Jurnal de cercetaş (5) - 12 aprilie 2014

Întâlnirea de ieri a fost una destinată în special temerarilor. Pentru că am avut de văzut multe lucruri interesante la o expoziţie de tehnică militară: am văzut drapelul de luptă al Diviziei 2 Infanterie Getica din anul 1916, am admirat puţin din ceremonia de schimbare a gărzii şi am ascultat, în timp ce ne plimbam de la un stand la altul, un concert de fanfară. Temerarii au aflat informaţii despre echipamente de ultimă generaţie cu care este înzestrată armata română, am admirat câini dresaţi pentru diverse acţiuni, au putut să pună mâna pe tot felul de pistoale, puşti, mitraliere, etc., au probat o vestă antiglonţ şi au constatat pe pielea lor cât e de greu un rucsac cu o paraşută. Cei mai firavi dintre ei nici măcar nu au putut să ţină rucsacul în spate, noroc cu Radu care i-a ajutat. :) Oricum, au primit multe informaţii interesante şi au putut să-şi facă o idee despre echipamentul militar. Apoi, deşi ploua zdravăn, o parte din ei au luat-o la picior prin oraş, iar o parte au fost înghesuiţi în cele două maşini pe care le-am avut la dispoziţie şi ne-am îndreptat plini de elan şi vreme bună către sediu, în ciuda vremii urâcioase de afară. La sediu au încăput pe mâinile pricepute ale lui Radu, care le-a arătat pas cu pas cum se construieşte o scară pentru alpinism. Au cioplit lemne, au făcut noduri, au măsurat şi au tăita până le-a ieşit o scăriţă stranică. Păcat că timpul a trecut repede şi nu am mai apucat să terminăm scăriţa, dar sunt coninsă că la o întâlnire ulterioară o vom termina. Din păcate nici eu şi nici Ilinca nu am fost într-o formă prea bună, Ilincăi i-a fost chiar rău, dar Luca s-a simţit excelent şi nu m-a lăsat până nu m-am dus la magazin să cumpăr un briceag cu care, probabil, va ciopli jumătare din aracii din grădina bunicului în cele trei zile de vacanţă pe care urmează să şi le petreacă acolo... :)

Mi-a plăcut de temerarii cei mai mari, în special de Silviu, care a avut sarcina să vină cu ceilalţi pe jos de la locul expoziţiei până la sediu. L-am urmărit puţin şi l-am văzut cât de grijuliu îi urmărea şi cum avea grijă de ei când treceau strada :) E recomfrotant să îi ştii pe mâini bune, sincer.