Ieri, dis-de-dimineață, la cafea, Simona mea dragă, m-a anunțat că am o temă de făcut. O parte din temă suna cam așa: ”Notează pe o hârtie sau în propria-ți agendă evenimentele cu notă deosebită din acest an și gândește-te pentru ce anume ești recunoscătooare, care este binele/multumirea/înțelepciunea care pătrunde dincolo de orice situație, poate chiar si una privită a fi supărătoare”. Tema era în legătură directă cu solstițiul de iarnă. Toată tema a constat, de fapt, în așternerea pe hârtie a motivelor pentru care sunt recunoscăoare pentru anul care se încheie și a intențiilor pe care mi le stabilesc pentru anul ce urmează.
Anul ăsta ce se încheie mi-a dat multe multe motive să fiu recunoscătoare, a fost un an mult mai bun cu noi decât anul trecut, care a fost unul de nepovestit, de fapt și de drept...
Într-o ordine absolut aleatorie, sunt recunoscătoare pentru:
- cei doi copii minunați alături de care am impresia că pot muta munții din loc;
- familie;
- timpul investit în mine;
- progresele mari făcute de noi, în procesul de vindecare a anului trecut;
- toate momentele în care am picat, fiindcă am avut de unde să mă ridic;
- pentru fiecare ridicare, fiindcă m-a ajutat să înțeleg, de fiecare dată, că pot mai mult;
- prietenii pe care viața ni i-a dăruit, cu generozitate;
- oamenii mai vechi care au ales să rămână alături de noi;
- oamenii mai noi pe care viața ni i-a scos în cale, cu folos;
- noua mea iubire, alergatul;
- bucuria de a asculta muzică;
- clasele de yoga la care am avut privilegiul să particip, s-au pliat pe nevoile mele de la momentul respectiv din viața mea;
- toate kilogramele pierdute, de fiecare dintre noi trei;
- perseverența cu care m-am dus la sală sau am ieșit la alergat;
- toate zilele în care mi-am găsit puterea sa zâmbesc;
- toate clipele în care am reușit să râd în hohote și din tot sufletul;
- fiecare cafea de dimineață, băută în tihnă, alături de fiul meu;
- toate plimbările pe care le-am făcut, pentru toate locurile noi pe care le-am vizitat, pentru toate experiențele trăite de noi în călătoriile noastre;
- toate nopțile în care am dormit puțin, fiindcă mi-am umplut timpul cu lucruri mai bune, mai folositoate și mai frumoase decât somnul;
- toate momentele în care am mers pe stradă, m-am uitat la cer, la copaci și am zîmbit necunoscuților care treceau pe lîngă mine;
- puterea mea de a-i inspira și pe alții să își depășească limitele;
Mai sunt câteva lucruri pentru care sunt recunoscătoare. Dar le țin doar pentru mine. Poate că va veni un moment în care voi putea sa povestesc și despre ele...
E un exercițiu bun. Încercați-l și voi! Vă va ajuta să realizați cât de bogați sunteți, de fapt...
duminică, 22 decembrie 2019
duminică, 24 noiembrie 2019
Despre liniștea din sufletul meu
Stau, liniștită în vârful patului. Ascult muzică și citesc. A fost un weekend liniștit, ieri am stat mult, eu cu mine. M-am analizat pe mine, cea de azi, făcând comparatie cu mine, cea de ieri.
Sute de gânduri mi s-au învârtit prin cap, într-o aparentă dezordine, dar într-o oarecare ordine. Am retrăit perioade din viața mea, de anul ăsta. Brusc, am realizat ca azi mi-e bine. Mi-e bine si, cumva, mi-e si teamă să mă bucur de binele ăsta. Dacă îl pierd pe binele ăsta din sufletul meu? Oare aș mai găsi puterea să il găsesc, din nou? Alung gândul ăsta. Aleg să mă agăț de binele de azi si sa îmi păstrez zâmbetul, am muncit pentru toate astea, le merit.
De vreo două săptămâni încoace reușesc să adorm seară se seară fără să mai las televizorul deschis. Nu mai am nevoie de el să îmi distragă atenția de la toate gândurile, imaginile si fricile care mi-au bântuit mintea si sufletul luni de zile. Încă mă mai trezesc peste noapte, dar adorm la loc, uneori mai repede, alteori mai greu, însă am curajul să îmi las gândurile să îmi invadeze mintea. Pe cele neplăcute le pun într-un sertar, le scot eu mai târziu, când o să pot. Zâmbesc, pe jumătate adormită, la gândurile alea bune si le rog să-și mai cheme niște prietene. Adorm la loc. Si mă trezesc de cele mai multe ori zâmbind si fredonând vreo melodie, aparent fără noimă, pe care o ascult de câteva ori la rând, în timp ce plimb Sherlockul prin cartier. O ascult până îi gasesc noima. Apoi, îmi văd mai departe de zi...
Acum câteva seri, ascultand muzici multe si variate pe spotify, am ajuns la Pink Martini. Ăia pe care i-am adorat ani la rând si pe care am ajuns, brusc, să îi urăsc anul trecut. Ăia care mi-au adus multă bucurie si, mai apoi, multă suferință, mult prea multă suferință... Am tras adânc aer în piept și am început să îi ascult din nou, timp de vreo oră. Cu inima strânsă, cu un gol in stomac, am ascultat toate melodiile mele preferate. Am putut să fac asta fără să plâng lacrimi amare. Si m-am întrebat de unde atâta curaj?! Nu stiu, de undeva, din Universul ăsta mare...
Scriu si constat că am ochii plini de lacrimi. Vin ca o ușurare... Nu-s lacrimi amare, de tristețe, de furie sau de disperare. Sunt altfel de lacrimi, poate de mândrie? De bucurie? De mulțumire? Le șterg si decid că-s gata să merg mai departe. Sunt gata sa ma bucur de ce îmi oferă zilele, sunt gata sa fac față unor provocări noi. Bring it on, Universule! Mai am lecții de învățat si experiențe de trăit!
Sute de gânduri mi s-au învârtit prin cap, într-o aparentă dezordine, dar într-o oarecare ordine. Am retrăit perioade din viața mea, de anul ăsta. Brusc, am realizat ca azi mi-e bine. Mi-e bine si, cumva, mi-e si teamă să mă bucur de binele ăsta. Dacă îl pierd pe binele ăsta din sufletul meu? Oare aș mai găsi puterea să il găsesc, din nou? Alung gândul ăsta. Aleg să mă agăț de binele de azi si sa îmi păstrez zâmbetul, am muncit pentru toate astea, le merit.
De vreo două săptămâni încoace reușesc să adorm seară se seară fără să mai las televizorul deschis. Nu mai am nevoie de el să îmi distragă atenția de la toate gândurile, imaginile si fricile care mi-au bântuit mintea si sufletul luni de zile. Încă mă mai trezesc peste noapte, dar adorm la loc, uneori mai repede, alteori mai greu, însă am curajul să îmi las gândurile să îmi invadeze mintea. Pe cele neplăcute le pun într-un sertar, le scot eu mai târziu, când o să pot. Zâmbesc, pe jumătate adormită, la gândurile alea bune si le rog să-și mai cheme niște prietene. Adorm la loc. Si mă trezesc de cele mai multe ori zâmbind si fredonând vreo melodie, aparent fără noimă, pe care o ascult de câteva ori la rând, în timp ce plimb Sherlockul prin cartier. O ascult până îi gasesc noima. Apoi, îmi văd mai departe de zi...
Acum câteva seri, ascultand muzici multe si variate pe spotify, am ajuns la Pink Martini. Ăia pe care i-am adorat ani la rând si pe care am ajuns, brusc, să îi urăsc anul trecut. Ăia care mi-au adus multă bucurie si, mai apoi, multă suferință, mult prea multă suferință... Am tras adânc aer în piept și am început să îi ascult din nou, timp de vreo oră. Cu inima strânsă, cu un gol in stomac, am ascultat toate melodiile mele preferate. Am putut să fac asta fără să plâng lacrimi amare. Si m-am întrebat de unde atâta curaj?! Nu stiu, de undeva, din Universul ăsta mare...
Scriu si constat că am ochii plini de lacrimi. Vin ca o ușurare... Nu-s lacrimi amare, de tristețe, de furie sau de disperare. Sunt altfel de lacrimi, poate de mândrie? De bucurie? De mulțumire? Le șterg si decid că-s gata să merg mai departe. Sunt gata sa ma bucur de ce îmi oferă zilele, sunt gata sa fac față unor provocări noi. Bring it on, Universule! Mai am lecții de învățat si experiențe de trăit!
duminică, 11 august 2019
Iubirea
Pentru mine, iubirea e atunci când tânărul de 16 ani, care e fiul meu, alături de care mă antrenez de 3 ori pe saptamana la sală, îl întreabă pe antrenor dacă mami poate sa lucreze cu gantera de 3 kg, sau îi aduce una mai ușoară, fiindcă stie el ca pe mami o doare un umăr. Si imi aduce o ganteră mai ușoară, să pot lucra în siguranță, fără să stric mai tare umărul dureros. Asta e iubire pentru mine, nici nu am nevoie să îl aud spunându-mi "te iubesc". Un simplu gând, un simplu gest, valorează mult mai mult decât un "te iubesc". Copile, esti grozav! Cine te-o avea alături in viata asta va fi norocos!
joi, 4 iulie 2019
De ce alerg?
Întâi a fost dorința. Ani la rând i-am invidiat pe cei care puteau sa o facă. Ani la rând mi-am pus eticheta "eu nu sunt în stare, îmi doresc mult, dar nu pot". Așa că am continuat să îi invidiez pe cei care puteau să o facă. Am avut o tentativă să alerg, dar după 400 - 800 de metri îmi venea să vomit, mă întrebam ce naiba caut eu la alergat, ma opream brusc, grena la fata. Acum, inteleg ca nu era momentul potrivit. Atunci, am renunțat. Dar mi-am dat seama că îmi place sa fac puțină mișcare. Tot m-am ales cu ceva, cu dorința de a mă ridica de pe canapea.
A urmat ambiția. La începutul anului trecut mi-am pus niște dorințe. Una dintre ele a fost să învăț să alerg. Anul trecut, cel mai greu an al meu, m-a împiedicat să îmi duc dorinta la îndeplinire. Nu am mai avut energia să o fac. Dar anul trecut mi-a adus în viața mea si prima pereche de adidași de alergat. Anul trecut mi-a mai adus obișnuința de a merge la sală. Am întâlnit oamenii potriviți, la momentul potrivit. Intai, pe Flori, cu care am facut un pact extrem de important: să tragem una de alta, sa nu ne lăsăm una pe alta sa zacem pe canapea, sa ne stabilim cand ne întâlnim. Cu Flori am repetat de multe ori de ce ne place sa facem mișcare, la ce e bună mișcarea. Apoi, la sala, l-am gasit pe Răzvan. Care a știut să vorbească pe limba mea, a știut să îmi explice de ce facem fiecare tip de exercițiu, ce mușchi lucrăm, ce se întâmplă cu corpul meu la fiecare exercițiu. Răzvan a știut si stie cum sa țină o clasă, in așa fel încât sa nu stiu cand a trecut timpul si sa îmi pară rău ca se termină. Așa că, în obișnuința proaspăt dobândită de a merge la sală, înaintea claselor, am început să urc pe banda de alergat. Putin câte puțin, dar constant. Brusc, la începutul anului, am început să alerg pe bandă. 500 de metri. Un kilometru. Doi kilometri fără să mă opresc. În februarie puteam 4 kilometri pe bandă. Mi se părea fantastic. Apoi, am gasit-o pe Tania. Cu care nu m-am intalnit niciodată personal, dar m-a inspirat constant in drumul meu. Doua minunate m-au ambiționat si m-au inspirat. Laura si Tania. Laura, cand imi zice un "bravo", il zice din tot sufletul ei. Tania, cand posteaza pe facebook, parca e in mintea mea si pune, negru pe alb, meșteșugit, tot ce e in inima mea.
Apoi a fost fuga. Fuga a început când, la un Aperol (hai 3, dar nu spuneti nimănui, va rog) Laura m-a inghiontit sa ma înscriu la o cursa de 10 km in mai. Aperolul mi-a dat curaj. Sau ceva inconștiență. Asa ca m-am vazut nevoita sa scot din cutie prima mea pereche de adidasi de alergat. Sfarsitul lunii februarie m-a găsit, pentru prima oară, pe străzile orașului, încălţată cu perechea mea nouă de Nike. Sfârșitul lunii februarie mi-a adus primii 5 km alergati pe asfalt. Atunci mi-am dat seama ca pot fugi de orice. De zilele grele de la birou. De responsabilităţile zilnice. De frici. De zilele cu dor. De zilele cu lacrimi. Puteam fugi, efectiv, de orice. Fugeam cu furie. Fugind, spălam furiile din suflet. Traiam stari pe care, mai tarziu, le-am înțeles la yoga. De fapt, eram in meditație. Fugind, am făcut foarte multă ordine în suflet. Într-o seară, probabil in martie, am putut 8 km. Cu pauze de mers, cu gafaituri, cu chiu cu vai am putut 8. Brusc, teama ca o sa ma fac de râs la cursa de 10 km a dispărut. În sufletul meu, timid, a apărut speranța. Si bucuria ca, în sfârșit, SI EU POT SA ALERG. M-am hrănit cu fiecare "bravo" venit din partea copiilor mei, si nu au fost putine, jur. M-am hrănit cu fiecare laudă venită din partea celor din jurul meu. M-am hrănit cu fiecare febră musculara. Mă bucuram ca ma durea tot corpul, pentru mine durerea fizică a însemnat ca exist. M-am hrănit cu fiecare privire admirativă sau invidioasă de pe stradă. Brusc, am început să privesc cerul, sa privesc in jur, am început să alerg zâmbind. Si am continuat sa merg la sală. Fuga asta nebuna mi-a rupt prima pereche de adidasi. Am fugit pana i-am facut praf.
Acum alerg fiindcă ma simt liberă. Nu mai fug de nimic. Abia acum alerg. Am început să alerg in iunie, anul ăsta, cu noua mea pereche de adidasi, luati la recomandarea Taniei. Intr-o dimineața de weekend am alergat cu atata bucurie, ca prima încetinire de ritm s-a produs la kilometrul 11. Atunci am realizat ca alerg fiindcă sunt libera. Nu mai fug de nimic. Alerg eu, cu mine. Ascult muzica. Mă gândesc la oamenii din viata mea. Mă simt recunoscătoare că sunt. Recunoscătoare că suntem. Ca am in viata asta oamenii de care am nevoie. Mă bucur cand pot sa ajut, ma bucur cand fac o bucurie. Mă bucur cand inspir pe cineva sa se dea jos de pe canapea. Mă bucur cand pot ajuta un om sa inteleaga ca exista. Mă bucur de un nor pufos, ma bucur ca pot pune un pas înaintea celuilalt. Pentru mine inseamna ca mi-am gasit puterea sa merg mai departe. Sa exist. Sa ma simt bine cu mine. Acum, alerg fiindcă mi-e bine. Nu mai fug fiindcă imi e rau. Sunt bine, de cele mai multe ori. Si cand nu sunt bine, stiu ca o sa fiu. Si daca eu sunt bine, vor bine si copiii mei.
Si, ca sa nu renunț, anul asta m-am mai înscris la 3 curse de 10 km: septembrie pe dealurile de la Monteoru, octombrie pe străzile Bucurestiului si noiembrie pe străzile minunatei Atena. Si, alergând, m-am hotărât ce cadou imi fac anul asta de ziua mea. Dar despre asta, povestesc alta data. Acum alerg zâmbind. Mi-e bine.
A urmat ambiția. La începutul anului trecut mi-am pus niște dorințe. Una dintre ele a fost să învăț să alerg. Anul trecut, cel mai greu an al meu, m-a împiedicat să îmi duc dorinta la îndeplinire. Nu am mai avut energia să o fac. Dar anul trecut mi-a adus în viața mea si prima pereche de adidași de alergat. Anul trecut mi-a mai adus obișnuința de a merge la sală. Am întâlnit oamenii potriviți, la momentul potrivit. Intai, pe Flori, cu care am facut un pact extrem de important: să tragem una de alta, sa nu ne lăsăm una pe alta sa zacem pe canapea, sa ne stabilim cand ne întâlnim. Cu Flori am repetat de multe ori de ce ne place sa facem mișcare, la ce e bună mișcarea. Apoi, la sala, l-am gasit pe Răzvan. Care a știut să vorbească pe limba mea, a știut să îmi explice de ce facem fiecare tip de exercițiu, ce mușchi lucrăm, ce se întâmplă cu corpul meu la fiecare exercițiu. Răzvan a știut si stie cum sa țină o clasă, in așa fel încât sa nu stiu cand a trecut timpul si sa îmi pară rău ca se termină. Așa că, în obișnuința proaspăt dobândită de a merge la sală, înaintea claselor, am început să urc pe banda de alergat. Putin câte puțin, dar constant. Brusc, la începutul anului, am început să alerg pe bandă. 500 de metri. Un kilometru. Doi kilometri fără să mă opresc. În februarie puteam 4 kilometri pe bandă. Mi se părea fantastic. Apoi, am gasit-o pe Tania. Cu care nu m-am intalnit niciodată personal, dar m-a inspirat constant in drumul meu. Doua minunate m-au ambiționat si m-au inspirat. Laura si Tania. Laura, cand imi zice un "bravo", il zice din tot sufletul ei. Tania, cand posteaza pe facebook, parca e in mintea mea si pune, negru pe alb, meșteșugit, tot ce e in inima mea.
Apoi a fost fuga. Fuga a început când, la un Aperol (hai 3, dar nu spuneti nimănui, va rog) Laura m-a inghiontit sa ma înscriu la o cursa de 10 km in mai. Aperolul mi-a dat curaj. Sau ceva inconștiență. Asa ca m-am vazut nevoita sa scot din cutie prima mea pereche de adidasi de alergat. Sfarsitul lunii februarie m-a găsit, pentru prima oară, pe străzile orașului, încălţată cu perechea mea nouă de Nike. Sfârșitul lunii februarie mi-a adus primii 5 km alergati pe asfalt. Atunci mi-am dat seama ca pot fugi de orice. De zilele grele de la birou. De responsabilităţile zilnice. De frici. De zilele cu dor. De zilele cu lacrimi. Puteam fugi, efectiv, de orice. Fugeam cu furie. Fugind, spălam furiile din suflet. Traiam stari pe care, mai tarziu, le-am înțeles la yoga. De fapt, eram in meditație. Fugind, am făcut foarte multă ordine în suflet. Într-o seară, probabil in martie, am putut 8 km. Cu pauze de mers, cu gafaituri, cu chiu cu vai am putut 8. Brusc, teama ca o sa ma fac de râs la cursa de 10 km a dispărut. În sufletul meu, timid, a apărut speranța. Si bucuria ca, în sfârșit, SI EU POT SA ALERG. M-am hrănit cu fiecare "bravo" venit din partea copiilor mei, si nu au fost putine, jur. M-am hrănit cu fiecare laudă venită din partea celor din jurul meu. M-am hrănit cu fiecare febră musculara. Mă bucuram ca ma durea tot corpul, pentru mine durerea fizică a însemnat ca exist. M-am hrănit cu fiecare privire admirativă sau invidioasă de pe stradă. Brusc, am început să privesc cerul, sa privesc in jur, am început să alerg zâmbind. Si am continuat sa merg la sală. Fuga asta nebuna mi-a rupt prima pereche de adidasi. Am fugit pana i-am facut praf.
Acum alerg fiindcă ma simt liberă. Nu mai fug de nimic. Abia acum alerg. Am început să alerg in iunie, anul ăsta, cu noua mea pereche de adidasi, luati la recomandarea Taniei. Intr-o dimineața de weekend am alergat cu atata bucurie, ca prima încetinire de ritm s-a produs la kilometrul 11. Atunci am realizat ca alerg fiindcă sunt libera. Nu mai fug de nimic. Alerg eu, cu mine. Ascult muzica. Mă gândesc la oamenii din viata mea. Mă simt recunoscătoare că sunt. Recunoscătoare că suntem. Ca am in viata asta oamenii de care am nevoie. Mă bucur cand pot sa ajut, ma bucur cand fac o bucurie. Mă bucur cand inspir pe cineva sa se dea jos de pe canapea. Mă bucur cand pot ajuta un om sa inteleaga ca exista. Mă bucur de un nor pufos, ma bucur ca pot pune un pas înaintea celuilalt. Pentru mine inseamna ca mi-am gasit puterea sa merg mai departe. Sa exist. Sa ma simt bine cu mine. Acum, alerg fiindcă mi-e bine. Nu mai fug fiindcă imi e rau. Sunt bine, de cele mai multe ori. Si cand nu sunt bine, stiu ca o sa fiu. Si daca eu sunt bine, vor bine si copiii mei.
Si, ca sa nu renunț, anul asta m-am mai înscris la 3 curse de 10 km: septembrie pe dealurile de la Monteoru, octombrie pe străzile Bucurestiului si noiembrie pe străzile minunatei Atena. Si, alergând, m-am hotărât ce cadou imi fac anul asta de ziua mea. Dar despre asta, povestesc alta data. Acum alerg zâmbind. Mi-e bine.
marți, 11 iunie 2019
Ochii ăia verzi...
Pentru ochii ăia verzi mi-aș arunca armele
Aș pierde războaieleÎnvins aș sta in faţa ta
Fără orgolii să mă vezi și să îmi strigi numele
Eu să îţi fiu binele
Tu să te pierzi in faţa mea
Mi-era dor de ochii ăia verzi în care m-am pierdut o bună bucată din viața asta și, cumva, am ajuns să-l ascult într-o zi pe Randi, melodia aia a lui despre ochi verzi. Lacrimi tăcute au început să șiroiască pe obrajii mei și am stat așa, o vreme, uitându-mă lung pe geam și aducându-mi aminte. Câteodată e de-ajuns un vers dintr-o melodie, un gest, o atingere și mă duc înapoi... Uneori plâng în tăcere, alteori zâmbesc tâmp, uneori îmi înghit lacrimile și-mi văd de treabă, alteori povestesc cu cine e pe lângă mine. Dorul de ochii ăia verzi s-a stins brusc, într-o zi, când m-am oprit din ce făceam și m-am uitat fix în ochii Ilincăi, doar trezită din somn, moale, călduță și acidă la vorbă ca tatăl ei. Am privit-o lung și stăruitor, m-am pierdut în ochii ei, am mângâiat-o și am strâns-o în brațe, i-am mulțumit că există în viața mea și că seamănă, uneori, atât de bine cu tatăl ei...
joi, 11 aprilie 2019
Gânduri răzlețe
Acum ceva vreme, mi-a venit o întrebare în gând : dacă ar trebui să aleg un cuvânt care sa descrie ce reprezintă copiii mei pentru mine, care ar fi cele două cuvinte? M-am gândit de multe ori la întrebarea asta. Uneori mi-era ciudă că nu reușeam să găsesc cele mai potrivite cuvinte... Lăsam întrebarea deoparte, fără răspuns... Ieri, brusc, mi-au venit în minte cele două cuvinte. Ilinca e lumina din viața mea. Luca e liniștea din viața mea. Atât de simplu era... Liniștea. Lumina. Copiii mei.
Fără legătură cu cele de mai sus, ieri, la yoga, am discutat despre recunoștință. Despre cum uităm noi, prinși în vârtejul zilelor, sa fim recunoscători și să mulțumim. Ieri am fost recunoscătoare pentru prietenii mei, pentru toți. Azi am fost recunoscătoare pentru cele 5 minute petrecute în mașină, cu muzica la volum mare, în care am putut sa cânt tare, tare de tot, fără să mi se spună că e cazul să mă opresc. Gluma preferată a lui Alexandru era: "oprește-te din cântat, ca o să ucizi toti pinguinii" :)))
Voi pentru ce ati fost recunoscători azi?
Fără legătură cu cele de mai sus, ieri, la yoga, am discutat despre recunoștință. Despre cum uităm noi, prinși în vârtejul zilelor, sa fim recunoscători și să mulțumim. Ieri am fost recunoscătoare pentru prietenii mei, pentru toți. Azi am fost recunoscătoare pentru cele 5 minute petrecute în mașină, cu muzica la volum mare, în care am putut sa cânt tare, tare de tot, fără să mi se spună că e cazul să mă opresc. Gluma preferată a lui Alexandru era: "oprește-te din cântat, ca o să ucizi toti pinguinii" :)))
Voi pentru ce ati fost recunoscători azi?
sâmbătă, 23 martie 2019
Dorința
Din curiozitate, am căutat pe dex online definiția substantivului "dorinţă". Am găsit 14 definiții. Asta mi-a plăcut cel mai mult: "aspirația sufletului de a poseda un bine". Sufletele noastre merită, când și când , un bine. De fapt, sufletele noastre merită constant un bine, doar că uităm așa de ușor acest lucru simplu... Binele sufletului aduce bine trupului. Binele sufletului meu aduce bine celor din jurul meu. Binele sufletului meu îmi aduce mie un bine. Și vreau să îmi fie bine.
Ieri a fost ziua în care mi-am dus la îndeplinire o dorință. Dorința mea a venit în sufletul meu vara trecută , când mi-am dat seama, după mult timp, că vreau un tatuaj cu un flamingo. Un flamingo care mă duce mereu cu gândul la un om minunat, ce mi-a fost alături jumătate din viaţă și pe care o să îl port în suflet, cu iubire si recunoștință, pentru tot restul vieții mele. Iubirea și recunoștința nu au venit ușor în sufletul meu, am muncit să le aduc aici, dar acum știu că nu vor mai pleca niciodată...
La începutul săptămânii trecute am trimis mesaj la persoana aleasă de mine să mă ajute să îmi îndeplinesc dorința. Am schimbat câteva vorbe, am spus ce vreau, n-am stabilit nimic concret. Ieri de dimineaţă mi-am amintit de asta și mi-am propus să revin cu un mesaj. Nu a fost nevoie. A revenit el cu un mesaj și m-a întrebat dacă pot veni la ora 4, cineva anulase o programare. Sigur că o anulase. Era chiar ziua în care Universul a hotărât ca e cazul să mi se îndeplinească dorinţa ce-o dorisem. A fost o după amiază pe care am pus-o în borcanul meu cu frumos. A fost o după amiază în care m-am simțit tare bine, în ciuda durerii, care a fost suportabilă. Sau, poate , dorința mea a fost prea mare și nu am mai simtit durerea, habar n-am. Ceea ce știu, însă, este că am întalnit un om de care aveam nevoie, ieri, în viața mea. Care m-a scos dintr-o stare de amorțeală și de blegeală în care intrasem de câteva zile, pe care o conștientizam, dar nu reușeam să îmi găsec resursele să ies din ea. Un om căruia îi spun mulțumesc petru că a venit în viața mea. Am plecat de acolo cu sufletul zâmbind, emoționată, ca o puștoaică îndrăgostită. Îndrăgostită de mine, de curajul meu și de derminarea mea de a-mi îndeplini dorințele. Și cu un oarecare regret că nu am tăria și curajul de a duce la îndeplinire chiar tot ce îmi propun...
Atât e de ușor să îți îndeplinești o doință. Fă-o și tu! Ai senzația, apoi, că poți cuceri lumea!
Ieri a fost ziua în care mi-am dus la îndeplinire o dorință. Dorința mea a venit în sufletul meu vara trecută , când mi-am dat seama, după mult timp, că vreau un tatuaj cu un flamingo. Un flamingo care mă duce mereu cu gândul la un om minunat, ce mi-a fost alături jumătate din viaţă și pe care o să îl port în suflet, cu iubire si recunoștință, pentru tot restul vieții mele. Iubirea și recunoștința nu au venit ușor în sufletul meu, am muncit să le aduc aici, dar acum știu că nu vor mai pleca niciodată...
La începutul săptămânii trecute am trimis mesaj la persoana aleasă de mine să mă ajute să îmi îndeplinesc dorința. Am schimbat câteva vorbe, am spus ce vreau, n-am stabilit nimic concret. Ieri de dimineaţă mi-am amintit de asta și mi-am propus să revin cu un mesaj. Nu a fost nevoie. A revenit el cu un mesaj și m-a întrebat dacă pot veni la ora 4, cineva anulase o programare. Sigur că o anulase. Era chiar ziua în care Universul a hotărât ca e cazul să mi se îndeplinească dorinţa ce-o dorisem. A fost o după amiază pe care am pus-o în borcanul meu cu frumos. A fost o după amiază în care m-am simțit tare bine, în ciuda durerii, care a fost suportabilă. Sau, poate , dorința mea a fost prea mare și nu am mai simtit durerea, habar n-am. Ceea ce știu, însă, este că am întalnit un om de care aveam nevoie, ieri, în viața mea. Care m-a scos dintr-o stare de amorțeală și de blegeală în care intrasem de câteva zile, pe care o conștientizam, dar nu reușeam să îmi găsec resursele să ies din ea. Un om căruia îi spun mulțumesc petru că a venit în viața mea. Am plecat de acolo cu sufletul zâmbind, emoționată, ca o puștoaică îndrăgostită. Îndrăgostită de mine, de curajul meu și de derminarea mea de a-mi îndeplini dorințele. Și cu un oarecare regret că nu am tăria și curajul de a duce la îndeplinire chiar tot ce îmi propun...
Atât e de ușor să îți îndeplinești o doință. Fă-o și tu! Ai senzația, apoi, că poți cuceri lumea!
vineri, 1 martie 2019
Azi e timpul
E timpul să reîncep să scriu despre bucuriile mici și mari din viața noastră.
E timpul să scriu despre viață, despre zâmbete, despre prieteni, despre tot ce scriam și înainte.
E timpul să spunem lumii că trăim.
E timpul să spun că sufletul mi-e mult mai ușor, nu îmi mai este împovărat de greutatea tristeții pe care am dus-o atâta vreme. Tristețea și furia s-au dus. Timid, dar hotărât, în sufletul meu și-au făcut loc recunoștința și bucuria că am avut alături de mine un om minunat. Cu dorul nu știu eu prea bine cum să mă descurc, dar am răbdare și învăț. Mă pot uita la poze fără să plâng. Mă pot duce la cimitir fără să ies de acolo cocoșată de greutatea lacrimilor. Pot să râd din tot sufletul la glumele macabre pe care le face fiica mea uneori, cu referire la tatăl ei. Încă nu pot să duc tristețea care se cuibareste uneori in inimile lor, dar știu că am să pot, într-o bună zi.
Îmi place să le aduc zâmbetul pe buze cât de des pot. Îmi place să surprind lumina din privirile lor când le fac un mic dar. Sau când le fac o surpriză, mai mică sau mai mare. Ieri a fost ziua când am spus un DA hotărât unui abonament la spotify pentru un adolescent de aproape 16 ani, lucru care i-a luminat chipul. Ieri a fost ziua când un mărțișor și un cadou au adus multă bucurie pe chipul unei fetițe de aproape 13 ani. Zâmbetul ăla spontan și clipa când li se luminează fețele sunt ca un drog pentru mine. Îmi dau puterea să merg mai departe.
Și merg mai departe. Chiar o fac. De cele mai multe ori cu privirea înainte și cu un zâmbet timid pe buze.
Și sunt recunoscătoare pentru că Dumnezeu mi-a dat puterea să o fac. Sunt eu recunoscătoare pentru multe lucruri din viața mea.
Anul ăsta e anul în care îmi demonstrez că pot să alerg, ca atare în luna mai o să particip la prima mea cursă, una de 10 km. Hotărârea am luat-o într-o seară, cu prietenii mei, e drept că m-au ajutat să am curaj și cele trei pahare de apperol consumate în prealabil. Și da, am inspirat-o și pe fiica mea, care a vrut să o înscriu la cursa copiilor. Și mi-s tare mândră de ea. Fiindcă ne mobilizăm una pe alta.
Anul ăsta e anul în care învăț să meditez. Și uite așa Universul mi-a scos în cale niște yoga., unde merg o dată pe săptămână și unde mă simt cumva, în siguranță. Energiile oamenilor și energiile locului îmi priesc. Și mă ajută să conștientizez lucruri, să înțeleg chestii și să îmi găsesc puterea să zâmbesc.
Anul ăsta e anul Greciei, pe care și Alexandru și-ar fi dorit mult să o revadă... Am fost în ianuarie în Atena, alături de copii. Am umblat împreună în locurile pe unde am umblat alături de tatăl lor în decembrie 1999. Cred că din punct de vedere emoțional am închis un cerc. În vară mergem în Corfu, cu cealaltă familie a mea, cu finii mei Simona și Costi, Laura și Marius. Ei sunt plasa mea de siguranță. De cele mai multe ori, ei sunt cei care mă adună de pe jos sau mă prind chiar înainte să cad. Și nu doar pe mine, ci și pe copii. Și pentru asta le sunt recunoscătoare.
Va fi un an bun. E timpul să ne bucurăm de el.
E timpul să scriu despre viață, despre zâmbete, despre prieteni, despre tot ce scriam și înainte.
E timpul să spunem lumii că trăim.
E timpul să spun că sufletul mi-e mult mai ușor, nu îmi mai este împovărat de greutatea tristeții pe care am dus-o atâta vreme. Tristețea și furia s-au dus. Timid, dar hotărât, în sufletul meu și-au făcut loc recunoștința și bucuria că am avut alături de mine un om minunat. Cu dorul nu știu eu prea bine cum să mă descurc, dar am răbdare și învăț. Mă pot uita la poze fără să plâng. Mă pot duce la cimitir fără să ies de acolo cocoșată de greutatea lacrimilor. Pot să râd din tot sufletul la glumele macabre pe care le face fiica mea uneori, cu referire la tatăl ei. Încă nu pot să duc tristețea care se cuibareste uneori in inimile lor, dar știu că am să pot, într-o bună zi.
Îmi place să le aduc zâmbetul pe buze cât de des pot. Îmi place să surprind lumina din privirile lor când le fac un mic dar. Sau când le fac o surpriză, mai mică sau mai mare. Ieri a fost ziua când am spus un DA hotărât unui abonament la spotify pentru un adolescent de aproape 16 ani, lucru care i-a luminat chipul. Ieri a fost ziua când un mărțișor și un cadou au adus multă bucurie pe chipul unei fetițe de aproape 13 ani. Zâmbetul ăla spontan și clipa când li se luminează fețele sunt ca un drog pentru mine. Îmi dau puterea să merg mai departe.
Și merg mai departe. Chiar o fac. De cele mai multe ori cu privirea înainte și cu un zâmbet timid pe buze.
Și sunt recunoscătoare pentru că Dumnezeu mi-a dat puterea să o fac. Sunt eu recunoscătoare pentru multe lucruri din viața mea.
Anul ăsta e anul în care îmi demonstrez că pot să alerg, ca atare în luna mai o să particip la prima mea cursă, una de 10 km. Hotărârea am luat-o într-o seară, cu prietenii mei, e drept că m-au ajutat să am curaj și cele trei pahare de apperol consumate în prealabil. Și da, am inspirat-o și pe fiica mea, care a vrut să o înscriu la cursa copiilor. Și mi-s tare mândră de ea. Fiindcă ne mobilizăm una pe alta.
Anul ăsta e anul în care învăț să meditez. Și uite așa Universul mi-a scos în cale niște yoga., unde merg o dată pe săptămână și unde mă simt cumva, în siguranță. Energiile oamenilor și energiile locului îmi priesc. Și mă ajută să conștientizez lucruri, să înțeleg chestii și să îmi găsesc puterea să zâmbesc.
Anul ăsta e anul Greciei, pe care și Alexandru și-ar fi dorit mult să o revadă... Am fost în ianuarie în Atena, alături de copii. Am umblat împreună în locurile pe unde am umblat alături de tatăl lor în decembrie 1999. Cred că din punct de vedere emoțional am închis un cerc. În vară mergem în Corfu, cu cealaltă familie a mea, cu finii mei Simona și Costi, Laura și Marius. Ei sunt plasa mea de siguranță. De cele mai multe ori, ei sunt cei care mă adună de pe jos sau mă prind chiar înainte să cad. Și nu doar pe mine, ci și pe copii. Și pentru asta le sunt recunoscătoare.
Va fi un an bun. E timpul să ne bucurăm de el.
sâmbătă, 26 ianuarie 2019
Aproape 6
Aproape 6 luni de când tot învățam, zi de zi, să trăim din nou. Să respirăm din nou, altfel. Aproape 6 luni de când tot am senzația că merg pe sârmă. Uneori am siguranta ca nu o sa cad, asa ca merg apăsat. Alteori pășesc prea apăsat, fiindcă mă simt foarte sigură pe mine, dar cad brusc. Norocul meu că de fiecare dată a fost cineva lângă mine care sa ma prindă. Reîncepem să râdem din tot sufletul. Reîncepem, timid, să ne găsim un oarecare echilibru. Reîncepem să sperăm că vom fi bine. Speranța nu o pierdem.
Săptămâna asta am ascultat de zeci de ori o melodie, Lady Gaga - I'll never love again. Și am ascultat-o și am plâns. Și am făcut analiză pe text si iar am plâns. Și iar am ascultat-o și iar am plâns. Și am alergat de naucă pe bandă. Și m-am gândit la tine si la noi doi si la noi 4 si la noi 3. Și după ziua in care am plâns cel mai mult, parcă mi-ai dat un șut în fund, de-am cazut la ora 6 in fata blocului. Și apoi am fost la yoga si iar am plâns. Pentru ca am fost trimisă în locul meu de siguranta, pe care l-am pierdut acum 6 luni. Și mi-am dat seama ca e musai să îmi găsesc alt loc de siguranță. Cu toate astea, a fost o saptamana bună. Pe alocuri am simtit ca exist. Am zâmbit. Am căzut. M-am ridicat.
Și azi îmi propun sa încep să sa nu mai fiu furioasă. Atât.
Săptămâna asta am ascultat de zeci de ori o melodie, Lady Gaga - I'll never love again. Și am ascultat-o și am plâns. Și am făcut analiză pe text si iar am plâns. Și iar am ascultat-o și iar am plâns. Și am alergat de naucă pe bandă. Și m-am gândit la tine si la noi doi si la noi 4 si la noi 3. Și după ziua in care am plâns cel mai mult, parcă mi-ai dat un șut în fund, de-am cazut la ora 6 in fata blocului. Și apoi am fost la yoga si iar am plâns. Pentru ca am fost trimisă în locul meu de siguranta, pe care l-am pierdut acum 6 luni. Și mi-am dat seama ca e musai să îmi găsesc alt loc de siguranță. Cu toate astea, a fost o saptamana bună. Pe alocuri am simtit ca exist. Am zâmbit. Am căzut. M-am ridicat.
Și azi îmi propun sa încep să sa nu mai fiu furioasă. Atât.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)