De ce alerg?

Întâi a fost dorința.  Ani la rând i-am invidiat pe cei care puteau sa o facă. Ani la rând mi-am pus eticheta "eu nu sunt în stare, îmi doresc mult, dar nu pot". Așa că am continuat să îi invidiez pe cei care puteau să o facă. Am avut o tentativă să alerg, dar după 400 - 800 de metri îmi venea să vomit, mă întrebam ce naiba caut eu la alergat, ma opream brusc, grena la fata. Acum, inteleg ca nu era momentul potrivit. Atunci, am renunțat. Dar mi-am dat seama că îmi place sa fac puțină mișcare. Tot m-am ales cu ceva, cu dorința de a mă ridica de pe canapea.

A urmat ambiția. La începutul anului trecut mi-am pus niște dorințe. Una dintre ele a fost să învăț să alerg. Anul trecut, cel mai greu an al meu, m-a împiedicat să îmi duc dorinta la îndeplinire.  Nu am mai avut energia să o fac. Dar anul trecut mi-a adus în viața mea si prima pereche de adidași de alergat. Anul trecut mi-a mai adus obișnuința de a merge la sală.  Am întâlnit oamenii potriviți, la momentul potrivit. Intai, pe Flori, cu care am facut un pact extrem de important: să tragem una de alta, sa nu ne lăsăm una pe alta sa zacem pe canapea, sa ne stabilim cand ne întâlnim. Cu Flori am repetat de multe ori de ce ne place sa facem mișcare, la ce e bună mișcarea. Apoi, la sala, l-am gasit pe Răzvan. Care a știut să vorbească pe limba mea, a știut să îmi explice de ce facem fiecare tip de exercițiu, ce mușchi lucrăm,  ce se întâmplă cu corpul meu la fiecare exercițiu. Răzvan a știut si stie cum sa țină o clasă, in așa fel încât sa nu stiu cand a trecut timpul si sa îmi pară rău ca se termină. Așa că, în obișnuința proaspăt dobândită de a merge la sală,  înaintea claselor, am început să urc pe banda de alergat. Putin câte puțin,  dar constant. Brusc, la începutul anului, am început să alerg pe bandă. 500 de metri. Un kilometru. Doi kilometri fără să mă opresc. În februarie puteam 4 kilometri pe bandă. Mi se părea fantastic. Apoi, am gasit-o pe Tania. Cu care nu m-am intalnit niciodată personal, dar m-a inspirat constant in drumul meu. Doua minunate m-au ambiționat si m-au inspirat. Laura si Tania. Laura, cand imi zice un "bravo", il zice din tot sufletul ei. Tania, cand posteaza pe facebook, parca e in mintea mea si pune, negru pe alb, meșteșugit, tot ce e in inima mea.

Apoi a fost fuga. Fuga a început când, la un Aperol (hai 3, dar nu spuneti nimănui,  va rog) Laura m-a inghiontit sa ma înscriu la o cursa de 10 km in mai. Aperolul mi-a dat curaj. Sau ceva inconștiență. Asa ca m-am vazut nevoita sa scot din cutie prima mea pereche de adidasi de alergat. Sfarsitul lunii februarie m-a găsit, pentru prima oară, pe străzile orașului, încălţată cu perechea mea nouă de Nike. Sfârșitul lunii februarie mi-a adus primii 5 km alergati pe asfalt. Atunci mi-am dat seama ca pot fugi de orice. De zilele grele de la birou. De responsabilităţile zilnice. De frici. De zilele cu dor. De zilele cu lacrimi. Puteam fugi, efectiv,  de orice. Fugeam cu furie. Fugind, spălam furiile din suflet. Traiam stari pe care, mai tarziu, le-am înțeles la yoga. De fapt, eram in meditație. Fugind, am făcut foarte multă ordine în suflet. Într-o seară, probabil in martie, am putut 8 km. Cu pauze de mers, cu gafaituri, cu chiu cu vai am putut 8. Brusc, teama ca o sa ma fac de râs la cursa de 10 km a dispărut.  În sufletul meu, timid, a apărut speranța. Si bucuria ca, în sfârșit, SI EU POT SA ALERG. M-am hrănit cu fiecare "bravo" venit din partea copiilor mei, si nu au fost putine, jur. M-am hrănit cu fiecare laudă venită din partea celor din jurul meu. M-am hrănit cu fiecare febră musculara. Mă bucuram ca ma durea tot corpul, pentru mine durerea fizică a însemnat ca exist. M-am hrănit cu fiecare privire admirativă sau invidioasă de pe stradă.  Brusc, am început să privesc cerul, sa privesc in jur, am început să alerg zâmbind. Si am continuat sa merg la sală. Fuga asta nebuna mi-a rupt prima pereche de adidasi. Am fugit pana i-am facut praf.

Acum alerg fiindcă ma simt liberă. Nu mai fug de nimic. Abia acum alerg. Am început să alerg in iunie, anul ăsta, cu noua mea pereche de adidasi, luati la recomandarea Taniei.  Intr-o dimineața de weekend am alergat cu atata bucurie, ca prima încetinire de ritm s-a produs la kilometrul 11. Atunci am realizat ca alerg fiindcă sunt libera. Nu mai fug de nimic. Alerg eu, cu mine. Ascult muzica.  Mă gândesc la oamenii din viata mea. Mă simt recunoscătoare că sunt. Recunoscătoare că suntem. Ca am in viata asta oamenii de care am nevoie. Mă bucur cand pot sa ajut, ma bucur cand fac o bucurie. Mă bucur cand inspir pe cineva sa se dea jos de pe canapea. Mă bucur cand pot ajuta un om sa inteleaga ca exista. Mă  bucur de un nor pufos, ma bucur ca pot pune un pas înaintea celuilalt. Pentru mine inseamna ca mi-am gasit puterea sa merg mai departe. Sa exist. Sa ma simt bine cu mine. Acum, alerg fiindcă mi-e bine. Nu mai fug fiindcă imi e rau. Sunt bine, de cele mai multe ori. Si cand nu sunt bine, stiu ca o sa fiu. Si daca eu sunt bine, vor bine si copiii mei.

Si, ca sa nu renunț, anul asta m-am mai înscris la 3 curse de 10 km: septembrie pe dealurile de la Monteoru, octombrie pe străzile Bucurestiului si noiembrie pe străzile minunatei Atena. Si, alergând, m-am hotărât ce cadou imi fac anul asta de ziua mea. Dar despre asta, povestesc alta data. Acum alerg zâmbind. Mi-e bine.