Rezumatul zilei de ieri ar fi că nu mai suntem doar doi ochelarişti în familie, ci patru... Am fost la oftalmolog. La mine nu s-a modificat nimic, la ei este miopie cu astigmatism. Dioptriile sunt mici, -0,50 la amândoi, sper totuşi că nu o să se modifice foarte mult în perioada de creştere. Şi mai sper că se vor convinge amândoi că ochelarii trebuie purtaţi, no matter what. Şi mai sper că Ilinca nu o să spargă câte o pereche pe lună. Nu de alta, dar ne paşte falimentul. O să fie perioadă de acomodare cu noul statut, dar ţinând cont de faptul că sunt copiii înţelegători amândoi, sunt convinsă că o sa fie ok. A durat mai bine de-o oră alesul ramelor, o vreme a fost distractiv, apoi a devenit obositor. Ilinca se culcase pe-un scaun, mai avea puţin şi adormea. Luca citea calm pe-un scaun. Doamne, pe copilul ăsta nimic nu-l scoate din ritmul lui! După ce am plecat de acolo rupţi de oboseală şi de foame, s-a petrecut prima criză de nervi, pe fondul glicemiei scăzute din cauză de foame, cred. Că ea nu vrea să poarte ochelari, că e singura din clasă, că or să râdă toţi de ea. Ce se face ea dacă nimeni nu o să vrea să mai fie prietenă cu ea? După o masă copioasă încropită ad-hoc, formată din câteva şnitzele, brusc nu mai era o tragedie purtatul de ochelari... :)
**********************
De dimineaţă, pe când butonam telefonul lui Luca, să-l pun pe silenţios, sunt întrebată de stăpânul telefonului ce caut eu în telefonul lui.
- Caut să văd ce mesaje ai de la gagici, zic eu mustăcind.
- Ce gagici? întreabă el nedumerit, cu cea mai nevinovată şi inocentă privire.
Ilinca răspunde:
- Păi Luca primeşte mesaje numai de la Cosmote, cred că asta e gagica lui... :)
joi, 27 februarie 2014
miercuri, 26 februarie 2014
D-ale Ilincăi (1)
Ora 06:45
- Ilinca, te trezeşti?
- ...
- Hai, mami, trezeşte-te!!!
- Nu sunt acasă...
- Unde eşti? Ai ajuns deja la şcoală?
- Nu, sunt la magazin. Cumpăr o ciocolată şi-o mănânc pe toată deodată.
Ora 12:00
- Ilinca, ce notă ai luat astăzi?
- Niciuna... (răspunsul este APROAPE întodeauna acelaşi)
- Las' că şi ieri mi-ai zis că n-ai luat nicio notă, asta până m-am uitat eu în caiet şi am văzut B-ul de la abecedar!
- Păi da, pentru că ieri nu am observat că mi-a pus doamna notă...
- Ilinca, te trezeşti?
- ...
- Hai, mami, trezeşte-te!!!
- Nu sunt acasă...
- Unde eşti? Ai ajuns deja la şcoală?
- Nu, sunt la magazin. Cumpăr o ciocolată şi-o mănânc pe toată deodată.
Ora 12:00
- Ilinca, ce notă ai luat astăzi?
- Niciuna... (răspunsul este APROAPE întodeauna acelaşi)
- Las' că şi ieri mi-ai zis că n-ai luat nicio notă, asta până m-am uitat eu în caiet şi am văzut B-ul de la abecedar!
- Păi da, pentru că ieri nu am observat că mi-a pus doamna notă...
duminică, 16 februarie 2014
Jurnal de cercetas (1)
Weekendul acesta am avut parte de distractie alaturi de
cercetasi. Spre bucuria mea de mama, care nu prea a avut vreme sa distreze prea
mult copiii, din diverse motive mai mult sau mai putin intemeiate…
Sambata dupa amiaza s-au intalnit lupisorii, plini de
energie si voie buna, cu chef de joaca si de vorba. Doamne, ce mai vorbesc! Si
ce de galagie fac! Parca par mai multi decat sunt de fapt, cand sunt adunati
asa, la gramada, intr-o singura incapere. Inceputul a fost fix ca linistea
dinaintea furtunii. Pentru ca i-am gasit pe toti asezati intr-un mare cerc, pe
scaune, jucandu-se telefonul – fara – fir. Si aveau nevoie de liniste, sa poata
intelege bine cuvantul care se plimba de la o ureche la alta… Ptiu, sa nu va
deochi, imi venea sa le spun… Desi stiam eu ca nu o sa dureze prea mult.
Scopul intalnirii a fost sa se imparta pe patrule. Pentru
cei care nu stiu, va spun eu care-i treaba cu patrulele astea. Sunt un fel de
grupuri mai mici, de cativa copii, care vor desfasura diverse activitati sub
supravegherea si indrumarea unui lider. Asa ca cei mici, in functie de
afinitati, s-au impartit pe patrule. Patru la numar. Cum ii sta bine oricarui
cercetas, au fost pusi la treaba. Fiecarei patrule i s-a inmanat o coala mare
de hartie cu scopul de a desena pe ea un steag. De asemenea, fiecare patrula
si-a ales un nume, un strigat si un sef. Seful a fost ales prin vot democatic. Am stat si m-am uitat la ei cu
cata seriozitate au muncit, cum s-au consultat unii cu altii si ma minunam cum
le veneau ideile, una dupa alta. Pe alocuri s-a lasat si cu niscaiva lupisori
bosumflati, dar conflictele au fost date repede uitarii, pentru ca aveau o
treaba importanta de facut. Dupa o munca asidua de vreo 45 de minute au
rezultat urmatoarele patrule: Super Spioanele (aici erau doar fete, banuiesc ca
v-ati prins, nu? Cu un steag colorat si o strofa frumoasa, care sa le
reprezinte), Patrula Dragonilor (care a avut un steag deosebit, datorita Mariei
cea talentata la desen, care a imbinat elemente reprezentative fetelor si
baietilor si trei inimioare – rosie, albastra si verde), Dinozaurul de Smarald (cu
un strigat – tipat de dinozaur, desigur) si Patrula Bomba (care facea tic tac
tic tac booooom). De pe niciunul dintre desene nu a lipsit cravata de cercetas :)
Distractia a continuat cu un joc foarte amuzant. Au fost
impartiti in doua siruri indiene si fiecare sir a primit cate o coala mare de
hartie. Pe care au desenat, unul cate unul, cate ceva. Au avut timp limitat,
cred ca maxim un minut pentru fiecare copil. Care copil trebuia sa continue
desenul inceput de copilul de dinaintea lui si tot asa pana au rezultat doua
opere de arta deosebite, cu niste povesti ametitoare despre o masina si-o bomba si-un bolovan si-un sofer sau despre un soare care a sfarsit prin a deveni o floare.
Pentru ca printre atatia lupisori s-au nimerit si trei
temerari rataciti, Radu s-a gandit sa-i tina ocupati si i-a invatat sa faca
noduri. Si ce de noduri, tot felul de modele, cu nume care mai de care mai
interesant. Nu-mi pot aduce aminte cum se numeau toate, dar am retinut cate ceva
despre nodul opt in urmarire si despre nodul zepelin. Trebuie sa ai ceva
rabdare sa faci asta timp de o ora si jumatate. Si mai trebuie sa-i multumesc
lui Radu pentru ca acum stiu sa deznod toate capcanele pe care mi le intinde
acum Luca prin casa. Aproape ca n-am nevoie de cutit sa tai sforile. :) Sa vad cum o sa ma descurc cand m-oi trezi intr-o buna dimineata cu picioarele
legate, sau ceva asemanator…
Din pacare la intalnirea temerarilor de astazi n-am fost in
stare sa particip. Am trecut doar o fuga si i-am gasit pe cei mari asezati
cuminti in jurul mesei si gata pregatiti sa mai invete sa faca niste noduri.
Stiu ca si eu si-au ales patrulele, streagul si seful de patrula. L-am intrebat
curioasa pe Luca cate patrule au alcatuit si cum se numesc. Si am aflat ca-s
trei patrule: Sarmalele Dansatoare, Patrula Ticnitilor si Zeii Naturii. Astept
cu nerabdare pozele, sa le vad si steagurile.
Compasiune
De trei zile incoace ma tarasc pentru ca o napraznica de viroza mi-a cam pus capac... Asta este, se mai imbolnaveste omu', chiar si o mama. Ieri, vazandu-ma astia doi ca ma chinui sa respir, sa vorbesc, sa stau in pozitie verticala au stat calare pe mine sa ma pupe si sa ma iubeasca pentru ca sunt bolnava. Ce conteaza ca le-am explicat de zeci de ori ca asa se iau virusii? Lor le lera mila de mine. Cand i-am anuntat ca ma duc sa zac putin, dupa ce imi plimbasem mucii prin casa gatind si aspirand, s-au gandit sa fie buni si darnici si mi-au dat fiecare jucaria de plus preferata, sa nu stau singura in pat. Oh, ce mai copii buni mi-am zis. Intre timp au uitat ca mie mi-era rau, asa ca si-au reluat bunurile obiceiuri de a se certa, racai, parui, chinui, etc. Mai ales ca nici nu prea au avut parte de atentia mea, se plictiseau bietii de ei. Astazi de dimineata, cand au vazut ca gluma se ingroasa si ca mama lor e tot bolnava, s-au hotarat sa fie iar buni. Asa ca Luca mi-a zis: "Cand o sa mergem la tine la serviciu astazi (asa era planul, dar intre timp s-a schimbat si nu ne-am mai dus), sa ne dai o coala de hartie care nu-ti mai trebuie si un pix sa scriem un tratat de pace, sa nu ne mai certam atunci cand tu esti bolnava, sa nu te mai suparam si noi" :) Cum la serviciu n-am mai ajuns astazi, s-a dus la naiba si tratatul de pace. Asa ce acum se continua haraiala. Dar, ca sa nu ma supere prea tare, si-au inchis usa de la sufragerie, sa nu-i mai aud...
marți, 11 februarie 2014
PROTEST
"PROTEST: NOI NU VREM LA ŞCOALĂ ŞI VREM MULTĂ CIOCOLATĂ!"
Asta mi-a scris fiica mea de aproape 8 ani aseară, pe o coală de hârtie. Şi a început să se plimbe în sus şi-n jos prin sufragerie cu hârtia în mână. De remarcat pluralul exprimării, pentru că ea e vocea ambilor copii din familie, când e vorba de proteste. Luca stătea pe canapea şi se uita la ea, râzând cu gura până la urechi...
Eu nu mai am nimic de spus.
Asta mi-a scris fiica mea de aproape 8 ani aseară, pe o coală de hârtie. Şi a început să se plimbe în sus şi-n jos prin sufragerie cu hârtia în mână. De remarcat pluralul exprimării, pentru că ea e vocea ambilor copii din familie, când e vorba de proteste. Luca stătea pe canapea şi se uita la ea, râzând cu gura până la urechi...
Eu nu mai am nimic de spus.
vineri, 7 februarie 2014
Tristeţe
Nu, nu noi suntem trişti. Eu sunt chiar fericită că se aud iar voci cristaline de copii prin casă, că tare mi-a mai fost dor de ei. Şi ei sunt fericiţi că sunt acasă, evident că le era dor de mama lor. Trist e doar motanul Moti al lui bunicul. Cică azi de dimineaţă a intrat în casă şi s-a urcat direct în patul unde doarme Luca. Şi a găsit patul gol. Apoi s-a dus fuguţa în patul unde doarme Ilinca. Şi ăla era tot gol. Apoi a verificat din nou patul lui Luca. După ce s-a convins că prietenii lui nu mai sunt acolo, s-a aşezat în mijlocul camerei şi a început să miorlăie, uitându-se lung la bunicul... Într-un final s-a consolat cu o porţie de joacă prin zapadă cu celălalt prieten al lui, câinele Nero...
miercuri, 5 februarie 2014
Dor de ei...
Mi-e dor de ei. Abia aştept să mă duc mâine după ei şi să-i aduc acasa. E casa pustie fără ei. Mi-a plăcut pustietatea în primele 3 seri, dar azi de dimineaţă nu mi-a mai plăcut. Mă uit la ştiri de trei zile-ncoace, mă deprimă şi mă enervează. Nu ştiu de ce mă uit, sincer. Am citit o carte siropoasă. Am mâncat porcării. Am lenevit. Am vorbit la telefon. Nu m-am văzut cu nicio prietenă. Am bântuit prin magazine. Am plătit facturi. Astăzi am de gând să gătesc. Deci mi-e dor de ei şi nu mai am răbdare până mâine, când îi aduc acasă...
duminică, 2 februarie 2014
Cercetasii din tara Luanei
Treaba asta cu cercetasii a inceput ca o joaca. Poate si din dorinta mea de a-i indruma si spre alte activitati, de a-i convinge ca e bine sa cunosti oameni noi si sa incerci sa faci lucruri noi… Habar n-aveam cu ce se manca cercetasia asta. :) Intai am zis ca o sa-l trimit doar pe Luca sa incerce acest gen de activitate. La prima intalnire am aflat ca poate merge si Ilinca. Sigur ca ea, reticenta si mult prea legata de fustele mamei ei, a refuzat initial. Prima oara a mers tematoare. A fost atenta mai mult la mama ei, care se invartea si ea pe acolo, decat la activitatile pe care le faceau ceilalti copii. Lui Luca i-a placut din prima. Pe jumatate din copii ii cunostea de la clubul de astronomie si de la scoala. Asa ca nu s-a simtit stingher deloc. Lui i-a placut din prima si a zis ca se mai duce. La urmatoarea intalnire Ilinca n-a vrut sa mai mearga. Dar am trimis-o mai mult cu forta. Si a venit incantata acasa. Si uite asa a inceput aventura noastra printre cercetasi…
Am apreciat, initial, oamenii care fac asta. Care sunt plini de energie si de voie buna, care au tot timpul povesti frumoase de spus, care au rabdare sa ii asculte pe fiecare in parte si pe toti deodata.
Ulterior, am inceput sa caut informatii despre cercetasi si cercetasie. Am descoperit ca au si legi, despre care le-au vorbit copiilor inca de la inceput. Sunt frumoase, reprezinta principii de viata sanatoase pe care ar trebui sa le urmam cu totii. Ii invata sa fie loiali, sa-si respecte cuvantul dat, sa fie utili si sa-si ajute semenii, sa fie prieteni, sa fie ingaduitori, sa duca o viata sanatoasa, sa iubeasca si sa ocroteasca natura, sa fie buni cu animalele, sa-si respecte parintii si sa fie disciplinati, sa fie credinciosi, curajosi si increzatori in puterile lor, sa iubeasca invatatura si nu in ultimul rand sa faca o fapta buna in fiecare zi, oricat de neinsemnata ar parea ea.
Ieri au facut prima excursie impreuna. Si am avut onoarea sa fiu si eu invitata. :) Si m-am dus pentru ca si eu merit cate o plimbare din cand in cand, nu? Pentru ca nu as fi vrut sa-i pun lui Luca in carca responsabilitatea de a avea grija de sora cea mica. Pentru ca mi-am dorit ca Luca sa se bucure din plin de excursia asta. Si pentru ca si pentru mine a fost o ocazie buna de a-mi petrece timp alaturi de copiii mei, facand alte lucruri pe care le facem de obicei. Si pentru ca am vrut sa-i cunosc pe oamenii alaturi de care copiii mei isi petrec timp in fiecare sambata dupa amiaza si nu numai.
Am avut cu totii o zi minunata. Am descoperit copii buni, cuminti si frumosi. Am descoperit copii alaturi de care imi doresc sa fie si copiii mei. Am descoperit copii care stiu sa fie prieteni unii cu altii, care stiu sa lucreze in echipa, care stiu sa imparta orice cu ceilalti. Mi-au parut ca o familie, o familie frumoasa. Liderii i-au indrumat frumos pe tot parcursul zilei. S-au jucat tot felul de jocuri, au facut patrule, au rezolvat enigme, au invatat ce au de facut daca se ratacesc in padure, au invatat cum se acorda primul ajutor in cazul unei fracturi, s-au dat pe o tiroliana, au vizitat o pestera si o cetate, s-au dat cu saniile pana nu i-au mai ascultat picioarele, au mancat prajituri la cofetarie si au baut ceai, au mai dezlegat niste enigme, desi erau rupti de oboseala, au spus bancuri si povesti horror, s-au jucat cu lanterna pe intuneric si s-au bucurat de o zi minunata. Aproape niciunul nu a adormit pe drumul de intoarcere, desi erau franti. Nici macar Ilinca, s-a tinut tare pana la final. Cand am ajuns acasa, la o ora la care ai mei ar fi dormit demult, Ilinca s-a trantit epuizata pe canapeaua din sufragerie si a cugetat. “Mai merg in excursie cu cercetasii!!!”
Asadar, multumim, oameni buni, ca ne-ati primit in echipa voastra. Multumim pentru rabdare si devotament, multumim pentru entuziasmul de care dati dovada. Eu, mama lor, multumesc pentru fiecare moment in care s-au intors acasa imbujorati si fericiti, multumesc pentru rabdarea de care dati dovada pentru a cunoaste fiecare copil in parte, multumesc pentru momentele in care Luca-cel-domol vorbeste mai repede decat sora lui pentru ca are chestii interesante de povestit dupa fiecare intalnire cu temerarii si multumesc pentru ca acum Ilinca de-abia asteapta intalnirile cu lupisorii si nu se mai vaicareste ca nu vrea sa faca lucruri noi si sa cunoasca oameni noi :)
Am apreciat, initial, oamenii care fac asta. Care sunt plini de energie si de voie buna, care au tot timpul povesti frumoase de spus, care au rabdare sa ii asculte pe fiecare in parte si pe toti deodata.
Ulterior, am inceput sa caut informatii despre cercetasi si cercetasie. Am descoperit ca au si legi, despre care le-au vorbit copiilor inca de la inceput. Sunt frumoase, reprezinta principii de viata sanatoase pe care ar trebui sa le urmam cu totii. Ii invata sa fie loiali, sa-si respecte cuvantul dat, sa fie utili si sa-si ajute semenii, sa fie prieteni, sa fie ingaduitori, sa duca o viata sanatoasa, sa iubeasca si sa ocroteasca natura, sa fie buni cu animalele, sa-si respecte parintii si sa fie disciplinati, sa fie credinciosi, curajosi si increzatori in puterile lor, sa iubeasca invatatura si nu in ultimul rand sa faca o fapta buna in fiecare zi, oricat de neinsemnata ar parea ea.
Ieri au facut prima excursie impreuna. Si am avut onoarea sa fiu si eu invitata. :) Si m-am dus pentru ca si eu merit cate o plimbare din cand in cand, nu? Pentru ca nu as fi vrut sa-i pun lui Luca in carca responsabilitatea de a avea grija de sora cea mica. Pentru ca mi-am dorit ca Luca sa se bucure din plin de excursia asta. Si pentru ca si pentru mine a fost o ocazie buna de a-mi petrece timp alaturi de copiii mei, facand alte lucruri pe care le facem de obicei. Si pentru ca am vrut sa-i cunosc pe oamenii alaturi de care copiii mei isi petrec timp in fiecare sambata dupa amiaza si nu numai.
Am avut cu totii o zi minunata. Am descoperit copii buni, cuminti si frumosi. Am descoperit copii alaturi de care imi doresc sa fie si copiii mei. Am descoperit copii care stiu sa fie prieteni unii cu altii, care stiu sa lucreze in echipa, care stiu sa imparta orice cu ceilalti. Mi-au parut ca o familie, o familie frumoasa. Liderii i-au indrumat frumos pe tot parcursul zilei. S-au jucat tot felul de jocuri, au facut patrule, au rezolvat enigme, au invatat ce au de facut daca se ratacesc in padure, au invatat cum se acorda primul ajutor in cazul unei fracturi, s-au dat pe o tiroliana, au vizitat o pestera si o cetate, s-au dat cu saniile pana nu i-au mai ascultat picioarele, au mancat prajituri la cofetarie si au baut ceai, au mai dezlegat niste enigme, desi erau rupti de oboseala, au spus bancuri si povesti horror, s-au jucat cu lanterna pe intuneric si s-au bucurat de o zi minunata. Aproape niciunul nu a adormit pe drumul de intoarcere, desi erau franti. Nici macar Ilinca, s-a tinut tare pana la final. Cand am ajuns acasa, la o ora la care ai mei ar fi dormit demult, Ilinca s-a trantit epuizata pe canapeaua din sufragerie si a cugetat. “Mai merg in excursie cu cercetasii!!!”
Asadar, multumim, oameni buni, ca ne-ati primit in echipa voastra. Multumim pentru rabdare si devotament, multumim pentru entuziasmul de care dati dovada. Eu, mama lor, multumesc pentru fiecare moment in care s-au intors acasa imbujorati si fericiti, multumesc pentru rabdarea de care dati dovada pentru a cunoaste fiecare copil in parte, multumesc pentru momentele in care Luca-cel-domol vorbeste mai repede decat sora lui pentru ca are chestii interesante de povestit dupa fiecare intalnire cu temerarii si multumesc pentru ca acum Ilinca de-abia asteapta intalnirile cu lupisorii si nu se mai vaicareste ca nu vrea sa faca lucruri noi si sa cunoasca oameni noi :)
Copilarie
Zapada asta le-a adus multa bucurie si le-a dat multe idei. Nu ca n-ar avea idei si fara zapada. :) Astazi ne-am dus la bunicul la tara pentru ca am reusit sa scoatem masina din zapada si pentru ca e vacanta. Aia de saptamana trecuta nu s-a pus :) Si vacantele sunt facute pentru a sta cu bunicul, desigur.
Evident ca bucuria a fost mare pentru ca le place foarte tare la bunicul. Si pentru ca bunicul are un motan adorabil, cred ei. Motanul nu cred ca are aceeasi parere despre ei, evident. Mai vedem noi cat de zgariati or sa vina acasa peste cateva zile.
Asa ca au pornit la chinuitul motanului.
Intai, l-au aruncat intr-o zapada mare de vreun metru, asa, sa vada daca animalul poate sa inoate, sau sa se salveze singur, sau ceva. Cand s-a trezit bietul de el in ditamai zapada, a inceput sa miorlaie urat la ei, de parca ii certa :) Apoi, s-au hotarat ca e totusi simpatic motanul si s-au gandit ca poate nu o sa-i mai placa sa doarma in varful patului. Asa ca un tunel si un adapost in zapada ar fi tocmai solutiile de rezerva cele mai potrivite. Si agreate de bietul animal. Au muncit vreo ora la constructiile in zapada. Luca sapase un tunel in care intra el pe jumatate, Ilinca facuse o grota mai micuta. Pentru ca, intre timp, se certa si cu un caine mai mare decat ea care se incapatana sa o linga pe fata si sa se aseze doar in calea ei, lucruri care au ingreunat munca asidua. Dupa care au inceput sa se certe si sa-si scoata ochii, asa ca sora cea mica a intrat val - vartej in casa, plina de zapada. Bunicul a inceput sa o alerge cu o matura sa o scuture, eu dupa ei incercad sa-i explic omului ca nu se mai marita fata daca o "mangaie" cu matura. Si zau ca n-am chef s-o tin langa mine pana la adanci batraneti. Desi ea n-ar avea nimic impotriva, va asigur.
In timp ce noi ne alergam unul pe altul, motanul razbunator s-a strecurat in casa, s-a urcat in varful patului si a prins un motan de plush pe care l-a baloshit, l-a scarmanat si l-a purtat in gura peste tot. Drept razbunare, probabil. Cand am terminat-o de deszapezit pe Ilinca si ne trageam si noi sufletul, s-a hotarat si fratele mai mare ca treaba in zapada s-a incheiat, asa ca a facut curat la locul de munca si a intrat si el in casa plin de zapada. Iar a inceput alergatul cu matura, scuturatul si uscatul hainelor pe soba. Iubim iarna si eu si tata din pricina acestor insiruiri de operatiuni obositoare care ne lasa fara aer pana cand le terminam de facut... Apoi o ciorba buna, o tocana cu mamaliga si un somn de pranz binemeritat au incheiat prima parte a zilei. Dupa care eu m-am facut nevazuta si am plecat la mine acasa unde pentru ca trei zile am de gand sa fac fix NIMIC. Urati-mi spor la treaba, deci!!!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)