeaba. Şi să mă uit la filme proaste de Crăciun. Ieri mai că intrasem în panică pentru o clipă că n-am reuşit să stau. Doar că azi cumva lucrurile s-au aşezat. Musafirii au plecat, iar eu mi-am luat cartea, m-am retras în camera noastră şi am stat. Şi am citit. Şi am dormit. Şi iar am stat. Şi mai apoi am văzut jumătate de film. Sfârşitul l-am ratat pentru că am adormit. Şi când m-am trezit, începuse alt film cu Moş Crăciun. Şi în pauzele de publicitate am citit. Şi m-am bucurat. La fel de mult cum m-am bucurat ieri, m-am bucurat şi astăzi. Şi o să mă mai bucur şi mâine. Pentru că aşa vreau eu. Vă recomand şi vouă să vreţi să fiţi fericiţi. E chiar uşor.

joi, 25 decembrie 2014

Rinocerul senzual

Rinocerul senzual este o specie noua, care a aparut brusc la noi in familie in timp ce 4 adulti si 3 copii se distrau jucand pantomima. Ilinca se straduia sa ghiceasca ce animal mima tati. Cum tati se unduia cam dubios, in timp ce noi radeam in hohote, dansa a presupus ca tati e un rinocer senzual :)))))

marți, 9 decembrie 2014

Ziua în care...

Astăzi a fost ziua în care:
... m-am furişat la Luca în cameră să-mi fur laptopul, să scriu rândurile astea aici (e clar, am un copil mare care pune stăpânire pe lucrurile mele, aşa cum făceam şi eu când eram copil)
... am primit o crăciuniţă frumoasă de la soţul meu, care nu-mi face prea des cadouri (şi tocmai de aceea a fost apreciat la adevărata lui valoare)
... Luca a luat 10 la prima teză din viaţa lui, la matematică (ceea ce îi dă multă încredere în forţele proprii, de care nu e mereu conştient)
... Ilinca s-a gândit că ar vrea ca din banii ei să ia un cadou mic, de Crăciun, pentru mami şi tati (aşa că am stabilit amândouă să o ajut eu să aleagă un cadou pentru tati şi să o ajute tati să aleagă un cadou pentru mine, în aşa fel încât să nu lipsească elementul surpriză. Demult s-a gândit ea la asta, dar cred că discuţia de la şcoală despre Crăciun şi spiritul Crăciunului a ajutat mult)
... nu m-am apropiat de aragaz (pentru că am umblat brambura cu Ilinca şi nu am ma avut timp să gătesc şi pentru că cel mai grozav soţ din lume a făcut asta)
... mă uit cu drag în jur şi mă bucur de cele omiecincisute de beculeţe care ne împodobesc casa (sunt o maniacă a Crăciunului, recunosc)
... Ilinca a înţeles că mami şi doamna învăţătoare sunt cumva la fel, pentru că dau aceleaşi explicaţii despre existenţa lui Moş Crăciun şi despre ce înseamnă, de fapt, Crăciunul :))
... ne-am adunat toţi 4 în jurul mesei şi am povestit ce-am făcut peste zi
... am dat pe puţin 40 de telefoane (sincer, cred că o să-mi mai crească o ureche)

Brusc am realizat că a fost o zi bună. Obositoare, dar grozavă. 

vineri, 28 noiembrie 2014

Am adormit zambind...

Ieri la pranz am adomit zambind. Demult nu mi s-a mai intamplat asa, de regula sunt asa de obosita incat nu stiu cand adorm. Dar ieri stiu ca am adomit zambind, ascultand zgomotele din jurul meu... Langa mine respira linistit omul meu, in camera alaturata se auzeau susotind copiii, se straduiau sa faca putina liniste, sa poata dormi mami. Si am zambit. Era totul asa de normal...
Pentru mine ieri a insemnat cam asa: cafea aromata, la multi ani mami si tati, te iubesc, plimbare, zambetele unor copii fericiti, obraji imbujorati de ger, rasete, o inimioara zambareata desenata pe zapada, o cetate care si-a deschis portile doar pentru noi, o ciorba de burta excelenta, un somn bun de pranz, o gogoasa buna de la Lidl, o vizita la niste oameni dragi. Ziua de ieri a mai insemnat ceva: 15 ani de cand am spus ca vreau sa fiu sotia lui, 15 ani de cand a spus ca vrea sa fie sotul meu. Acum, nu stiu daca ar mai zice acelasi lucru, dar ce mai conteaza? Acum cred ca e cam tarziu sa se mai razgandeasca... :))))

Ziua de ieri a insemnat familie, iubire si normalitate.

joi, 20 noiembrie 2014

Oh, mein Gott!!!

Telegramă: Ilinca a descoperit astăzi plăcerea de a rezolva probaleme la matematică!!! Stop. Dă Doamne s-o ţină. Stop. Aşa de fericită am fost din cauza ei şi pentru ea, că s-a şters brusc toata ziua asta nebună de azi. Stop. Să curgă şampania şi felicitările. Stop.

miercuri, 19 noiembrie 2014

Astăzi, Ilinca şi dungile

Ieri, am povestit despre Ilinca şi miorlăielile ei. Astăzi, povestim despre Ilinca şi nişte dungi.

Aş lua-o totuşi cu începutul zilei, memorabilă de altfel până la această oră. Mă aşteptam s-o găsesc cu un ditamai botul din cauză de vaccin, dar am găsit-o dis de dimineaţă zâmbind. Wow, ce surpriză!!! Ilinca nu zâmbeşte niciodată la trezire. E veşnic morocănoasă şi veşnic se miorlăie. Şi totuşi, azi s-a trezit veselă şi gureşă ca o vrăbiuţă. La prânz, după vaccin, era la fel de veselă. Prima grijă a fost să-mi povestească despre cum NU ARE TEME!!!! Doamna învăţătoare, ţin să vă mulţumesc pe această cale pentru o nouă  repriză de Ilinca fericită. După amiază a fost la desing, a venit la mine la birou şi.... supriză: era tot veselă şi glumeaţă!!!

Pe drumul spre casă, am început să-mi recunosc copilul: a început cu "vreau". Vreau 50 de bani să-mi iau ceva de la magazin. Vreau bomboane. Vreau ciocolată. Vreau biscuiţi. Vreaă căciulă de moş de un leu cincizeci, vreau mănuşi, etc. Îi zic:
- Te rog, mai termină cu "vreau" ăsta, zic eu, nu te vezi cu burtă ai făcut? mai lasă-l încolo de zahăr, îngraşă.
Ea îşi descheie tacticoasă fermoarul la geacă şi îmi arată bluza cu dungi spunându-mi foarte serioasă:
- Ţi se pare că m-am îngrăşat. E de la dungi. Dungile orizontale te fac să pari mai grasă şi mai scundă. Aşa că nu-mi mai da să port bluza asta în dungi. :)))))

No comment, no comment. Ilinca le ştie pe toate, mai ales cum e cu dungile.

marți, 18 noiembrie 2014

Miorlăielile Ilincăi şi America Latină

Ilinca se miorlăie veşnic din varii motive, mai mult sau mai puţin întemeiate, mai mult sau mai puţin plauzibile. Am ajuns la concluzia că pur şi simplu aşa e ea, aşa funcţionează. Conversaţiile noastre se desfăşoară aproape întotdeauna după acelaşi tipar: ea se miorlăie, eu încerc să-i demonstrez că nu-i dracul aşa de negru. Uneori mai obosesc şi îmi pierd răbdarea şi o mai reped cu explicaţiile, dar de cele mai multe ori îi explic, cu toată răbdarea de care sunt în stare, că nu e chiar ca ea. Azi, pe la al treilea telefon, conversaţia noastră a decurs cam aşa:
- Maaaaaaami, nu vreau să mă duc mâine la şcoală, o să fie cea mai rea şi cea mai bună zi, dar eu nu vreaaaau să mă duc!!!
- De ce, Ilinca? Şi cum adică o să fie cea mai rea şi cea mai bună zi?
- Păi o să fie cea mai rea pentru că mâine trebuie să facem vaccinul. Şi o să fie cea mai bună pentru că mâine terminăm orele la 10:30!!!
(Aici intervine momentul în care îi tot explic ce e cu vaccinurile, de ce le facem, etc.)

Conversaţia continuă pe acelaşi ton miorlăitor pe următoatele teme: nu vrea să-şi facă lecţiile acum pentru că ea vrea să înceapă cu o pauză, nu vrea să mănânce măr şi iaurt la gustare, ea vrea a treia oară pe ziua de azi ciocolată, nu-i convine că mai e o săptămână până vine tati pentru că o săptămână e muult. Cu răbdare, dezbatem toate temele de mai sus. La un moment dat îşi epuizează toate motivele bune de miorlăit. Şi totuşi vrea să se mai vaite niţel. Aşa că îmi spune, din senin:
- Maaaaami, eu nu vreau să ne mutăm în America Latină!!!
- De ce, fată? întreb eu mirată (de parcă am bagajele deja făcute pe hol şi mâine la prima oră plec spre America Latină)
- Pentru că în America Latină copiii sunt trimişi să muncească în mine şi eu nu vreau să muncesc în minăăăă!!!
Deja nu mă mai pot abţine şi încep să râd cu poftă. Printre hohote o liniştesc, totuşi, că nu o sa ne mutăm nici în America Latină şi nu o s-o trimit nici la muncă în mină. Deocamdată. :)))))

duminică, 16 noiembrie 2014

Guest post by Luca Ştefan Adamescu, 11 ani - Cifrele şi alegerile prezidenţiale

Disclaimer: Luca are de făcut o compunere la lb. română despre lumea cifrelor şi a semnelor matematice folosind personificarea. Redau compunerea mai jos fără a modifica în vreun fel textul:

"Într-o zi, într-un caiet de matematică, cifrele şi semnele matematice au început sa înnebunească deoarece nu mai aveau conducător. Aşa că aceste cifre şi semne au hotărât să facă o alegere publică pentru un nou preşedinte.

Din partea Partidului Sub Zero a fost numit Minus Cinci deoarece el putea să hipnotizeze cifrele prin talentul lui de vorbitor. Pentru Plus Zero va candida numărul 100 pentru pătrăţelul principal. El putea să întoarcă cifrele de partea lui prin puterea lui de convingere. De la partidul ASL (Alianţa Semnal Liberală) va candida semnul X, care poate să înmulţească voturile ameţitor. Iar de la partidul Fracţionar (după cum îi spune şi numele - cel mai zgârcit şi mai huiduit partid) va candida A/B.

Deci, turul 1: toate cifrele au aşteptat cu sufletul la gură acest moment deoarece era unul important. Pentru cifrele din diasporă nu au fost deschise suficiente secţii de vot, aşa că au trebuit să aştepte în frig pentru a vota. Numai 40% din populaţia cifrelor cu drept de vot au mers la vot. Iar în străinătate au stat la cozi degeaba deoarece nu au putut vota.

Mai pe seară, la A la puterea 100 (televiziunea semnelor) rezultatul a fost clar: Plus Zero şi ASL au ajuns în turul 2.

În turul 2 statisticile au arătat că numărul de cifre care au votat a fost dublu. Iar reziltatul numărătorii a fost că partidul Plus Zero şi candidatul 100 au câştigat alegerile şi pătrăţelul principal"

Judecaţi voi, vă rog. Eu doar mă întreb dacă nu cumva m-am uitat prea mult la televizor... 
PS: sunt mândră de el, plăcerea mea de a scrie se pare că i s-a transmis şi lui.

vineri, 7 noiembrie 2014

Campania mea electorală

Nu, n-am să scriu despre politică, de data asta am ales să mă ţin departe de toată nebunia asta a alegerilor. Nu am intrat în polemici electorale, dar am mers la vot, e dreptul meu. Şi-o să mă mai duc. Pot însă să vă povestesc cum am fost aleasă şi săptămâna asta "cea mai bună mamă din lume". Adevărul e că în marea majoritate a timpului sunt într-o campanie electorală continuă. Îmi place să candidez la postul ăsta.

Reţeta de săptămâna asta sună cam aşa: se ia una bucată copil de 11 ani, bosumflat după o zi de marţi cu ore până la 7 seara, mai ales că sora lui era în vacanţă. Se aşteaptă copilul fix în poarta şcolii şi se lansează o invitaţie la KFC. Brusc nu mai e bosumflat. Devine din morocănos, doar puţin obosit. Odată ajunşi la locul cu pricina, copilul începe să prindă glas. Când, ca prin minune, apare în faţa lui o porţie generoasă de mâncare, copilul se însufleţeşte şi prinde a vorbi şi a povesti. Pe măsură ce se umple burtica acestui copil, conversaţia devine mai spumoasă. Facem un scurt rezumat al zilei, avem o disuţie interesantă despre diftongi, triftongi şi hiat. Se accesează puţin atotştiutorul "google" de către o mamă care nu prea mai ştia ce mama naibii e ăla un hiat, se lămureşte problema şi brusc conversaţia ajunge într-un punct periculos: lego şi ce ne mai dorim de Crăciun anul ăsta. Cum Dumnezeu am ajuns să discutăm despre Lego la 2 minute după ce am lămurit problema cu hiatul, nu mai ştiu. Ne-am lăsat duşi de val. Copilul o informează suav pe mama lui ce Lego îşi mai doreşte anul ăsta de Crăciun. Mai accesăm încă o dată pe isteţul ăla de google şi, dintr-o dată, pe mamă o apucă ameţeala. Lego-ul dorit costă doar cincisuteşicevadelei. Uh. Pretty much, zic eu. De acord, zice el, nu merită chiar aşa de mulţi bani. Lăsăm subiectul deschis şi ne ridicăm de la masă. Mama continuă cu răsfăţul odorului. Îl întreabă duios dacă vrea şi desert, de parcă cele două mii de calorii din puiul ăla prăjit nu erau suficiente. Băiatul zice că vrea. Ne oprim în supermarket. Cel mai bun desert e ciocolata, evident. El vrea de-un fel. Eu aleg să-l spurc şi la nişte bomboane demenţiale, cu rom. Plecăm fericiţi către casă. Ajungem şi continuăm negocierile cu Lego. Îl aşez în faţa laptopului, îi deschid un site care e cumva raiul pe pământ al legomaniacilor, îi dau un buget. În 5 minute bugetul oferit de un tată generos e cheltuit. Copilul e fericit. Mama e uşurată. Şi tata la fel, sunt convinsă de asta.. În loc de noapte bună mamei i se susură suav la ureche: "eşti cea mai bună mamăăăăă din lumeeeeee". The end.

În episodul următor: cum să devii cea mai bună mamă din lume pentru o fetiţă de 8 ani. Stay tuned. :))))

joi, 6 noiembrie 2014

Ilinca, bunicul şi temele la matematică

După cum se ştie, săptămâna asta copilul cel mic e vacantă, spre disperarea copilului cel mare căruia i se pare nedrept ca el să meargă la şcoală în timp ce sora lui nu face nimic acasă. Ca să nu o mai vadă pe asta făcând nimic acasă, Ilinca a fost expediată, împotriva voinţei ei, la bunicul la ţară până astă seară. Aşa că azi, ca de obicei, am sunat-o să văd ce mai face ea cu bunicul la ţară. Am avut următoarea conversaţie în care eu încercam să scot cuvintele de la ea cu cleştele, iar ea îmi răspundea printre dinţi, îmbufnată nevoie mare, apăsând fiecare cuvânt în parte:
- Ilinca, ce faci?
- Mbineeee
- Te plictiseşti?
- Mnuuuu
- Te uiţi la TV?
- Mnuuuu...
- Eşti cumva supărată?
- Mnuuuu...
- Dar ce faci? întreb eu enervată de-acum. Faci teme?
- Stau cu bunicul.
- Şi bunicul ce face?
- Îmi verifică temele la ma-te-ma-ti-că!!!
- Păi la atâţia ani câţi are, mai ştie bunicul să socotească? încerc eu o glumă.
- DIN PĂCATE, DAAA!!!
:))))

Când am luat-o în primire pe domnişoara mi-a zis bunicul că a verificat el ce a verificat, dar l-au lăsat nervii de la câte greşeli a găsit, aşa că s-a lăsat păgubaş. Şi mi-a zis că acum mă crede când îl sun eu să mă vait că Ilinca nu vrea să se concentreze la lecţii. Până azi credea că-s eu o mamă nebună care exagerează...

duminică, 2 noiembrie 2014

Un gând, o mulţumire

Aseară am adormit cu un gând. Şi-o mulţumire. I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru tata. De multe ori îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru multe ce ni se întâmplă. Am şi de ce. Dar aseară i-am mulţumit pentru tata. Pentru că, datorită lui, am timp, în acest weekend, de mine. De mine şi de gândurile mele, pe care le ascult în linişte. Ieri la prânz am lăsat copiii la el. Luca vine acasă luni dimineaţa, pe Ilinca o aduc acasă de-abia vineri. Îi iubesc dincolo de cuvinte, dar uneori am nevoie de-o pauză. După 7 săptămâni de agitaţie, nebunie, şcoală, un du-te vino epuizant pentru mine şi probabil şi pentru ei, pot să-mi iau 2 zile de pauză. Ultima săptămână am fost într-o agitaţie continuă, ni s-au întâmplat lucruri despre care am să povestesc, poate, vreodată, cu amuzament. Ziua de vineri cred că e câştigătoare într-un top al celor mai proaste zile din anul ăsta. Dar ziua de vineri a trecut. Şi a venit un weekend în care respir. Şi în care mă odihnesc. Mi se pare raiul de pe pământ weekendul ăsta. Îmi încarc bateriile pentru încă 3 săptămâni până vine Alexandru şi mai are cine să mă trimită şi pe mine să stau degeaba. Sunt convinsă că şi tata îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru glasurile de copii din casa lui, pentru că ştiu că singurătatea în care îşi trăieşte zilele e apăsătoare. Pentru el e apăsătoare, pentru mine e acum o binecuvântare. Doamne, îţi mulţumesc! Pentru zilele astea două şi pentru multe alte lucruri pe care le ştim doar noi doi...

duminică, 26 octombrie 2014

Solidaritate frăţească

Dis-de-dimineaţă, într-o oarecare zi de octombrie, cum ar fi cea de astăzi, când ne-am trezit cu toţii uşor ameţiţi din cauza schimbării de oră, când fiica mea e ofticată că nu pot să o duc chiar ACUM la Bucureşti, unde ninge ca-n poveşti, când m-am trezit cu gândul la o varză cu afumătură, când l-am supărat pe tata spunându-i că azi nu mergem la el fiindcă nu ne place să ieşim din casă, Luca s-a decis că e momentul să-mi dea o lecţie despre solidaritatea dintre fraţi şi obligaţiile lor unul faţă de celălalt. Să mă explic: pentru el, solidaritatea frăţească însemnă, printre altele, că fraţii sunt oarecum obligaţi să împartă absolut orice. Inclusiv virusul care a chinuit-o pe sora lui săptămâna aceasta. Păi dacă ea a vomitat si a avut dureri de burtă şi a mâncat mâncare de regim, împotriva voinţei ei, de ce n-ar face şi el asta? Aşa că acum zace şi dânsul pe canapea, suportând cu stoicism crampele, starea de vomă şi jucându-se pe telefon. Nu înainte de a mă întreba dacă maine ar putea lipsi de la şcoală, că doar şi Ilinca a lipsit o zi. Mai vedem, puiule, mai vedem, poate până maine trece şi poţi merge liniştit la şcoală...

Iar eu, după ce termin varza cu afumătură la care am poftit, o să fac un orez cu morcovi şi nişte piept de pui la grătar, o bunătate. Şi am să merg şi la magazin sa reîmprospătez stocul de banane, covrigi şi sticsuri. Că tocmai l-am terminat.

Duminică frumoasă tuturor, dragii moşului!

joi, 16 octombrie 2014

40

Dragul meu,

La 40 viaţa de-abia începe, eu aşa cred. Sau poate încerc eu să mă încurajez, ţinând cont că şi eu mă îndrept vertiginos spre cifra asta?! E doar un număr, dintr-un şir lung, sper eu, cât mai lung... E o cifră la care poţi face un scurt bilanţ şi sunt convinsă că îţi dă cu plus: doi copii absolut minunaţi şi o nevastă mişto. Care te iubeşte mai mult decât la 35, mai tare decât la 30 şi mai altfel decât la 25 :)

Astăzi am stabilit cu Ilinca, de dimineaţă, că anul ăsta toate zilele noastre de naştere vor fi serbate a doua oară fix pe 25 noiembrie. Marţi, 25 noiembrie, va fi din nou ziua mea, ziua Ilincăi, ziua lui Luca şi ziua ta. Vom avea un tort mare şi frumos, cu poza noastră pe el. Aşa vrea zâna noastră mică. Vom veni noi două, ca nişte prinţese ce suntem, să ne aducem prinţul acasă. Dacă eşti cuminte, poate splălăm şi maşina înainte :) Mai apoi, îl vom lua şi pe Luca de la şcoală şi după aceea ne putem serba liniştiti şi putem mânca dintr-un tort cu poza noastră pe el. E visul meu să-mi mănânc propriul cap, recunosc.  :))))

După cum ziceam, 40 e cel mai bun moment să te bucuri de viaţă, să te bucuri de noi şi să te bucuri de prieteni. Pentru că fiica ta cea tare-n gură ca tine, fiul tău cel domol şi nevasta ta cea fabuloasă sunt cele mai minunate lucruri care ţi s-au întâmplat pâna acum.

Cu dragoste,
cei 3 minunaţi din viaţa ta

joi, 2 octombrie 2014

11 ani - declaraţii de iubire

Când am trezit-o de dimineaţă a zâmbit cu ochii încă închişi şi mi-a şoptit, somnoroasă: "Mami, azi e ziua lui Lucaaaa!!! E cel mai bun frate din lume pe care şi l-ar putea dori o soră pentru că mă ajută la lecţii, nu mă bate prea tare aşa cum fac alţi fraţi şi îmi dă un pupic de fiecare dată înainte să plece la scoală." Şi s-a dat repede jos din pat, înviorată brusc de gândul că azi e ziua lui. Fratele ei...

Aş mai adauga eu că e cel mai bun, mai blând, mai înţelegător, mai empatic, mai conştiincios, mai silitor şi mai minunat copil de 11 ani pe care viaţa ni l-a dăruit cu generozitate şi bunătate. S-a bucurat sincer când am intrat în camera lui cu o prăjitură şi o lumânărică, cântându-i "la mulţi ani", atât noi, fetele, cât şi tati, la telefon. Sper să-şi păstreze zâmbetul toată ziua şi să se bucure. Îmi doresc să aibă o zi minunată, în ciuda vremii mohorâte de afară. Nu contează ploaia, contează bucuria din sufletele noastre!

La mulţi ani, copil bun! Te iubim!

vineri, 19 septembrie 2014

Ilinca şi dictarea

Ieri, când am întrebat-o ce a făcut la şcoală, mi-a zis că le-a dat doamna o dictare. Râzând, o întreb ce notă o sa ia. Foarte încrezătoare, îmi spune că o sa ia un minus FB.
Azi mi-am amintit de dictare.
- Ce notă ai luat, Ilinca?
- Păăăăi.......
- Hai, curaj, zi-mi cât ai luat! Cumva minus FB-ul ăla promis?
- Ăăăăăă, nu. Doar un B.
- Păi n-ai zis tu, mamă dragă, că iei un minus FB? Eu te-am crezut, să ştii. Ca de obicei...
- Păi eu aşa am vrut să iau, doar că doamna ne-a dat dictarea prea dimineaţă, nici nu apucasem să mă dezmeticesc prea bine! zise ea brusc înviorată de faptul că găsise vinovatul, şi ăla nu ea chiar ea :)))))
- Te rog, poate data viitoarre îţi iese mai bine?!
- Bine, fie, promit că măcar o să încerc. (din păcate nu pot să redau în scris tonul înţepat cu care a răspuns, de parcă îmi făcea mie o favoare)

PS: am studiat acum dictarea, pentru câte litere a mâncat din câteva rânduri, eu i-aş fi dat mai puţin :))
Când se termină cu mâncatul de litere? Că Luca nu prea a suferit de boala asta şi nu ştiu....

joi, 18 septembrie 2014

Despre dor şi grijă

Se fac mari şi încep să simtă şi să conştientizeze cum e cu dorul şi cum e cu grija. Dorul şi grija faţă de celălalt. Din păcate în toamna asta se petrec schimbări în viaţa lor care îi despart. Îi despart fizic şi încep să-şi simtă lipsa. Luca învaţă după amiaza şi stă singur acasă dimineţile. Ilinca învaţă dimineaţa şi stă singură acasă de la prânz până după amiaza. Nu mai au timp să se joace, să se certe şi să se împace. Şi-şi duc dorul. Şi, prin gesturi mărunte şi vorbe simple îşi mărturisesc dragostea ce şi-o poartă. În prima zi de şcoală Luca a sunat-o pe Ilinca, să se asigure că a ajuns cu bine acasă şi că a putut să-şi descuie uşa şi să intre în casă. M-a impresionat pentru că s-a gândit la ea, cu grijă. Astăzi, Ilinca mi-a spus, timidă, că-i pare rău că de multe ori i-a spus lui Luca să o lase în pace, când stăteau împreună. Pentru că acum îi e mereu dor de el şi-i simte lipsa şi ar vrea să stea mai mult împreună. În fiecare zi, după ce mănâncă de prânz, chiar înainte să plece la şcoală, Luca îi pregăteşte masa Ilincăi, din proprie iniţiativă, fără să-i fi spus eu să facă asta. Îi pregăteşte masa cu faţă de masă, şerveţel, tacâmuri şi ciorba caldă. Apoi o aşteaptă să vină, îi dă un pupic pe fugă şi pleacă grăbit la şcoală.Pleacă regretând că nu poate să stea mai mult timp cu ea...

Astăzi, în parc, un băieţel a râs de Ilinca şi i-a spus că e urâtă cu ochelari. Bleaga asta mică s-a pus pe plâns şi suspinat. Şi i l-a pârât lui Luca, de îndată ce s-au întâlnit. Luca s-a enervat şi i-a explicat că nu e cazul să se mai supere, copiii sunt răutăcioşi uneori...

Mi-s dragi când îi aud spunându-şi "mi-a fost dor de tine"... Şi sufăr pentru ei şi cresc şi eu o dată cu ei. Pentru că, de fapt, ei cresc... Şi mi-e greu,uneori, să-i văd crescând...

duminică, 14 septembrie 2014

Nenea

Aseară, un ţânc de nici doi ani îl striga pe Luca "nenea". Pe Luca?! Luca al meu? Parca mai ieri tatăl ţâncului aştepta la uşa unui spital oarecare din Bucureşti, împreună cu alţi oameni minunaţi, să se nască Luca. Luca al meu. Luca a fost primul copil din gaşca asta frumoasă a noastră. A fost privit, pe alocuri, ca un spărgător de petreceri. Pentru că pe vremea când ceilalţi mai copilăreau (petereceau, sa fiu mai exactă), noi doi, eu şi Alexandru, sufletul găştii, schimbam scutece şi legănam un bebeluş. Şi nu mai aveam timp de prieteni. Şi eram priviţi ciudat. Cum adică să nu mai avem timp de prieteni? Totuşi, după atâţia ani, gaşca e aceeaşi. Pentru că prietenii adevăraţi au înţeles, ulterior, care era treaba cu scutecele şi legănatul. Pentru că noi doi, eu şi Alexandru, am avut răbdare şi i-am văzut şi pe ei schimbând scutece, rând pe rând.

Acum Luca al meu e cel mai mare. Suficient de mare încât cei mai mici din gaşcă să-l strige "nenea". Şi uite aşa, la un pahar cu vin (bine, trei, dacă vreţi cantităţi exacte), un cârnat de Pleşcoi şi o pastramă, am realizat aseară cum au trecut anii. Enervant este că mă simt la fel de tânără. Şi totuşi nu mai sunt. Perioada de schimbat scutece şi legănat mi se pare ca un vis. Acum pare un vis frumos. Atunci părea un vis mai puţin frumos. Nu mai contează, anii au trecut. Prietenii sunt aceiaşi, copiii din gaşcă s-ai înmulţit. E frumos aşa. Acum avem cu toţii un sens. Sensurile noastre sunt frumoase şi norocoase. Pentru că au părinţi care fac parte dintr-o gaşcă de oameni minunaţi, care încă mai sunt împreună după atâţia ani. Îmi doresc ca şi copiii noştri să ducă mai departe prietenia noastră... Vă iubesc, oameni minunaţi, care ne-aţi fost alături atâţia ani!

miercuri, 3 septembrie 2014

Cum să-i spui mamei o veste proastă

Ieri, aproape de ora la care trebuia să plec de la biroul, mă sună fiul meu cel mare.
- Mami, ce faci? întreabă el suav.
- Bine mami, răspund eu, deja circumspectă, pentru că nu mă sună niciodată să mă întrebe ce fac...
- Mami, cumva eşti prost dispusă? întreabă el uşor îngrijorat.
- Nu, mami, nu sunt, răspund eu punându-mi deja întrebări despre ce se petrece acasă, unde doi copii erau singuri de vreo 2 ore deja.
- Bine, dacă nu eşti prost dispusă, atunci pot să-ţi spun că Ilinca a scăpat pe jos borcanul cu miere (unul din ala mare, de 800 de grame), care s-a spart şi acum Ilinca urlă foarte tare pentru că o s-o cerţi tu.

Să râd? Să plâng după mierea aia bună rău? Să mă enervez? Nuuuuu, nici gând. Printre suspine şi lacrimi am reuşit să vorbesc cu Ilinca şi să o rog să spele pe jos şi să adune cioburile, de preferinţă fără să-şi taie vreun deget. Ceea ce a şi reuşit. Fără să-şi taie degetele. :))

duminică, 31 august 2014

La mulţi ani, Iubi!

La mulţi ani, draga mea dragă! Îţi doresc ce-mi doresc şi mie: să fii sănătoasă, să te bucuri de cel mai mişto băieţel de 4 ani pe care-l cunosc eu, de soţul tău care te iubeşte şi te preţuieşte şi te supără uneori ca orice soţ din lumea asta care se respectă, de părinţii şi de prietenii tăi cei minunaţi, în frunte cu mine :) Cele 37 de primăveri ale vieţii tale (ha, ha, ce-mi place cum sună asta) au trecut cu folos pentru că te-ai făcut mare şi sunt mândră de tine. Ştiu că poţi să faci orice îţi doreşti cu adevărat pentru că eşti curajoasă, eşti puternică, eşti răbdătoare şi perseverentă. Poate că cine trebuia nu ţi-a spus lucrurile asta la timp dar eu, în calitate de mamă a ta spirituală, ţi le spun acum. Aşa cum îi spun şi Ilincăi,îţi spun şi ţie că poţi să faci orice: ai putut să-ţi faci băieţelul mare, ai putut să faci pace cu tine, ai putut să nu dai bir cu fugiţii atunci când eu aş fi dat, deci you ca do it, baby :)) Te iubesc şi te iubim always and forever! Până şi copacul meu te iubeşte, deşi nu îţi spune asta niciodată, de-abia mi-o spune mine. Ne leagă atâtea în viaţa asta, încât sunt convinsă că ne vor lega multe şi în vieţile viitoare. Dar până ajungem la ele, să ne bucurăm de asta, zic. You're my person :)) şi sper că atunci când o să fim bătrâne şi senile să nu uităm asta niciodată. Poate că o să uităm cum ne cheamă şi o să facem cunoştinţă în fiecare zi, dar sper să nu uităm cât ne-am iubit în viaţa asta. La mulţi ani!!!

vineri, 29 august 2014

8

8 ani bucurosi
8 ani impliniti
8 ani fericiti
8 ani luminosi
8 ani de iubire
8 ani de distractie
8 ani de magie
8 ani de rasete

8 ani minunati!

La multi ani, draga noastra Ilinca! Mama, tata si fratele tau te iubesc! Si multi alti oameni buni si frumosi pe care viata ni i-a scos, cu generozitate, in cale! Esti cel mai bun, mai intelegator si mai frumos copil din lume!

duminică, 17 august 2014

Tu esti vedeta mea, un star de cinema

- Mami, tu ti-ai dorit vreodata sa fii vedeta?
- Nu, nu cred ca mi s-ar fi potrivit...
- Ti-ai dorit doar sa fii mamica?
- Printre altele, da, si asta.
- Pai o mamica este mereu o vedeta pentru copiii ei. Ei o admira mereu!
Uh, ce tare e fi-mea, imi zic eu in gand. Nu m-as fi gandit niciodata la asta.... N-apuc sa termin gandul, ca mai vine o replica:
- Si te-as admira si mai mult daca m-ai ajuta sa tai felia asta de chec. :-)


marți, 8 iulie 2014

Dragă Ilinca (2),

Tu ştii că, uneori, eşti o fricoasă mică, ca un iepuraş. Dar mai ştii ca, întotdeauna, te-am lăsat să faci lucrurile în ritmul tău, pentru că aşa obţinem cele mai bune rezultate şi aşa realizezi cât e de uşor să faci chestii de care, în gereral, te temi. Pe tine nu te motivează prea mult competiţia, nici măcar aia cu fratele tău, decât la mici prostioare zilnice care ne fac viaţa mai frumoasă şi mai palpitantă :)

Am promis că te laud public, pe blog, că ţi-ai făcut curaj şi ai pornit să înoţi singură - singurică, pe distanţe mai lungi. M-am bucurat tare mult când, în weekend, în timp ce înotam turele mele interminabile de bazin, m-am trezit cu tine fix în mijlocul bazinului. Tu, care nu te îndepărtai mai mult de 3 metri de margine. Eu ştiu că tu poţi să înoţi încă de anul trecut. De când vă jucaţi mereu în bazinul de adulţi, fără ajutorul colacului sau al aripioarelor. Te-am tot îndemnat să faci asta şi te-am tot încurajat. Dar nu ai vrut. Te tot uitat în spate şi când vedeai că te-ai îndepărtat de zona ta de siguranţă, intrai în panică şi începeai să înghiţi apă :) Dar de data asta ţi-ai făcut curaj şi ai început să înoţi voiniceşte alături de mine! Bravo, fetiţa mea curajoasă! Ai văzut că poţi? Poţi să faci multe lucruri, dar te încăpăţânezi să nu mă crezi. Te rog, ai mai mult încredere în tine! Ştiu că e uşor de zis, dar greu de făcut. Însă noi suntem aici să te susţinem şi să te încurajăm! Cu drag, mama.

joi, 3 iulie 2014

Mie mi-e dor, lui nu

Mie mi-e dor de fiul meu. Lui nu îi e dor de mine. Nu-mi place să am doar un copil acasă. Copilul de acasă se plictiseşte fără copilul de la ţară, dar nu recunoaşte. Copilul de la ţară se plictiseşte fără copilul de acasă, dar e prea mândru să recunoască. Casa mea e pustie fără doi copii, parcă îmi lipseşte veşnic ceva. Ilinca nu are partener de joacă, aşa că vrea să se joace tot timpul cu mine. E distractiv o vreme, apoi nu mai am chef. Deci, îmi vreau copilul înapoi... Dar el nu vrea să vină... Cum să-l conving?

duminică, 29 iunie 2014

Mami, te rog frumos, vreau să-mi dai o pedeapsă

De o vreme încoace, cea mai tare distracţie a amândurora este să bată mingea in casă. În sufragerie, mai exact. Din când în când mai pică un goblen de pe perete. Avem multe, e drept, munca mamei şi a tatălui. Într-un timp cădeau victime colaterale şi icoanele lui tati, de pe pereţii din hol. Cel mai tare mă enerveaza faptul că se apucă să bată mingea fix la orele de somn ale altora, inclusiv ale mele. Şi că ridică tot praful din covor, care se adună veşnic pe mobilă. Şi îi tot rog. Frumos. Să nu mai bată mingea în casă. Să-şi găsească alt joc. Astă seară, însă, s-a produs inevitabilul: Ilinca, jucându-se singură cu mingea (norocul lui Luca, aş zice, el era la el în cameră) a spart lustra. Cât să reziste biata lustră? Şi m-am enervat. Şi eu când sunt nervoasă, ţip. O fac extrem de rar, ca atare ţipele mele produc efectul scontat de fiecare dată. Şi în timp ce ţipam şi făceam morală, Ilinca mea plângea şi se îngrămădea peste mine, să calce în sutele de cioburi mărunte mărunte ale decedatei lustre. Şi am început să ţip şi mai tare, că risca să se taie rău la tălpi. Şi s-a dus la ea în camera, cât timp am aspirat eu, încercând să mă calmez. Bocea de zor, cu vorbe. Că ea aşa plânge, cu vorbe, când supărarea e mare. Şi se vaită. Un deliciu s-o asculţi, pe bune. După vreo cinci minute, apare după mine prin casă zicând următoarele:
- Mami, te rog frumos vreau să-mi dai o pedeapsă! O merit! Am spart lustra, o merit, dă-mi te rog o pedeapsă! (bocind cu lacrimi de crocodil, cu mucii şiroaie în barbă şi cu lacrimile grămadă pe sub ochelari)
(Pauză din partea mea, încercam să-mi înăbuş un hohot de râs)
- Bine, zic, maine nu te mai joci pe tabletă!
- Doar mâine? Nu mă mai joc 3 săptămâni!!!
(De-acum n-am mai putut să-mi înăbuş hohotul ăla de râs)
- Las-o baltă, zic, ai scăpat uşor, ţi-ai cerut iertare, am înţeles că ştii că ai greşit, linişteşte-te şi hai să facem pace.
- Şi nu mai merg nici în concediu cu voi, ca să am bani să cumpăr o lustră nouă!!! (alte hohote de plâns sfâşietoare). Şi vreau o pedeapsă adevărată, te rog, să-mi dai o pedeapsă!!!


Nah, eu acuma ce să fac? Să îi dau o pedeapsă adevărată sau nu? Se pare că o zi fără tabeltă nu e o pedeapsă suficient de bună pentru fiica mea... E drept, nu mă lasă inima... Mai ales când încă o aud suspinând pe canapea în sufragerie...

vineri, 27 iunie 2014

E cool sa fiu mama de fata

Stateam azi dupa amiaza pe peronul garii, asteptandu-mi nerabdatoare copiii acasa. Inima-mi batea repede, de emotie si bucurie ca aveam sa-i revad dupa cinci zile fara ei. In timp ce molfaiam la niste covrigi, iaca apare iute trenul. Mi-am dat seama ca stau la peronul gresit, dar am ales sa nu alerg dupa tren. Am stat pe loc, le-am vazut mutrele zambitoare. Intai am vazut-o pe distinsa domnisoara. Un zambet larg, o palarie roz si niste ochelari. Le-am facut cu mana zambind. Am luat-o agale dupa tren. Au ajuns inaintea mea, s-au dat jos din tren si m-au asteptat cuminti sa ajung la ei. N-am apucat sa ma apropii peea bine, ca a inceput sa turuie Ilinca: "mami, ti-ai luat sandale! Si sunt cu toc! Ce frumoasa esti! Bravo tie. Vezi, Luca, ti-am spus eu ca si-a luat sandale cu toc. De-aia a ajuns asa greu la noi. Nu stie sa mearga prea bine pe tocuri!" S-o pupe mama pe ea de vigilenta...

luni, 23 iunie 2014

Despre cum e în vacanţă sau cum să tragem mâţa de coadă

Fix când mă gândeam să scriu o postare din aia seacă, să mă vait că n-am despre ce să mai scriu pe blog, nemaiavând principalele două surse de inspiraţie acasă, iaca sună telefonul. Cine-i oare? Iaca sursele mele de inspiraţie...

Întâi am avut o conversaţie cu fiul meu. Care mi-a povestit cum au fost ei azi în vizită la vărul meu de la ora 12 la ora 19. Au stat atâtea ore pe capul Tinei, i-au tocat ăleia nervii, i-au mâncat mâncarea, i-au băut limonada, au lins prăjitura, au zburătăcit găinile, raţele, porcii şi puii, au alergat căţelul şi pisica. I-au consumat curentul uitându-se la televizor şi într-un final a venit bunicul să-i ia acasă. (Luaţi aminte, nu-i poftiţi în vizite pe aştia doi că-i uita Dzeu la voi şi aduc şi pagubă, mănâncă prea mult, fac gălăgie şi vorbesc într-una) În timp ce povestea cu încântare despre cele de mai sus, începe Luca să ţipe „Gooooool!!!!”
-         Aham, deci te uiţi la meci. Cine a dat gol?
-         Nu ştiu, răspunde dânsul iute. Dar a dat cineva gol.
Ce frumos, se uită şi băiatul meu la un meci şi habar n-are cine cu cine joacă...
-         Îţi place în vacanţă?
-         Daaaaaa, e foarte frumos.
-         Mai boceşti că s-a terminat şcoala?
-         Nuuuuuuu.
-         Îţi mai e dor de doamna şi de domnul?
-         Da, puţin...
În maxim două săptămâni îi trece şi dorul, garantez.

Ia să schimb două vorbe şi cu fiica mea. Care ce credeţi că făcea? Trăgea mâţa de coadă. Şi citea. Nu la figurat, ci la propriu. Trăgea mâţa de coadă. Sigur mâţa aia are astăzi coada puţin mai lungă decât ieri.
-         Ţie cum ţi-a plăcut ziua de astăzi?
-         Oh, a fost frumoasă, mi-a plăcut in vizită. Vreau să mai merg.
-         Ţie ţi-e dor de şcoală?
-         Nuuuuuuu, absolut deloc.
M-am liniştit.

Ca atare la bunicul e frumos, se poate trage o mâţă de coadă oricând, se pot culca la orice oră că nimeni nu zice nimic, au voie să mănânce orice, bunicul nu numără calorii, pot face drăcii că nu-i ceartă nimeni. Trebuie doar să nu se certe, să îşi facă paturile dimineaţa şi să facă ordine în urma lor. Cum bunicul nu e deloc pretenţios, îl pot mulţumi uşor J

De dimineaţă am întrebat de ce nu m-a sunat când s-au trezit. Cumva nu vă e dor de mama voastră? „Nu prea, mi s-a răspuns cu sinceritate”. „Nici mie nu prea”, am răspuns şi eu tot cu sinceritate. :)

joi, 19 iunie 2014

Dragă Luca (2)

Încep prin a-ţi spune că mă bucur că nu vă am decât pe voi, pentru că nu aş mai fi rezistat emoţiilor unei a treia zile ca cea de ieri şi cea de astăzi. Ştiu că mai zilele trecute îmi spuneai că ţi-s tare dragi bebeluşii şă că mai vrei un frăţior, dar, sincer, astăzi mă bucur că nu mai ai un frăţior.

Sfârşitul clasei a patra a fost un moment emoţionant pentru tine. Şi pentru mine, desigur. Te-ai descurcat cu brio şi de data asta, deşi mi s-a frânt inima când te-am găsit plângând astă seară singur în casă, după serbare. Ştiam că ai să plângi, simţeam asta, dar tot m-ai luat pe nepregătite şi parcă nu am găsit cele mai bune cuvinte de încurajare. Ştiu că ţi-am zis vreo două vorbe, pe care le-am vrut de încurajare, dar, auzindu-mă, am ales să tac. Să tac şi să te strâng în braţe. Şi să te las să termini lacrimile, să respiri adânc şi s-o iei de la început.

Despărţirea de Domnul şi de Doamna n-a fost deloc uşoară. Nici pentru tine, nici pentru colegii tăi. Eraţi care mai de care mai trişti şi cu ochii înlăcrimaţi când făceaţi poze cu cei doi oameni minunaţi care v-au îndrumat în primii patru ani de şcoală. Ce ani frumoşi, ce amintiri frumoase, câtă dedicaţie şi dăruire din partea dumnealor! În timp ce tu şi colegii tăi vă spunea rolurile frumos şi cu umor, eu am ales să-i privesc preţ de câteva clipe pe Domnul şi pe Doamna. Domnul, emoţionat, vă privea lung, fix ca un tată mândru de copiii lui. Doamna îşi ştergea lacrimile care se încăpăţânau să se adune în colţul ochilor şi la final parcă nu-şi mai găsea cuvintele de emoţie.

Ştii care mi s-a părut cel mai frumos moment? Momentul de la final când i-aţi înmânat bobocului de clasa zero cheia clasei voastre. O cheie frumoasă, mare, de lemn, pe care scria „cheia succesului”. Atunci am realizat că s-a terminat şi etapa asta din viaţa ta. Ai avut parte de cea mai bună echipă de dascăli. Ai legat prietenii care sper să dureze cât mai mult. Voi, tu şi colegii tăi, sunteţi altfel decât alţi copiii de vârsta voastră. Pentru că voi, înainte de a înţelege şi a învăţa ce înseamnă competiţia, aţi înţeles şi aţi învăţat ce însemană să fii un prieten bun pentru celălalt, aţi înţeles şi aţi învăţat ce înseamnă să dai o mână de ajutor, aţi înţeles şi aţi învăţat că e mai simplu să ajuţi decât să râzi de celălalt. Voi aveţi în mare avantaj faţă de ceilalţi, aţi avut şansa să fiţi, înainte de toate, prieteni. Şi lucrurile astea mi se par mult mai importante decât toate diplomele, medaliile şi sutele de puncte obţinute la concursuri.

Ştiu că te temi de ce va urma. Dar noi, mami şi tati, suntem aici să te susţinem, să te îndrumăm, să te sprijinim, să ne bucurăm şi să ne întristăm alături de tine. De fapt, îţi este teamă de necunoscut. Aşa cum îţi era şi la începutul clasei întâi. Dar, vezi, anii au trecut, ai crescut, ai ajuns la concluzia că n-a fost chiar aşa de greu. Nu o să fie nici de acum înainte. Pentru că ştiu că poţi. Trebuie doar să ai încredere. În tine şi în noi.

Cu drag,

Mami şi tati

miercuri, 18 iunie 2014

Dragă Ilinca (1)

Astăzi am râs şi-am plâns, am avut emoţii şi m-am bucurat, am fost veselă şi-am suferit deopotrivă cu tine. M-am distrat la serbare, a fost frumoasă şi amuzantă. Şi fratele tău s-a amuzat teribil, deşi l-am văzut cum tresărea ori de câte ori aveai un rol de spus şi parcă uita să respire, de teamă să nu te încurci. Îi era teamă nu pentru că o să te faci de râs, ci pentru că ştia cât de mult ai fi suferit tu dacă te-ai fi încurcat. Dar, mai mult, pentru mine ziua asta a fost emoţionantă. Am avut emoţii mai mari decât tine, să ştii. Am stat cu ochii pe tine şi te-am vazut cât de emoţionată ai fost şi tare mi-a părut rău că nu am putut să iau doar eu emoţiile tale. N-ai putut să te bucuri îndeajuns de momentul asta pentru că erai prea emoţionată. Ai stat cu ochii la doamna toata serbarea de teamă să nu greşeşti. Mi-aş dori să treci peste teama asta a ta de a nu-i supăra pe ceilalţi si să trăieşti momentele astea din viaţă doar pentru tine, să te bucuri de ele şi să-şi aminteşti de ele cu plăcere.

Am plâns cu tine în faţa blocului când ai tras un plâns zdravăn, de uşurare, că s-a terminat şi ziua asta. Am avut inima strânsă când nu te mai chema doamna să-ţi dea şi ţie diploma. Ştiu, e doar o diplomă, dar pentru tine a însemnat mult. Mă uitam la tine cum rămăseseşi singurică într-un colţ şi asteptai, stingheră, cu buchetul de flori în mână, să te strige doamna şi pe tine. Eu ştiam că o să te strige, dar, sincer, nu eram prea convinsă că ai să primeşti şi tu o diplomă de excelenţă. Mă gândeam că ai să primeşti o diplomă de merit... Iart-o pe mama că n-a avut suficientă înrecedere în tine, promit să nu mai fac asta niciodată.

Ştiu că anul ăsta şcolar n-a fost deloc uşor pentru tine. Ştiu cât de greu ţi-a fost când ai schimbat şcoala şi colegii. Dar a fost un lucru bun până la urmă, pentru că ai găsit o doamnă învăţătoare minunată, un om deosebit după care ai să plângi la sfârşitul clasei a patra, aşa cum şi Luca plânge după domnul învăţător şi doamna învăţătoare. Ştiu cât de greu ţi-a fost să recuperezi lecţiile peste care ai sărit schimbând şcoala. Ştiu cât de mult te-ai luptat cu afurisita aia de matematică. Ştiu cât de greu ţi-a fost să încerci să scrii mai frumos şi mai îngrijit. Ştiu toate lucrurile astea şi-s mândră de tine că te-ai descurcat. Mama te roagă ca, pe viitor, să ai mai multă încredere în tine. Pentru că, uite, poţi. Ai fost printre cei câţiva copii care au primit cea mai strălucitoare diplomă. Asta înseamna că eşti bună. Şi că poţi. Poţi să faci orice vrei tu, şi ceva peste. Noi vom fi aici să te susţinem, să te încurajăm şi să te iubim.

Sper să ţin minte mereu momentul când am ieşit de la serbare şi fratele tău te-a îmbrăţişat în timp ce mergeaţi amândoi în faţa mea. Ştii că el nu e aşa de sentimental ca noi, fetele, dar te iubeşte mult. Deşi de cele mai multe ori te chinuie şi te sâcâie, el te iubeşte. Nu eu l-am trimis să te îmbrăţişeze şi să te felicite. A făcut-o el singur. Pentru că te iubeşte. Poate că nu îţi arată îndeajuns de multe ori asta, dar eu ştiu că e aşa pentru că gesturile mici, venite la momentul potrivit, exprimă totul şi n-au nevoie de prea multe cuvinte...

Ştii, când am vorbit cu tati astă seara şi i-am povestit despre ziua noastră de astăzi, i-am şi mulţumit. Pentru că e alături de noi mereu, chiar dacă nu e fizic lângă noi. Pentru că mi-a dăruit doi copii minunaţi ca voi. I-am povestit că am avut um moment din acela în care am conştientizat că am realizat ceva în viaţa asta. Voi, tu şi fratele tău, sunteţi realizarea noastră în viaţă. O astfel de realizare nu se obţine decât muncind în echipă. Cu îndârjire, cu dragoste, cu răbdare, cu pasiune, uneori cu supărări, cu lacrimi, de necaz sau de fericire. Pentru că eu şi tati suntem o echipă. Cea mai bună. Iar voi sunteţi rezultatul muncii noastre. Un rezultat frumos. Pentru care merită să facem orice în viaţa asta.

Cu drag,
Mami şi Tati


marți, 17 iunie 2014

Dialoguri fratesti

Ilinca are emotii. Ca se termina clasa intai, ca maine are serbare, ca ce se face ea daca uita vreun rol? Imi marturiseste, incercand sa se incurajeze singura:
- Mi-a placut mai mult clasa intai, decat clasa zero.
- Pai vezi? Inseamna ca o sa-ti placa mai mult clasa a doua.
Apare fratele mai mare.
- Ilinca, pot sa-ti spun ceva sa te incurajez?
-Mda, zice sora mai mica, nu prea convinsa...
- In clasa a doua o sa scrii pe caiete dictando si poti sa faci literele cum vrei tu!!! Mai sus, mai jos, nu mai conteaza!
- Ce tareeeee, zice dumneaei, brusc inviorata.
Oh, shit, zice mama lor in gand...

Evaluarea naţională

Controversata evaluare naţională, mult hulită de toată lumea, care a cauzat emoţii tinerelor vlăstare ale patriei, inclusiv fiului meu, s-a terminat cu bine pentru viitorul pilot al familiei Adamescu. Ţin să-l laud şi pe această cale pentru rezultatele deosebite obţinute şi să-i transmit că sunt extrem de mândră de el.

Asta pentru că ieri, după ce am ieşit de la discuţiile cu domnul şi doamna, m-a întrebat bietul copil cu glas temător dacă sunt mândră de el. Întâi i-am explicat că eu oricum sunt mândră de el tot timpul. Dar el a insistat şi m-a întrebat dacă sunt ŞI mai mândră acum. Da, sunt ŞI mai mândră acum. Dacă vi se pare ca-s mai mândră în utlima vreme, să ştiţi de unde mi se trage. :))))))

sâmbătă, 14 iunie 2014

Puisor, ce vrei sa te faci cand o sa fii mare?

Pe cand avea vreo 4 ani si mergea fara drag la gradinita, Luca vroia sa se faca paleontolog. Imi amintesc si acum ziua in care m-a chemat doamna educatoare deoparte, spunandu-mi ca psiholoaga institutiei vrea s-o cunoasca pe mama baietelului care vrea sa se faca paleontolog. Nu se descurca sa manance singur prea bine, renuntase cu cateva luni in urma la pampersii de noapte, dar recita corect zeci de denumiri incurcate de dinozauri. Citisem zeci de carti despre dinozauri, de zeci de ori fiecare. Colegii lui vroiau sa se faca pompieri, politisti, doctori. El o tinea pe-a lui: vroia sa fie paleontolog. Si a tinut-o tot asa pana pe la vreo 8 ani, cred. Intrase deja la scoala... Apoi, o vreme, a parut dezorientat. Nu reusea sa-si gaseasca o alta meserie pe care s-o practice, cand va fi mare... Acum vreun an, s-a decis iar: vroia sa fie arhitect. Pentru ca, treptat, nebunia cu dinozaurii a fost inlocuita cu lego. Mii de piese de lego, carute de bani si timp l-au tinut ocupat ore in sir. Inca il mai tin ocupat si  acum. Constructii complicate, baze militare, ferme, blocuri, avioane, vapoare, au iesit din mainile lui dibace.  Pe unele le-am imortalizat in poze, pe altele n-am mai apucat... Astazi a-a decis din nou. Vrea sa se faca pilot. Am fost si-am vazut avioanele de la mitingul aviatic de la Bobocu. Mi-am dorit sa ajung in fiecare an, dar abia azi am reusit pentru prima oara. A fost una din clipele de care vreau sa-mi amintesc mereu. A fost unul din rarele momente cand, de fericire, lui Luca i se lumineaza chipul ala serios si incepe sa vorbeasca. Cand este exrrem de fericit, Luca incepe sa vorbeasca. Mult. Si sa puna intrebari. Multe. Si, dintr-o data, a zis in gura mare: maaaami, cand o sa fiu mare vreau sa fiu pilot!!! Apoi a inceput sa puna intrebari tuturor cadrelor militare care ii ieseau in cale, despre avioane. Si masini militare. Despre orice. Asa cum a invatat el din plimbarile cu cercetasii ca se poate face. Ca e normal sa faci. Sa intrebi. Si sa capeti raspunsuri. Cand i s-a explicat despre semnale si codul morse, a inviat din nou. De fericire. Si iar a zis: mami, eu vreau sa ma fac pilot. Inspre final am avut o conversatie frumoasa:
- mami, tu ce ai vrea sa ma fac cand o sa fiu mare: pilot sau arhitect?
-as vrea sa alegi ceva ce te face sa fii fericit. E important sa fii fericit si sa faci un lucru cu placere. Orice faci, fa cu drag.
- atunci ma fac pilot. Vreau sa merg la scoala militara si sa invat sa pilotez avioane.
- pai si cu inima mea cum ramane? O sa se opreasca putin cate putin ori de care ori te urci in avion...
- de ce?
- de teama sa nu patesti ceva.
- atunci de iau cu mine, mami. De fiecare data :-)
Asadar, cand o sa fie Luca mare, eu mama lui o sa fiu pilot :-)

joi, 12 iunie 2014

Dispute casnice

De ceva vreme încoace copiii mei se ceartă într-una. Orice zice unul, e motiv de contrazicere din partea celuilalt. Dacă unul zice că asta e o pisică neagră, celălalt pune o mână în şold şi începe să ţipe, că de fapt aia e o pisică albă. Situaţia asta începe fix în zorii zilei, la aproximativ 30 de secunde după ce au deschis ochii şi o ţin aşa până seara la culcare. N-am mai auzit un dialog coerent între ei de câteva zile. Ca atare, aseară i-am băgat în şedinţă. Le-am explicat frumos (acum două seri am ţipat pur şi simplu) că nu mai suport atmosfera asta din casă, că nu e normal ce se întâmplă, că îi cred că sunt obosiţi şi că nu mai au răbdare până la vacanţă (fie vorba între noi, nici eu nu mai am răbdare), dar că e cazul să înceteze şi să facă un efort să se calmeze. Luca are aşa un stil, de mă scoate din minţi. O contrazice pe Ilinca în şoaptă, aşa că eu veşnic o aud pe mândra mică ţipând, pentru că ea aşa ştie să se exprime. Pune şi mâinile în şolduri, să fie tacâmul complet. Deci, pe el l-am rugat să nu o mai contrazică mereu.
- Dar m-am săturat să o aud vorbind într-una, ripostează el, timid.
- Ştiu, şi eu mă satur uneori, dar ea aşa funcţionează, încearcă să o ingnori, uneori. Eu reuşesc, încearcă şi tu.
Pe ea am rugat-o să se mai oprească uneori din vorbit.
- Dar nu pot, mami, nu-i suficient că tac patru ore la şcoală? întreabă ea de-a dreptul ofensată de rugămintea mea... Mi-e imposibil să tac. Dar, uite, aş putea să încerc măcar un pic.
...... (linişte 3 secunde)
Apoi începe iar.
În şoaptă de data asta. :)

luni, 9 iunie 2014

Cine se scoala de dimineata, departe ajunge?!

Sau nu? In a treia zi de stat acasa, Ilinca mea tot la 6 jumate se trezeste... Si nu ajunge decat pana la canapeaua din sufragerie. De ce se trezeste asa de devreme? Habar n-are... Sa nu ma lase pe mine sa-mi beau cafeaua in liniste? Sa-mi toace neuronul de la prima raza de soare? Griji n-are inca, slava Domnului!  Temele le-a terminat inca de sambata dimineata de la 7 jumate. Deci, de ce? De ce? De ce? Pun pariu ca maine dimineata la 7 doarme bustean. Pai de ce s-ar trezi devreme? Sa mearga la scoala? Nu e un motiv suficient de bun... Va zic... Deci, buna dimineata oameni buni si dragi! Noi ne-am trezit! Voi?

vineri, 30 mai 2014

D-ale Ilincai: curcubeu IN cerul gurii

Ilinca e trista si emotionata: Luca pleaca de acasa fara noi, un weekend aproape intreg (momentul asta va avea parte de o postare separata). Deci Ilinca e trista si, mai ales, emotionata.  Ajungem in fata blocului si o intreb daca i-ar trece supararea cu ceva bun. Stiu sigur ca i-ar trece supararea cu o pereche noua de sandale, dar cum n-am chef de shopping, apelez la solutia de rezerva: ceva bun. Intram in magazin si o indemn sa aleaga orice vrea ea. Alege, tematoare, o punga de chipsuri. O las. E prima oara cand cumpar chipsuri pentru ea. A mai gustat ea ocazional, de la altii, dar nu a avut niciodata o punga doar a ei. E bucuroasa si incepe sa isi mai revina. Ajungem asaca. Se spala regulamentar pe maini si intreaba daca poate sa le manance. Tot nu-i venea a crede ca are voie. Desface punga. O aud rontaind si o intreb cum sunt. Raspunde vesela: 'parca am un curcubeu IN cerul gurii. Sunt fooooarteee buneeee!!!!' :-)

joi, 22 mai 2014

Dilema Ilincai pe ziua de azi

Luca invata la istorie. Dupa o vreme, vine cu o lista de intrebari si raspunsuri. Sa ma testeze. De parca mai tin eu minte prea multe date istorice... ma prind totusi in jocul lui. Ilinca se invartea bezmerica printre noi, cantand. Luca ma intreaba cand a avut loc razboiul de independenta. Nu mai stiu, raspund eu cu gandul aiurea. Luca raspunde: 1877 - 1878. Ilinca intreaba scurt si la obiect: 'in ce anotimp?' Na, Luca mama, sa te vad acum pe unde scoti camasa... :-)

Si un quiz: ce fac doi copii foarte plictisiti? Nu va mai bateti capul, va spun eu: se duc fiecare in camera proprie ai personala. O mama spera ca ii va vedea facandu-si lectiile. O copila ascute creioanele colorate, un copil invata la istorie. Nu pentru ca e musai, ci pentru ca nu are ce face... al cui o fi copilul asta? :-)

miercuri, 21 mai 2014

Of, inima mea...

Of, of, inima mea, care s-a oprit putin azi dupa amiaza... Luca a fost invitat la o petrecere si mi-a cerut voie sa mearga singur, cu bicicleta. Pentru ca era aproape de casa, pe o ruta pe care am parcurs-o impreuna de multe ori, am zis ca e ok, doar sa ma sune cand ajunge. A sunat copilul, dar a sunat fix in cele cateva secunde cand n-am avut semnal la telefon... Si pentru ca a raspuns robotul, n-a mai incercat a doua oara. Si-a vazut linistit de joaca... Dupa o vreme am inceput sa-l sun, sa vad daca a ajuns. Si am sunat, ai am sunat, de vreo 10 ori asa, ca o mama isterica. Pana cand m-am urcat in maaina si m-am dus dupa el... Se juca linistit... Dar inima mea? Sarea din piept, nu alta... Am mai albit putin. Si el a mai crescut putin... Pentru ca a plecat singur de acasa, cu bicicleta... De ce cresc asa repede copiii astia?

luni, 19 mai 2014

D-ale Ilincăi: EXCELENT

Aseară se miorlăia, ca de obicei după fiecare weekend obositor şi palpitant, că ea nu mai vrea la şcoală, că tare ar vrea să îi dau voie să stea acasă măcar două zile săptămâna asta, ca hâr, că mâr, vorbe absolut obişnuite la noi în casă duminica seara. De cele mai multe ori o ignor şi atât, dar aseară am început să-i explic cum că mai sunt 5 săptămâni de şcoală şi că pe ultima nu o mai punem la socoteală, că o să fie mai multă distracţie, deci 4 săptămâni. În care ea va trebui să se concentreze, să nu mai ia prea multe B-uri şi -B-uri, că poate i le trece doamna şi pe astea în carnet :) A stat ea pe gânduri o clipă, apoi a grăit, zâmbind: "Dar poate că doamna o să-mi treacă în carnet numai EXCELENT".

Doamna, deci vă rugăm, lăsaţi Burile şi FBurile altor copii, Ilinca nu doreşte decât excelent :))))) Vă mulţumim!

duminică, 18 mai 2014

Jurnal de cercetaş (7) - 18 mai 2014 - Noaptea Muzeelor


Noaptea Muzeelor a fost un motiv bun pentru o excursie de jumătate de zi şi mai bine de jumătate de noapte pentru bravii noştri temerari, câţiva lupişori curajoşi şi câţiva lideri inimoşi. Copiii au răspuns propunerii de a participa la Noaptea Muzeelor cu mult entuziasm şi uite aşa s-a adunat un grup mărişor de treizeci şi ceva de persoane, care au luat cu asalt mai întâi Muzeul Satului. Îndată ce au ajuns la primul popas au fost împărţiţi pe patrule, au primit o listă cu sarcinile ce le aveau de îndeplinit şi au pornit la colindat prin Muzeul Satului. Frumos, de-a dreptul încântător, ca de obicei, mai ales acum, primăvara. Lume multă, agitaţie, culori, soare plăcut de primăvară, toate au făcut ca plimbarea noastră pe acolo să fie minunată. De fapt, minunată a fost întreaga excursie pentru că, în primul rând, am fost împreună. Pe măsură ce trece timpul observ cât de frumos se leagă prietenii noi între copii, observ cum se bucură de fiecare întâlnire în parte. Ai mei aşteaptă cu nerăbdare fiecare întâlnire şi de cele mai multe ori programul weekendurilor noastre este făcut în funcţie de programul întâlnirilor cu cercetaşii...

După Muzeul Satului am aterizat în Parcul Carol, unde am participat la Festivalul Luminii, ocazie cu care s-au adunat acolo grupuri de cercetaşi din toată ţara. Deviza festivalului este ”redescoperă bucuria lucrurilor mărunte” şi am înteles că a ajuns deja la a şaptea ediţie, fiind iniţiat în Franţa. Tot parcul era plin de lumânărele aşezate cu grijă în mii de lămpiţe de hârtie pe care le-au meşterit mâini harnice de cercetaşi. Pe trepte lumânărele erau aşezate sub forma florii de crin. Pe măsură ce se lăsa întunericul se vedea din ce în ce mai frumos tot parcul şi luminile aşezate atât de frumos. Oricât m-aş strădui să descriu în cuvinte felul în care arăta parcul, tot n-aş reuşi să redau atmosfera de acolo... De-a dreptul deosebită... Înainte să ieşim din parc am făcut şi o vizita la Muzeul Naţional Tehnic, unde am vazut o mulţime de chestii din care eu, personal, n-am înţeles mare lucru, dar nici nu mă mir penru că nu m-au pasionat niciodată lucrile astea... J Aşa că mai bine ignoraţi-mi neştiinţa, mai ales pentr că celor mici a părut să le placă să vdă tot felul de exponate care mai de care mai interesant... Atât pot să spun, că mi-au plăcut bicicletele, motocicletele şi maşinile de la final, pentru că erau aranjate frumos, în ordinea anului în care au fost inventate şi am putut vede progresul real făcut de aceste obiecte de la aparţia lor şi până în zilele noastre...

Ultima oprire a fost la Muzeul Naţional al Aviaţiei Române unde au avut parte de un ghid şi un lider pe cinste, Radu, care i-a fascinat cu explicaţiile şi poveştile lui despre fiecare avion – elicopter – paraşută – armă în parte atât pe cei din grupul nostru, cât şi pe alţi vizitatori care s-au nimerit întâmplător prin preajmă. J La final, cand am hotărât să nu mai urcăm şi la etaj, vizitatori care se alăturaseră grupului nostru au părut sincer dezamăgiţi că nu mai au parte de prezentarea lui Radu J Deşi obosiţi, fiind deja trecut de miezul nopţii, au cântat în gura mare şi din toată inima La mulţi ani pentru temerara Nora, a cărei zi de naştere este astăzi şi căreia îi urăm şi noi tot ce e mai bun pe lumea asta şi o îmbrăţisăm cu drag!

Acum câteva luni când am început să particip la aceste întâlniri am fost întrebată de Valentina dacă n-aş vrea să fiu şi eu lider. N-am putut să spun DA hotărât pentru că nu ştiam dacă sunt în stare să-mi asum astfel de responsabilităţi şi dacă pot să lucrez alături de copii, fie ei mai mari sau mai mici. Între timp n-am ratat nicio întâlnire şi am realizat că au început să-mi fie dragi cu toţii, de la mic la mare... E atât de frumos să lucrezi cot la cot cu ei, e o activitate energică şi interesantă, după fiecare întâlnire realizez că am mai învăţat ceva şi că abia o aştept pe următoarea... Mărturisesc, îmi e mai greu să lucrez alături de cei mici pentru că necesită mai multă atenţie şi consumă mult mai multă energie, dar sunt atât de simpatici, de sinceri, plini de euntuziasm molipsitor, de gălăgioşi şi de frumoşi, încât mă bucur de fiecare întâlnire cu lupişorii. Pe măsură ce a trecut timpul şi am început să realizez că mi se potriveşte acest gen de activitate de voluntariat (da, suntem cu toţii voluntari acolo) şi că aş putea să fac asta, atât pentru copiii mei, cât şi pentru ceilalţi copii, mi-am dat seama că vreau să lucrez mai mult alături de temerari pentru că activităţile alături de ei sunt mult mai provocatoare. Am ocazia să petrec timp alături de copiii mai mari decât ai mei şi asta mă ajută, cumva, să ştiu la ce să ma aştept J Astăzi pot să spun cu sinceritate că vreau să fac asta în continuare pentru că-mi place... Cred că nu întâmplător mi-au ieşit în cale Cercetaşii din Ţata Luanei şi cred că am multe de învăţat de la ei şi alături de ei...



Copiii mei s-au schimbat în ultima jumătate de an, de când merg la aceste întâlniri, au învăţat multe lucruri, au căpătat încredere în ei, au învăţat să socializeze mai uşor, s-au pliat pe acest gen de activitate şi se comporta ca nişte cercetaşi şi în afara activităţilor. Acum câteva zile m-a văut Ilinca aruncând o coajă de banană altundeva decât într-un coş de gunoi (ştiu, n-am nicio scuză J) şi mi-a atras atenţia că un cercetaş nu face asta niciodată. Spăşită, am ridicat coaja de banană de pe jos şi am îndesat-o în geantă J, cerandu-mi scuze de la fiica mea de nici opt ani...

duminică, 11 mai 2014

Jurnal de cercetaş (6) - 10 mai 1014

Întâlnirea de astăzi, mult aşteptată după trei săptămâni de pauză, a fost tare interesantă, ca de obicei. Copiii erau nerăbdători şi veseli ca nişte vrăbii gureşe, chiar s-au bucurat că s-au reîntâlnit. Mi-s dragi cu toţii pentru că se bucură când se reîntâlnesc şi mi-s tare dragi cei mari când îi văd cum îi salută şi în bagă în seamă pe cei mai mici J

Radu şi Lucian i-au luat repede în primire pe temerarii voioşi şi au pornit grăbiţi spre o poieniţă însorită, unde au avut parte de activităţi cercetăşeşti interesante. Nu am participat la adunarea lor, dar la final i-am întrebat pe copii ce au făcut şi mi-au povestit că astăzi au învăţat să monteze un cort, să urce pe scara confecţionată acum vreo luă, să folosească spirtiera. Au alergat prin pădure, au adunat beţe şi s-au distrat. Când am ajuns la ei erau cu toţii veseli şi fericiţi.

Cei mici s-au jucat frumos, ca de obicei. Pentru ca nu ne-am mai văzut de ceva vreme, am început întâlnirea de astăzi cu un cerc mare, ne-am prezentat, pe rând, ne-am salutat cercetăşeşte cu trei degete sus şi ne-am jucat un joc de cunoaştere tare interesant, propus de răbdătoarea şi minunata Anina, prin schimbarea vecinilor care ne deranjează şi alegerea altora noi. 

Dar, pentru că ei sunt mai mici şi se plictisesc mai repede, am schimbat rapid locul şi ne-am adunat frumos în foişorul din parc. Unde Virgi le-a spus o poveste tare frumoasă despre o floriciă perseverentă care a ajuns să fie mutată de un grădinar priceput de pe o cărare de munte, unde era călcată în picioare de toată lumea, într-o grădină frumoasă unde a putut să se dezvolte frumos şi armomios. Deşi la început floricica a fost reticentă la schimbare şi nu avea încredere în grădinar, a prins curaj şi a devenit cea mai frumoasă floare din grădina acestuia. Copiii au discutat apoi pe tema poveştii şi au înţeles ce înseamnă să fii perseverent, au înţeles cât e de important să primeşti ajutor când ai nevoie şi să ai încredere în cei care vor să te sprijine şi să te ajute. Virgi i-a rugat apoi pe fiecare să ne povestească despre un moment din viaţa lor când au avut nevoie de curaj şi de peseverenţă să facă un lucru de care le era teamă. Mulţi dintre ei au povestit despre curajul de a participa la o competiţie la şcoală, alţii si-au amintit de momentele când au învăţat să meargă pe patine, pe role sau pe biciclete, un băieţel ne-a povestit despre momentul în care tatăl lui l-a susţinut şi l-a ajutat să se apropie de albine, deşi îi era teamă de ele, iar o fetiţă şi-a amintit de momentul în care a reuşit să înghită o pastilă J Mie, personal, mi-a plăcut tare mult momentul în care Virgi le-a spus povestea, pentru că şi cei mai neastâmpăraţi dintre ei se uitau la ea şi o ascultau cu gura căscată, deşi aproape niciodată nu stau locului şi tot timpul au ceva de comentat. Astăzi Virgi a reuşit să-i reducă pe toţi la tăcere, chiar şi pentru câteva minute J Şi parcă sunt şi mai simpatici când tac niţel... La finalul poveştii ne-am jucat un joc de încrede, prin care copiii au înţeles că pot avea încreree în liderii lor: i-am pus să-şi dea drumul pe spate pentru a fi prinşi de câte un lider, fără să se teamă că vor pica...

După poveste, Mihaela, care este medic, le-a arătat copiilor cum trebuie să acorde primul ajutor în cazul în care se lovesc sau îşi rup vreo mână şi mai apoi le-a povestit despre căpuşe şi despre muşcăturile lor şi despre ce trebuie să facem să evităm astfel de momente. Şi-au acordat unii altora primul ajutor şi s-au distrat maxim imobilizându-şi mâinile cu eşarfe şi punându-şi plasturi pe nişte răni imaginare. Dar sunt convinsă că tot au reţinut ceva din tot ce le-a povestit Mihaela.

Şi, pentru că au stat cuminţi ceva vreme, era nevoie şi de puţină mişcare. Am schimbat locul şi ne-am mutat la soare pe o alee proaspăt asfaltată, numai bună pentru un concurs de desene pe asfalt. I-am rugat pe copiii să deseneze locul de joacă ideal pentru ei. Şi-au imaginat locuri de joacă cu plaje, case şi şotroane, tobogane şi căsuţe, un loc de joacă asemănător unui orăşel fantastic, un parc cosmic plin de stele, nave paţiale şi planete. Imaginaţia lor nu are limite şi cred că din fiecare întâlnire alături de cei mici noi, cei mari, avem ceva de învăţat...

La final am făcut un concurs de umflat baloane, care s-a lăsat cu ceva boticuri bosumflate pe alocuri, din cauză de baloane care s-au spart, au plecat pe aripile vântului sau, pur şi simplu, nu s-au lăsat umflate de guriţele lor mici J

După două ore erau la fel de veseli ca la început, poate puţin mai obosiţi, dar fericiţi şi la fel de vorbăreţi J

vineri, 9 mai 2014

D-ale Ilincăi: nu pot

Dis de dimineaţă:
- Mami, nu pot, zise ea botoasă...
- Ce nu poţi, draga mea?
- Nu pot ziua de azi...
- Ba poţi, poţi orice, trebuie doar să vrei!

E vineri şi ne aşteaptă un weekend frumos, mergem la bunicul şi poate reuşim să alegem un pisoi, pentru că iubitul nostru Moti a ajuns în raiul pisicilor acum câteva săptămâni, avem biciclete de plimbat prin oraş, avem teme de făcut şi mai avem şi întâlnire cu cercetaşii. Aşa că sigur putem şi ziua de azi, ca mai apoi să ne bucurăm de două zile frumoase! Weekend plăcut vă dorim tuturor!

marți, 6 mai 2014

Dragă tati,

Noi suntem bine, sănătoşi, voioşi, voinici, aşa cum ne-ai lăsat. Mami, însă, e cam nelămurită... Copiii noştri au păţit ceva, cred. Sau poate seamănă cu rude mai îndepărtate pe care eu nu le cunosc... Să-ţi povestesc despre seara trecută. Stăteam cuminţi pe canapeaua din sufragerie şi, la un moment dat, mi-am dat seama că e prea linişte în încăpere.Eu eram extrem de ocupată să mă joc jocul ăla tembel cu bile colorate de pe facebook. Şi când am rămas fără vieţi şi am ridicat privirea înceţoşată de la tabletă, am observat cu uimire de ce era aşa de linişte: pentru că cei doi copiii ai noştri (cred) rezolvau liniştiţi problemele din gazeta matematică!!!! Doamne, cine sunt copiii ăştia şi cum au ajuns ei pe canapeaua noastră??? Nu mai poţi spune acum că Luca seamănă prea mult cu Costel :) (Costel, no offence, te rog, eu tot te iubesc).

Şi mai am de povestit despre o întâmplare de astăzi. Pe când lucram eu cu spor la birou, mă sună doamna Dana să-mi spună ca Ilinca e supărată şi nu se mai opreşte din plâns.
- De ce plângi, frumoasa mea? o întreb eu plină de nelinişte...
- Pentru că ai uitat să-mi dai permisul de la bibliotecă astăzi şi nu am putut să iau nicio carte şi acum nu am ce să citeeeeesc!!!! răspunde ea printre suspine.

Oh, ce mă fac eu cu astfel de copii, tati dragă? Cum să ţin pasul cu ei? Dacă nu aş fi fost conştientă când i-am născut pe amândoi, aş fi zis ca nu-s ai mei. Dar pot să jur că sunt ai noştri. :)

Eu zic să stai liniştit, astăzi se pare că totul a revenit la normal... Eu şed cuminte în faţa laptopului, Luca şade cuminte în faţa calculatorului, iar Ilinca se zbenguie cu tableta în brate. Te rog să nu fii îngrijorat.

Te iubim!
Cu drag,

Cei trei ITişti de acasă

marți, 29 aprilie 2014

O zi: buna sa rea?

Mi-am pus un pahar cu vin. Rosu, sec, tare, cu un an mai batran ca Ilinca, primit in dar de la sotul meu. Trag adanc aer in piept. Miroase a primavara. Si ma gandesc la ziua de azi. A fost ca o plimbare intr-un montagne rousse, din punct de vedere emotional. A fost o zi in care am plans de trei ori. Prima oara de dor. A doua oara de frustrare si neputinta. A treia oara de bucurie... A fost o zi in care am simtit ca traiesc. A fost o zi care m-a stors, in care am cazut, m-am ridicat si am simtit ca o pot lua de la inceput. Am plans putin de dorul celui fara de care va trebui sa supravietuiesc inca trei luni, desi uneori mi-e atat de greu incat ma doare sufletul... Am plans putin pentru ca, uneori, pun la suflet rautatile celorlalti si ii las sa ma fac sa sufar... Am plans putin de fericire. Fericirea de a fi mama unor copii minunati, mama unei fetite motate care a gatit o salata de fructe si a unui baietel care a obtinut punctaj maxim la un concurs... Realizez ca imi regasesc echilibrul si bucuria de a trai doar daca ma bucur de fiecare clipa petrecuta alaturi de copii, de omul meu si de prieteni. Omul meu nu e acum, fizic, langa mine. Dar il simt aproape mereu. L-am simtit azi aproape cand am mancat o tona de sarmale facute de el. Il simt aproape acum, cand beau un vin bun. Nici pe copii nu ii am aproape in fiecare clipa, dar ii stiu cu gandul la mine. Nici prietenii nu stau in aceeasi casa cu mine, dar ii simt acolo, in viata mea, bucurandu-se o data cu mine... Nu plang in fiecare zi, dar cand o fac, o fac din suflet. In concluzie, a fost o zi buna. Pentru ca am simtit ca traiesc. Sa bem pentru asta, zic!

joi, 24 aprilie 2014

Rugăminţi

Zilele astea ne bucurăm să-l avem pe tati acasă. Şi-l exploatăm la maxim. De pildă, astă seară, am învăţat-o pe Ilinca să se ducă să se pisicească pe lângă dumnealui, să-i spună că-l iubeşte şi la final, după nişte pupici lipicioşi, să-l roage să se ducă până la farmacie să-i ia nişte pastile de tuse. Ce credeţi că a făcut pisicuţa mea? S-a dus, s-a pisicit, s-a miorlăit, a executat declaraţii de dragoste frumoase şi la final a dat cu băţul în baltă: "Tati, a zis mami să te duci la farmacie să-mi iei pastile de tuse!" Of, măi Ilinca măi, a fost aproape bine. Sunt convinsă că data viitoare o să ne iasă schema perfect. Trebuie doar să mai exersăm puţin amândouă...

D-ale Ilincăi (4) - măritişul

Fiica noastră a declarat, zilele astea, că ei o să-i placă un bărbat înalt, cu ochii verzi, mare şi deştept. Doamne ajută, mamă dragă, să găseşti unul cel puţin la fel de bun ca tati... :) Nu uita să vrei unul căruia o să-i placă să şi gătească, care o să stea cu cei mici cât timp mergi tu la shopping şi la coafor şi care să te iubească şi să te respecte! Te roagă mama frumos, să faci o alegere minunată în viaţă, bine?




duminică, 20 aprilie 2014

Fericire

Fericirea o gasesc in lucruri simple. Astazi, pentru mine fericirea inseamna familie reunita, copii fericiti, prieteni multi, familie, zambete de copil, sute de piese de lego, zeci de ponei, munti de vase de spalat, leneveala pe canapea. Asta pana la ora 4. Urmeaza alti prieteni in vizita, alti copii, alte vase de spalat, alte jucarii de adunat. Dar nu ma deranjeaza deloc. Pentru ca sunt fericita si ma bucur de cei mai buni prieteni din lume, de cei mai frumosi si mai minunati copii. Va doresc sa fiti la fel de fericiti ca mine, astazi! Hristos a inviat!

duminică, 13 aprilie 2014

Jurnal de cercetaş (5) - 12 aprilie 2014

Întâlnirea de ieri a fost una destinată în special temerarilor. Pentru că am avut de văzut multe lucruri interesante la o expoziţie de tehnică militară: am văzut drapelul de luptă al Diviziei 2 Infanterie Getica din anul 1916, am admirat puţin din ceremonia de schimbare a gărzii şi am ascultat, în timp ce ne plimbam de la un stand la altul, un concert de fanfară. Temerarii au aflat informaţii despre echipamente de ultimă generaţie cu care este înzestrată armata română, am admirat câini dresaţi pentru diverse acţiuni, au putut să pună mâna pe tot felul de pistoale, puşti, mitraliere, etc., au probat o vestă antiglonţ şi au constatat pe pielea lor cât e de greu un rucsac cu o paraşută. Cei mai firavi dintre ei nici măcar nu au putut să ţină rucsacul în spate, noroc cu Radu care i-a ajutat. :) Oricum, au primit multe informaţii interesante şi au putut să-şi facă o idee despre echipamentul militar. Apoi, deşi ploua zdravăn, o parte din ei au luat-o la picior prin oraş, iar o parte au fost înghesuiţi în cele două maşini pe care le-am avut la dispoziţie şi ne-am îndreptat plini de elan şi vreme bună către sediu, în ciuda vremii urâcioase de afară. La sediu au încăput pe mâinile pricepute ale lui Radu, care le-a arătat pas cu pas cum se construieşte o scară pentru alpinism. Au cioplit lemne, au făcut noduri, au măsurat şi au tăita până le-a ieşit o scăriţă stranică. Păcat că timpul a trecut repede şi nu am mai apucat să terminăm scăriţa, dar sunt coninsă că la o întâlnire ulterioară o vom termina. Din păcate nici eu şi nici Ilinca nu am fost într-o formă prea bună, Ilincăi i-a fost chiar rău, dar Luca s-a simţit excelent şi nu m-a lăsat până nu m-am dus la magazin să cumpăr un briceag cu care, probabil, va ciopli jumătare din aracii din grădina bunicului în cele trei zile de vacanţă pe care urmează să şi le petreacă acolo... :)

Mi-a plăcut de temerarii cei mai mari, în special de Silviu, care a avut sarcina să vină cu ceilalţi pe jos de la locul expoziţiei până la sediu. L-am urmărit puţin şi l-am văzut cât de grijuliu îi urmărea şi cum avea grijă de ei când treceau strada :) E recomfrotant să îi ştii pe mâini bune, sincer.

sâmbătă, 12 aprilie 2014

Dragă Luca (1)

Creşti şi-mi eşti tare drag... Creşti frumos şi devii din ce în ce mai independent... Săptămâna asta am fost mândră de tine. Şi ţi-am spus de multe ori asta, dar mama scrie şi aici, să poţi citi peste ani şi să-ţi aminteşti şi tu de săptămâna asta frumoasă în care te-ai descurcat singur - singurel. Ai venit singur de la şcoală în fiecare zi, ba pe jos, ba călare pe maxi - taxi :) Ţi-ai încălzit singur mâncarea, ai avut grijă de tine până am ajuns eu acasă şi am putut să mă ocup de tine. Ţi-ai făcut temele singur, fără să te cicălesc eu. Deci, ai devenit şi responsabil pe deasupra. Ai înţeles că atunci când eşti obosit, mai bine te culci, în loc să pierzi vremea făcând nimic. Ai înţeles că e mai frumos să citeşti o carte decât să stai lipit de ecranul calculatorului... Nu ai pierdut cheia de la casă, ai încuiat chiar şi uşa când ai plecat ultimul de acasă :) Ai ştiu să ai grijă să nu întârzii şi, deşi aveam ceva dubii, ai ajuns unde trebuia la timp. Ai avut grijă de banii tăi de buzunar, i-ai gestionat bine şi nu i-ai cheltuit aiurea.

Am realizat, tot săptămâna asta, că devii un bărbat adevărat. Pentru că atunci când ţi-am spus, la telefon, că te iubesc, mi-ai răspuns aşa cum o face şi tatăl tău, uneori : "da, ştiu!" De obicei îmi spui că şi tu mă iubeşti, dar vineri mi-ai spus doar că ştii :)

Ştii care a fost cel mai frumos moment din săptămâna asta pentru mine? Plimbarea noastră de miercuri după amiază... Când am decis amândoi să facem ceva ce nu mai făcusem până atunci: să vizităm Catedrala de la Episcopie. Am intrat amândoi, şovăind uşor, impresionaţi de măreţia ei. Ne-am simţit amândoi mici în biserica aia uriaşă. Ne-am aşezat cuminţi într-o strană şi am ascultat glasul frumos şi limpede al preotului care ţinea o slujbă... N-am ştiu să-ţi spun ce fel de slujbă era. Şi nici n-am ştiut la ce te gândeai tu în momentele acelea, dar ştiu că eu i-am mulţumit lui Dumnezeu a nu ştiu câta oară pentru existenţa voastră, a ta şi a surorii tale, în viaţa mea... Ştiu că am simţit iubire şi recunoştinţă. Pentru că sunteţi sănătoşi şi buni şi pentru că sunteţi ai mei. Doar ai mei şi ai tatălui vostru. Apoi, când am ieşit de acolo, am văzut că erai îngrijorat. Nu vroiai ca sora ta să se întoarcă din excursie şi să nu ne găsească la locul de întâlnire... Când ţi-am explicat că o să ne sune dacă ajunge, te-ai liniştit şi m-ai invitat să ne mai plimbăm puţin. M-ai dus într-un loc unde tu ai mai fost, dar eu nu... M-ai dus să vedem şi Episcopia veche şi mi-ai povestit frumos despre ea, despre muzeu, despre toate clădirile de acolo, aşa cum şi ţie ţi-au povestit alţii frumos. Ne-am plimbat împreună parcă într-o altă lume, prin grădinile acelea frumoase cu pomi înfloriţi şi flori minunate şi mi-ai arătat unde este biserica veche, în care am intrat şi am zăbovit câteva minute, până când ne-a sunat Ilinca şi ne-a spus că nu ne găseşte... Am remarcat cum te grăbeai să ajungem la ea, deşi ştiu că tu nu te grăbeşti niciodată şi că ţi se pare inutil să faci asta... În după amiaza aceea de miercuri mi s-a umplut inima de drag şi de iubire, mi s-a umplut sufletul de tine şi mi-am dorit să îmi pot aminti de acel moment atunci când simt că nu mai pot... Pentru că sunt doar un om şi uneori simt că nu mai pot. Dar puterea o iau din astfel de momente şi gândul la ele mă ajută să mă ridic şi să merg mai departe. Pentru tine şi pentru Ilinca, pentru noi şi familia noastră...

Nu uita că te iubesc în fiecare clipă din viaţa mea şi că sunt mândră de tine!

Cu drag,
mama

vineri, 4 aprilie 2014

It smells like freedom...

Îhîm, weekendul ăsta miroase niţel a libertate, cel puţin pentru mine... Astăzi după amiază Adameştii mici pleacă în vizită la bunicul lor şi se întorc duminică. N-am mai avut timp fără ei de mai bine de trei luni, aşa că îl merit. Nu ştiu ce am de gând să fac cu timpul ăsta doar pentru mine, dar ştiu că am să mă odihnesc. Sunt aşa de frântă, încât de două dimineţi mă trezesc când sună alarma, mă ridic automat din pat, mă întreb ce zi e, dacă trebuie să trezesc copiii şi dacă merg la serviciu şi când realizez că DA, trebuie să mă ridic din pat, îmi vine să plâng... Am să dorm, am să-mi beau cafeaua în linişte două dimineţi, am să ascult liniştea din casă, poate că am să fac şi nişte ordine prin casă, am să gătesc duminică dimineaţă şi am să mă bucur duminică după amiază că mi se întorc mânjii acasă. Pentru că, evident, o să-mi fie dor de ei...

Iar ei se vor bucura două zile de aer curat, soare (sper eu), de un bunic care tânjeşte după ei şi care se pregăteşte intens pentru vizita lor, care a promis că le face clătite cu brânză la cuptor doar pentru că Ilinca l-a întrebat dacă ştiesă facă şi clătite. E un weekend fără teme pentru că urmează săptămâna altfel şi nu fac cine ştie ce şcoală. Va fi un weekend bun pentru toţi, în care ne vom încărca bateriile şi ne vom bucura. Zile frumoase tuturor!

sâmbătă, 29 martie 2014

Jurnal de cercetaş (4) - 29 martie 2014

Fix când am început să scriu povestea întâlnirii de astăzi a fost cutremur. Fiind primul pe care Ilinca îl simte cu devărat, s-a speriat. I-am explicat că Pământul ştie că e ziua lui şi a vrut sa ne multumească pentru că-l serbăm... J

Întâlnirea de astăzi a avut două teme: orientarea şi Earth Hour. E greu să-i faci pe lupişorii cei mici să înţeleagă cum stă treaba cu orientarea, mai ales pentru că ei se află într-o mişcare browniană veşnică J. Dar, prin joacă, totul e mai usor. Şi mai distractiv. Patru copii au fost punctele cardinale principale şi alţi patru au ţinut locul punctelor cardinale intermediare. Pe cele din urmă le-au descoperit singuri, pentru ca le-a fost simplu să înţeleagă unde trebuie să se aşeze, o dată ce au înţeles care-i treaba cu nord – sud – vest – est. Următoarele două jocuri i-au ajutat să înţeleagă că se pot bizui unul pe celălalt şi că trebuie să aibă încredere unii în ceilalţi. Întâi au format echipe de câte doi, unul legat la ochi era avionul, celălalt era pilotul şi îl ajuta să se deplaseze până la un anumit punct, dându-i indicaţii prin atingeri. Prima tură a fost un haos total, dar la a doua tură au înţeles exact ce au de făcut şi cum trebuie să-şi ghideze avionul. La celălalt joc, iarăşi i-am legat la ochi. Pe rând, unul câte unul, au fost legaţi la ochi şi au fost nevoiţi să asculte indicaţiile co-echipierilor pentru a găsit o piesă de puzzle ascunsă prin parc. Şmecheria consta în faptul că cel legat la ochi primea indicaţii contradictorii: un co-echipier (soarele) îi dădea indicaţiile corecte, iar altul (luna) îi dădea indicaţii greşite, tocmai pentru a-l ameţi de tot. La final, fiecare copil a avut o piesă de puzzle în mână şi au reuşit, împreună, să construiască o imagine. Şi, pentru puţină încălzire, la final ne-am jucat un joc, pânza de paianjen se cheamă, care a fost o harababură toală, dar extrem de distractivă, în care trebuia să prindem în pânză câte un paianjen de la o altă echipă J

Cel mai frumos moment a fost spre final, când Diana a construit povestea întâlnirii de astăzi pe baza imaginilor de pe nişte zaruri: diamant, ou, aparat foto, scară. Mi mi se părea că nu există nicio legătură între toate acele imagini şi joaca de astăzi, dar copila a aşezat aşa de frumos în cuvinte povestea, încăt am rămas plăcut surpinşi cu toţii. Nu am reţinut-o cuvânt cu cuvânt, dar suna cam aşa: noi astăzi, la cercetaşi, am urcat pe o scară într-un alt nivel pentru că am învăţat multe lucruri. Cercetăşia este ca un diamant pe care trebuie să-l preţuim. Iar fotografiile făcute cu aparatul foto ne ajută să ne amintim această zi toata viaţa. Noi suntem ca un ou care eclozează. J” Frumoasă poveste, dragă Diana, plină de simboluri...

Apoi au primit diplome copiii care au participat la excursia de la Râşnov, iar ai mei am primit în dar şi două insigne pentru că şi-au făcut temele cu ocazia Zilei Mondiale a Fondatorului Cercetăşiei. Am fost mândră de ei, recunosc. Şi ei au fost mândri de ei, se vedea pe chipurile lor.

La final de întâlnire am aprins lumânări, să serbăm şi noi cum se cuvine Ora Pământului. Şi am cântat imnul cercetaşilor, acompaniaţi de chitara magică a lui Dan...


A fost o întâlnire frumoasă, ca de obicei, de unde am plecat relaxaţi şi fericiţi. Nu prea ştiu exact ce au făcut temerarii, dar ştiu că s-au plimbat prin pădure cu busolele în mână. Şi ne-am bucurat că astăzi am avut-o alături şi pe bunica Gabi, care a cam tremurat pe lângă noi, dar s-a simţit bine. Eu am venit cam ameţită de cap din cauza mişcării browniene a lupişorilor, ştiu că am legat foooarte multe şireturi care se încăpăţânau să se dezlege mereu, dar recunosc că mi-a făcut plăcere să las toate grijile deoparte şi să mă joc. Pur şi simplu să mă joc. E frumos şi relaxant să te mai poţi juca, chiar şi la 37 de ani... Noi, adulţii, ar trebui să facem mai des asta... Recomand tuturor! 

marți, 25 martie 2014

De-ale Ilincăi (3) - dialoguri matinale

- De ce se cheamă ACC-ul aşa şi nu ABC?
- Pentru că are o substanţă în el care se numeşte acetilcisteină, numele e un fel de prescurtare a acestei denumiri.
- De ce e pentru tuse productivă?
- Pentru că ajută mucii să iasă mai repede afară din plămâni.
- Ce sunt ăia muci?
- O infecţie a căilor respiratorii.
- Ce sunt alea căi respiratorii?
- Nasul, gâtul, plămânii.
- Păi dacă îmi suflu nasul, de ce mai ajung mucii în plămâni?
- Că-s prea mulţi...
- Şi ce le face ACC-ul? Îi topeşte?
- Cam aşa ceva...

Bine că am ajuns la şcoală, că cine ştie ce întrebări mai avea...

luni, 24 martie 2014

Amestecate...

... sau despre un băieţel care a fost răpus de viruşii de primăvară, despre tuse până la epuizare, despre dureri de gât, despre fuga la doctor, despre alergătura prin farmacii după un sirop de tuse care nu s-a lăsat găsit cu niciun chip, despre tone de ceai de cimbrişor şi picături de nas. 

... despre momentul în care pentru prima dată în viaţă am pierdut un copil. Pe Ilinca cea ameţită care, deşi m-a văzut intrând într-un magazin în timp ce ea se plimba cu bicicleta pe trotuar, a intrat în panică după câteva minute pentru că nu mă mai găsea... despre cum am ieşit şi nu am mai găsit-o şi mi s-a strâns stomacul şi mi-a venit să vomit instantaneu... despre cum am mers către casă, 200 de metri mai încolo şi am găsit-o plângând în faţa blocului... despre cum nu a avut cuvinte să-mi explice ce-a fost în capul ei de nu s-a întors în faţa magazinului unde intrasem... despre cum a ajuns la concluzia că e mică şi bleagă...

... despre o zi de primăvară petrecută la aer curat şi soare, la bunicul la ţară... despre cum am primit floricele de primăvară culese cu drag de copiii mei... despre cum am fugărit pisicile prin curte, una neagră ca noaptea şi unul negru cu alb... despre cum ne-am minunat uitându-ne cum o namilă de câine se joacă frumos cu un motănel mic... despre puişorii aurii şi mici ca nişte ghemotoace de puf... 

... despre acel moment minunat din fiecare primăvară când îmi scot fotoliul pe balcon şi despre dimineţile însorite în care îmi beau cafeaua la soare, la aer, citind... 

... despre soare, lumină, voioşie, plimbări, vizite la prieteni dragi, prieteni dragi în vizită la noi, despre bucurii simple care ne dau energie pentru încă o săptămână... despre aşteptarea lui tati acasă, în vacanţă de Paşte... despre dor şi nerăbdare...

Vă dorim o săptămână minunată!

joi, 20 martie 2014

Luca se întreabă

Duminică seara, în timp ce vorbeam la telefonul meu, Luca se juca pe calculator şi Ilinca vorbea singură, se aude telefonul lui Luca sunând. Nicio tresărire din partea lui.
- Luca, îţi sună telefonul!
- Aud...
- Şi?!
- Mă întreb cine mă sună, răspunde el calm, fără să se mişte din faţa calculatorului, continuându-şi jocul...
Nici pomeneală să se ridice şi să răspundă, sau măcar să vadă cine sună...

duminică, 16 martie 2014

Jurnal de cercetaş (3) 16.03.2014 - Cel mare îl ajută pe cel mic

Salutul cercetaşilor se face prin ridicarea a trei degete sus. De ce trei, poate vă întrebaţi, că şi eu m-am întrebat... Astazi am şi reţinut: pentru că cel mare îl ajută pe cel mic, iar cele trei degete ridicate simbolizează cele trei principii – spiritual, personal şi social.




Întâlnirea de astăzi a temerarilor a avut ca scop stabilirea, de comun acord, a unor reguli pe care trebuie să le respecte când sunt împreună şi nu numai. Însă, mai întâi, au fost salutaţi cum se cuvine cei doi noi ochelarişti din grup, respectiv fraţii Adamescu J, au primit indicaţii de la ceilalţi ochelarişti despre ce trebuie să facă şi ce nu trebuie să facă atunci când poartă ochelarii, cele mai importante fiind să nu doarmă cu ochelarii la ochi şi să nu-i pună în frigider, iar Luca a fost rugat să facă o scurtă prezentare a activităţii care a avut loc în urmă cu două săptămâni, pentru cei care nu au participat la ea. Recunosc că am fost mândră de el pentru că acum ceva vreme nu ar fi fost în stare să stea în faţa unei adunări atât de numeroase şi să vorbească frumos, tare şi clar despre ceva… Am constatat că a crescut, s-a maturizat şi a prins curaj în forţele proprii.

Apoi s-au împărţit pe patrule. Au fost şi doi copii noi veniţi, care au fost întâmpinaţi frumos  şi primiţi în patrule. Apoi au primis o foaie mare de hârie, un pix şi s-au pus pe stabilit reguli. Deşi au lucrat în trei colţuri diferite ale încăperii în care se aflau, temerarii au stabilit, în mare, cam aceleaşi reguli, deşi în cuvinte şi exprimări diferite. Deşi separaţi pe echipe, am sesizat o unitate între ei. Unii erau mai inspiraţi în alegerea cuvintelor, alţii nu găseau tocmai cuvintele potrivite, dar au lucrat frumos în echipă, iar regulile stabilite de ei au fost cam aceleaşi:
-         fiecare temerar capătă, la fiecare întâlnire, un rol în patrulă şi nimeni nu e lăsat pe dinafară;
-         să ne ascultăm şi să ne respectăm unii pe ceilalţi, să ne respectăm opiniile;
-         să nu ne jignim, să nu folosim apelative urâte unii la adresa celorlaţi, să ne strigăm pe nume, să folosim un limbaj adecvat;
-         să ascultăm de lider şi de şeful de patrulă;
-         să fim prieteni, să ne ajutăm, să fim politicoşi, să nu fim invidioşi;
-         să ne descoperim calităţile şi nu defectele, să ne simţim bine unii în prezenţa celorlaţi,
-         să stăm uniţi în patrulă, să respectăm regulile grupului, să nu întârziem la activităţi, să fim prezenţi la activităţi, să avem echipament corespunzător;
-         să nu folosim telefoanele mobile sau alte ustensile pentru jocuri, să respectăm pauzele de masă, să nu mâncăm chipsuri şi sa nu bem sucuri acidulate J
Ficare patrulă şi-a ales un purtător de cuvânt care a prezentat în faţa tuturor regulile, reguli care vor fi centralizate de lideri până la întâlnirea următoare şi vor fi votate dacă sunt acceptate sau nu.

Şi a venit şi momentul unui joc. Pentru că distracţia e importantă J Jocul a fost interesant şi la final au tras şi concluziile. Au reţinut că e foarte important să ducă o sarcină la bun sfârşit, să pună întrebări care să îi ajute la îndeplinirea sarcinii şi să se concentreze. Jocul a fost un exerciţiu de comunicare şi a constat în executarea unui desen după comenzile date de altcineva. Trebuiau sa deseneze un triunghi, un pătrat, două cercuri şi un dreptunghi. Daca nu s-ar fi grăbit şi ar fi pus întrebările corespunzătoare, ar fi trebuit să deseneze o căsuţă. Dar niciunul nu a pus suficiente întrebări cât să iasă o căsuţă şi nici un desen nu a fost la fel cu altul… A fost distractiv pentru că fiecare a înţeles să facă desenul în alt mod.

Şi ca distracţia să fie completă unul dintre lideri i-a învăţat cum să scrie un mesaj codat J

Am auzit că şi întâlnirea de ieri a lupişorilor a fost foarte distractivă, mai ales că au avut parte de activităţi şi concursuri în aer liber. Dar cum nu am luat parte la ea, n-aş putea să povestesc mai nimic... Sper ca pe următoarea să nu o mai ratăm...

Aşteptăm cu toţii cu nerăbdare următoarea întâlnire! Şi mulţumim liderilor pentru o întâlnire frumoasă!