duminică, 24 noiembrie 2019

Despre liniștea din sufletul meu

Stau, liniștită în vârful patului. Ascult muzică și citesc. A fost un weekend liniștit, ieri am stat mult, eu cu mine. M-am analizat pe mine, cea de azi, făcând comparatie cu mine, cea de ieri.

Sute de gânduri mi s-au învârtit prin cap, într-o aparentă dezordine, dar într-o oarecare ordine. Am retrăit perioade din viața mea, de anul ăsta. Brusc, am realizat ca azi mi-e bine. Mi-e bine si, cumva, mi-e si teamă să mă bucur de binele ăsta. Dacă îl pierd pe binele ăsta din sufletul meu? Oare aș mai găsi puterea să il găsesc, din nou? Alung gândul ăsta. Aleg să mă agăț de binele de azi si sa îmi păstrez zâmbetul, am muncit pentru toate astea, le merit.

De vreo două săptămâni încoace reușesc să adorm seară se seară fără să mai las televizorul deschis. Nu mai am nevoie de el să îmi distragă atenția de la toate gândurile, imaginile si fricile care mi-au bântuit mintea si sufletul luni de zile. Încă mă mai trezesc peste noapte, dar adorm la loc, uneori mai repede, alteori mai greu, însă am curajul să îmi las gândurile să îmi invadeze mintea. Pe cele neplăcute le pun într-un sertar, le scot eu mai târziu, când o să pot. Zâmbesc, pe jumătate adormită, la gândurile alea bune si le rog să-și mai cheme niște prietene. Adorm la loc. Si mă trezesc de cele mai multe ori zâmbind si fredonând vreo melodie, aparent fără noimă, pe care o ascult de câteva ori la rând, în timp ce plimb Sherlockul prin cartier. O ascult până îi gasesc noima. Apoi, îmi văd mai departe de zi...

Acum câteva seri, ascultand muzici multe si variate pe spotify, am ajuns la Pink Martini. Ăia pe care i-am adorat ani la rând si pe care am ajuns, brusc, să îi urăsc anul trecut. Ăia care mi-au adus multă bucurie si, mai apoi, multă suferință, mult prea multă suferință... Am tras adânc aer în piept și am început să îi ascult din nou, timp de vreo oră. Cu inima strânsă, cu un gol in stomac, am ascultat toate melodiile mele preferate. Am putut să fac asta fără să plâng lacrimi amare. Si m-am întrebat de unde atâta curaj?! Nu stiu, de undeva, din Universul ăsta mare...

Scriu si constat că am ochii plini de lacrimi. Vin ca o ușurare... Nu-s lacrimi amare, de tristețe, de furie sau de disperare. Sunt altfel de lacrimi, poate de mândrie? De bucurie? De mulțumire? Le șterg si decid că-s gata să merg mai departe. Sunt gata sa ma bucur de ce îmi oferă zilele, sunt gata sa fac față unor provocări noi. Bring it on, Universule! Mai am lecții de învățat si experiențe de trăit!