duminică, 29 iunie 2014

Mami, te rog frumos, vreau să-mi dai o pedeapsă

De o vreme încoace, cea mai tare distracţie a amândurora este să bată mingea in casă. În sufragerie, mai exact. Din când în când mai pică un goblen de pe perete. Avem multe, e drept, munca mamei şi a tatălui. Într-un timp cădeau victime colaterale şi icoanele lui tati, de pe pereţii din hol. Cel mai tare mă enerveaza faptul că se apucă să bată mingea fix la orele de somn ale altora, inclusiv ale mele. Şi că ridică tot praful din covor, care se adună veşnic pe mobilă. Şi îi tot rog. Frumos. Să nu mai bată mingea în casă. Să-şi găsească alt joc. Astă seară, însă, s-a produs inevitabilul: Ilinca, jucându-se singură cu mingea (norocul lui Luca, aş zice, el era la el în cameră) a spart lustra. Cât să reziste biata lustră? Şi m-am enervat. Şi eu când sunt nervoasă, ţip. O fac extrem de rar, ca atare ţipele mele produc efectul scontat de fiecare dată. Şi în timp ce ţipam şi făceam morală, Ilinca mea plângea şi se îngrămădea peste mine, să calce în sutele de cioburi mărunte mărunte ale decedatei lustre. Şi am început să ţip şi mai tare, că risca să se taie rău la tălpi. Şi s-a dus la ea în camera, cât timp am aspirat eu, încercând să mă calmez. Bocea de zor, cu vorbe. Că ea aşa plânge, cu vorbe, când supărarea e mare. Şi se vaită. Un deliciu s-o asculţi, pe bune. După vreo cinci minute, apare după mine prin casă zicând următoarele:
- Mami, te rog frumos vreau să-mi dai o pedeapsă! O merit! Am spart lustra, o merit, dă-mi te rog o pedeapsă! (bocind cu lacrimi de crocodil, cu mucii şiroaie în barbă şi cu lacrimile grămadă pe sub ochelari)
(Pauză din partea mea, încercam să-mi înăbuş un hohot de râs)
- Bine, zic, maine nu te mai joci pe tabletă!
- Doar mâine? Nu mă mai joc 3 săptămâni!!!
(De-acum n-am mai putut să-mi înăbuş hohotul ăla de râs)
- Las-o baltă, zic, ai scăpat uşor, ţi-ai cerut iertare, am înţeles că ştii că ai greşit, linişteşte-te şi hai să facem pace.
- Şi nu mai merg nici în concediu cu voi, ca să am bani să cumpăr o lustră nouă!!! (alte hohote de plâns sfâşietoare). Şi vreau o pedeapsă adevărată, te rog, să-mi dai o pedeapsă!!!


Nah, eu acuma ce să fac? Să îi dau o pedeapsă adevărată sau nu? Se pare că o zi fără tabeltă nu e o pedeapsă suficient de bună pentru fiica mea... E drept, nu mă lasă inima... Mai ales când încă o aud suspinând pe canapea în sufragerie...

vineri, 27 iunie 2014

E cool sa fiu mama de fata

Stateam azi dupa amiaza pe peronul garii, asteptandu-mi nerabdatoare copiii acasa. Inima-mi batea repede, de emotie si bucurie ca aveam sa-i revad dupa cinci zile fara ei. In timp ce molfaiam la niste covrigi, iaca apare iute trenul. Mi-am dat seama ca stau la peronul gresit, dar am ales sa nu alerg dupa tren. Am stat pe loc, le-am vazut mutrele zambitoare. Intai am vazut-o pe distinsa domnisoara. Un zambet larg, o palarie roz si niste ochelari. Le-am facut cu mana zambind. Am luat-o agale dupa tren. Au ajuns inaintea mea, s-au dat jos din tren si m-au asteptat cuminti sa ajung la ei. N-am apucat sa ma apropii peea bine, ca a inceput sa turuie Ilinca: "mami, ti-ai luat sandale! Si sunt cu toc! Ce frumoasa esti! Bravo tie. Vezi, Luca, ti-am spus eu ca si-a luat sandale cu toc. De-aia a ajuns asa greu la noi. Nu stie sa mearga prea bine pe tocuri!" S-o pupe mama pe ea de vigilenta...

luni, 23 iunie 2014

Despre cum e în vacanţă sau cum să tragem mâţa de coadă

Fix când mă gândeam să scriu o postare din aia seacă, să mă vait că n-am despre ce să mai scriu pe blog, nemaiavând principalele două surse de inspiraţie acasă, iaca sună telefonul. Cine-i oare? Iaca sursele mele de inspiraţie...

Întâi am avut o conversaţie cu fiul meu. Care mi-a povestit cum au fost ei azi în vizită la vărul meu de la ora 12 la ora 19. Au stat atâtea ore pe capul Tinei, i-au tocat ăleia nervii, i-au mâncat mâncarea, i-au băut limonada, au lins prăjitura, au zburătăcit găinile, raţele, porcii şi puii, au alergat căţelul şi pisica. I-au consumat curentul uitându-se la televizor şi într-un final a venit bunicul să-i ia acasă. (Luaţi aminte, nu-i poftiţi în vizite pe aştia doi că-i uita Dzeu la voi şi aduc şi pagubă, mănâncă prea mult, fac gălăgie şi vorbesc într-una) În timp ce povestea cu încântare despre cele de mai sus, începe Luca să ţipe „Gooooool!!!!”
-         Aham, deci te uiţi la meci. Cine a dat gol?
-         Nu ştiu, răspunde dânsul iute. Dar a dat cineva gol.
Ce frumos, se uită şi băiatul meu la un meci şi habar n-are cine cu cine joacă...
-         Îţi place în vacanţă?
-         Daaaaaa, e foarte frumos.
-         Mai boceşti că s-a terminat şcoala?
-         Nuuuuuuu.
-         Îţi mai e dor de doamna şi de domnul?
-         Da, puţin...
În maxim două săptămâni îi trece şi dorul, garantez.

Ia să schimb două vorbe şi cu fiica mea. Care ce credeţi că făcea? Trăgea mâţa de coadă. Şi citea. Nu la figurat, ci la propriu. Trăgea mâţa de coadă. Sigur mâţa aia are astăzi coada puţin mai lungă decât ieri.
-         Ţie cum ţi-a plăcut ziua de astăzi?
-         Oh, a fost frumoasă, mi-a plăcut in vizită. Vreau să mai merg.
-         Ţie ţi-e dor de şcoală?
-         Nuuuuuuu, absolut deloc.
M-am liniştit.

Ca atare la bunicul e frumos, se poate trage o mâţă de coadă oricând, se pot culca la orice oră că nimeni nu zice nimic, au voie să mănânce orice, bunicul nu numără calorii, pot face drăcii că nu-i ceartă nimeni. Trebuie doar să nu se certe, să îşi facă paturile dimineaţa şi să facă ordine în urma lor. Cum bunicul nu e deloc pretenţios, îl pot mulţumi uşor J

De dimineaţă am întrebat de ce nu m-a sunat când s-au trezit. Cumva nu vă e dor de mama voastră? „Nu prea, mi s-a răspuns cu sinceritate”. „Nici mie nu prea”, am răspuns şi eu tot cu sinceritate. :)

joi, 19 iunie 2014

Dragă Luca (2)

Încep prin a-ţi spune că mă bucur că nu vă am decât pe voi, pentru că nu aş mai fi rezistat emoţiilor unei a treia zile ca cea de ieri şi cea de astăzi. Ştiu că mai zilele trecute îmi spuneai că ţi-s tare dragi bebeluşii şă că mai vrei un frăţior, dar, sincer, astăzi mă bucur că nu mai ai un frăţior.

Sfârşitul clasei a patra a fost un moment emoţionant pentru tine. Şi pentru mine, desigur. Te-ai descurcat cu brio şi de data asta, deşi mi s-a frânt inima când te-am găsit plângând astă seară singur în casă, după serbare. Ştiam că ai să plângi, simţeam asta, dar tot m-ai luat pe nepregătite şi parcă nu am găsit cele mai bune cuvinte de încurajare. Ştiu că ţi-am zis vreo două vorbe, pe care le-am vrut de încurajare, dar, auzindu-mă, am ales să tac. Să tac şi să te strâng în braţe. Şi să te las să termini lacrimile, să respiri adânc şi s-o iei de la început.

Despărţirea de Domnul şi de Doamna n-a fost deloc uşoară. Nici pentru tine, nici pentru colegii tăi. Eraţi care mai de care mai trişti şi cu ochii înlăcrimaţi când făceaţi poze cu cei doi oameni minunaţi care v-au îndrumat în primii patru ani de şcoală. Ce ani frumoşi, ce amintiri frumoase, câtă dedicaţie şi dăruire din partea dumnealor! În timp ce tu şi colegii tăi vă spunea rolurile frumos şi cu umor, eu am ales să-i privesc preţ de câteva clipe pe Domnul şi pe Doamna. Domnul, emoţionat, vă privea lung, fix ca un tată mândru de copiii lui. Doamna îşi ştergea lacrimile care se încăpăţânau să se adune în colţul ochilor şi la final parcă nu-şi mai găsea cuvintele de emoţie.

Ştii care mi s-a părut cel mai frumos moment? Momentul de la final când i-aţi înmânat bobocului de clasa zero cheia clasei voastre. O cheie frumoasă, mare, de lemn, pe care scria „cheia succesului”. Atunci am realizat că s-a terminat şi etapa asta din viaţa ta. Ai avut parte de cea mai bună echipă de dascăli. Ai legat prietenii care sper să dureze cât mai mult. Voi, tu şi colegii tăi, sunteţi altfel decât alţi copiii de vârsta voastră. Pentru că voi, înainte de a înţelege şi a învăţa ce înseamnă competiţia, aţi înţeles şi aţi învăţat ce însemană să fii un prieten bun pentru celălalt, aţi înţeles şi aţi învăţat ce înseamnă să dai o mână de ajutor, aţi înţeles şi aţi învăţat că e mai simplu să ajuţi decât să râzi de celălalt. Voi aveţi în mare avantaj faţă de ceilalţi, aţi avut şansa să fiţi, înainte de toate, prieteni. Şi lucrurile astea mi se par mult mai importante decât toate diplomele, medaliile şi sutele de puncte obţinute la concursuri.

Ştiu că te temi de ce va urma. Dar noi, mami şi tati, suntem aici să te susţinem, să te îndrumăm, să te sprijinim, să ne bucurăm şi să ne întristăm alături de tine. De fapt, îţi este teamă de necunoscut. Aşa cum îţi era şi la începutul clasei întâi. Dar, vezi, anii au trecut, ai crescut, ai ajuns la concluzia că n-a fost chiar aşa de greu. Nu o să fie nici de acum înainte. Pentru că ştiu că poţi. Trebuie doar să ai încredere. În tine şi în noi.

Cu drag,

Mami şi tati

miercuri, 18 iunie 2014

Dragă Ilinca (1)

Astăzi am râs şi-am plâns, am avut emoţii şi m-am bucurat, am fost veselă şi-am suferit deopotrivă cu tine. M-am distrat la serbare, a fost frumoasă şi amuzantă. Şi fratele tău s-a amuzat teribil, deşi l-am văzut cum tresărea ori de câte ori aveai un rol de spus şi parcă uita să respire, de teamă să nu te încurci. Îi era teamă nu pentru că o să te faci de râs, ci pentru că ştia cât de mult ai fi suferit tu dacă te-ai fi încurcat. Dar, mai mult, pentru mine ziua asta a fost emoţionantă. Am avut emoţii mai mari decât tine, să ştii. Am stat cu ochii pe tine şi te-am vazut cât de emoţionată ai fost şi tare mi-a părut rău că nu am putut să iau doar eu emoţiile tale. N-ai putut să te bucuri îndeajuns de momentul asta pentru că erai prea emoţionată. Ai stat cu ochii la doamna toata serbarea de teamă să nu greşeşti. Mi-aş dori să treci peste teama asta a ta de a nu-i supăra pe ceilalţi si să trăieşti momentele astea din viaţă doar pentru tine, să te bucuri de ele şi să-şi aminteşti de ele cu plăcere.

Am plâns cu tine în faţa blocului când ai tras un plâns zdravăn, de uşurare, că s-a terminat şi ziua asta. Am avut inima strânsă când nu te mai chema doamna să-ţi dea şi ţie diploma. Ştiu, e doar o diplomă, dar pentru tine a însemnat mult. Mă uitam la tine cum rămăseseşi singurică într-un colţ şi asteptai, stingheră, cu buchetul de flori în mână, să te strige doamna şi pe tine. Eu ştiam că o să te strige, dar, sincer, nu eram prea convinsă că ai să primeşti şi tu o diplomă de excelenţă. Mă gândeam că ai să primeşti o diplomă de merit... Iart-o pe mama că n-a avut suficientă înrecedere în tine, promit să nu mai fac asta niciodată.

Ştiu că anul ăsta şcolar n-a fost deloc uşor pentru tine. Ştiu cât de greu ţi-a fost când ai schimbat şcoala şi colegii. Dar a fost un lucru bun până la urmă, pentru că ai găsit o doamnă învăţătoare minunată, un om deosebit după care ai să plângi la sfârşitul clasei a patra, aşa cum şi Luca plânge după domnul învăţător şi doamna învăţătoare. Ştiu cât de greu ţi-a fost să recuperezi lecţiile peste care ai sărit schimbând şcoala. Ştiu cât de mult te-ai luptat cu afurisita aia de matematică. Ştiu cât de greu ţi-a fost să încerci să scrii mai frumos şi mai îngrijit. Ştiu toate lucrurile astea şi-s mândră de tine că te-ai descurcat. Mama te roagă ca, pe viitor, să ai mai multă încredere în tine. Pentru că, uite, poţi. Ai fost printre cei câţiva copii care au primit cea mai strălucitoare diplomă. Asta înseamna că eşti bună. Şi că poţi. Poţi să faci orice vrei tu, şi ceva peste. Noi vom fi aici să te susţinem, să te încurajăm şi să te iubim.

Sper să ţin minte mereu momentul când am ieşit de la serbare şi fratele tău te-a îmbrăţişat în timp ce mergeaţi amândoi în faţa mea. Ştii că el nu e aşa de sentimental ca noi, fetele, dar te iubeşte mult. Deşi de cele mai multe ori te chinuie şi te sâcâie, el te iubeşte. Nu eu l-am trimis să te îmbrăţişeze şi să te felicite. A făcut-o el singur. Pentru că te iubeşte. Poate că nu îţi arată îndeajuns de multe ori asta, dar eu ştiu că e aşa pentru că gesturile mici, venite la momentul potrivit, exprimă totul şi n-au nevoie de prea multe cuvinte...

Ştii, când am vorbit cu tati astă seara şi i-am povestit despre ziua noastră de astăzi, i-am şi mulţumit. Pentru că e alături de noi mereu, chiar dacă nu e fizic lângă noi. Pentru că mi-a dăruit doi copii minunaţi ca voi. I-am povestit că am avut um moment din acela în care am conştientizat că am realizat ceva în viaţa asta. Voi, tu şi fratele tău, sunteţi realizarea noastră în viaţă. O astfel de realizare nu se obţine decât muncind în echipă. Cu îndârjire, cu dragoste, cu răbdare, cu pasiune, uneori cu supărări, cu lacrimi, de necaz sau de fericire. Pentru că eu şi tati suntem o echipă. Cea mai bună. Iar voi sunteţi rezultatul muncii noastre. Un rezultat frumos. Pentru care merită să facem orice în viaţa asta.

Cu drag,
Mami şi Tati


marți, 17 iunie 2014

Dialoguri fratesti

Ilinca are emotii. Ca se termina clasa intai, ca maine are serbare, ca ce se face ea daca uita vreun rol? Imi marturiseste, incercand sa se incurajeze singura:
- Mi-a placut mai mult clasa intai, decat clasa zero.
- Pai vezi? Inseamna ca o sa-ti placa mai mult clasa a doua.
Apare fratele mai mare.
- Ilinca, pot sa-ti spun ceva sa te incurajez?
-Mda, zice sora mai mica, nu prea convinsa...
- In clasa a doua o sa scrii pe caiete dictando si poti sa faci literele cum vrei tu!!! Mai sus, mai jos, nu mai conteaza!
- Ce tareeeee, zice dumneaei, brusc inviorata.
Oh, shit, zice mama lor in gand...

Evaluarea naţională

Controversata evaluare naţională, mult hulită de toată lumea, care a cauzat emoţii tinerelor vlăstare ale patriei, inclusiv fiului meu, s-a terminat cu bine pentru viitorul pilot al familiei Adamescu. Ţin să-l laud şi pe această cale pentru rezultatele deosebite obţinute şi să-i transmit că sunt extrem de mândră de el.

Asta pentru că ieri, după ce am ieşit de la discuţiile cu domnul şi doamna, m-a întrebat bietul copil cu glas temător dacă sunt mândră de el. Întâi i-am explicat că eu oricum sunt mândră de el tot timpul. Dar el a insistat şi m-a întrebat dacă sunt ŞI mai mândră acum. Da, sunt ŞI mai mândră acum. Dacă vi se pare ca-s mai mândră în utlima vreme, să ştiţi de unde mi se trage. :))))))

sâmbătă, 14 iunie 2014

Puisor, ce vrei sa te faci cand o sa fii mare?

Pe cand avea vreo 4 ani si mergea fara drag la gradinita, Luca vroia sa se faca paleontolog. Imi amintesc si acum ziua in care m-a chemat doamna educatoare deoparte, spunandu-mi ca psiholoaga institutiei vrea s-o cunoasca pe mama baietelului care vrea sa se faca paleontolog. Nu se descurca sa manance singur prea bine, renuntase cu cateva luni in urma la pampersii de noapte, dar recita corect zeci de denumiri incurcate de dinozauri. Citisem zeci de carti despre dinozauri, de zeci de ori fiecare. Colegii lui vroiau sa se faca pompieri, politisti, doctori. El o tinea pe-a lui: vroia sa fie paleontolog. Si a tinut-o tot asa pana pe la vreo 8 ani, cred. Intrase deja la scoala... Apoi, o vreme, a parut dezorientat. Nu reusea sa-si gaseasca o alta meserie pe care s-o practice, cand va fi mare... Acum vreun an, s-a decis iar: vroia sa fie arhitect. Pentru ca, treptat, nebunia cu dinozaurii a fost inlocuita cu lego. Mii de piese de lego, carute de bani si timp l-au tinut ocupat ore in sir. Inca il mai tin ocupat si  acum. Constructii complicate, baze militare, ferme, blocuri, avioane, vapoare, au iesit din mainile lui dibace.  Pe unele le-am imortalizat in poze, pe altele n-am mai apucat... Astazi a-a decis din nou. Vrea sa se faca pilot. Am fost si-am vazut avioanele de la mitingul aviatic de la Bobocu. Mi-am dorit sa ajung in fiecare an, dar abia azi am reusit pentru prima oara. A fost una din clipele de care vreau sa-mi amintesc mereu. A fost unul din rarele momente cand, de fericire, lui Luca i se lumineaza chipul ala serios si incepe sa vorbeasca. Cand este exrrem de fericit, Luca incepe sa vorbeasca. Mult. Si sa puna intrebari. Multe. Si, dintr-o data, a zis in gura mare: maaaami, cand o sa fiu mare vreau sa fiu pilot!!! Apoi a inceput sa puna intrebari tuturor cadrelor militare care ii ieseau in cale, despre avioane. Si masini militare. Despre orice. Asa cum a invatat el din plimbarile cu cercetasii ca se poate face. Ca e normal sa faci. Sa intrebi. Si sa capeti raspunsuri. Cand i s-a explicat despre semnale si codul morse, a inviat din nou. De fericire. Si iar a zis: mami, eu vreau sa ma fac pilot. Inspre final am avut o conversatie frumoasa:
- mami, tu ce ai vrea sa ma fac cand o sa fiu mare: pilot sau arhitect?
-as vrea sa alegi ceva ce te face sa fii fericit. E important sa fii fericit si sa faci un lucru cu placere. Orice faci, fa cu drag.
- atunci ma fac pilot. Vreau sa merg la scoala militara si sa invat sa pilotez avioane.
- pai si cu inima mea cum ramane? O sa se opreasca putin cate putin ori de care ori te urci in avion...
- de ce?
- de teama sa nu patesti ceva.
- atunci de iau cu mine, mami. De fiecare data :-)
Asadar, cand o sa fie Luca mare, eu mama lui o sa fiu pilot :-)

joi, 12 iunie 2014

Dispute casnice

De ceva vreme încoace copiii mei se ceartă într-una. Orice zice unul, e motiv de contrazicere din partea celuilalt. Dacă unul zice că asta e o pisică neagră, celălalt pune o mână în şold şi începe să ţipe, că de fapt aia e o pisică albă. Situaţia asta începe fix în zorii zilei, la aproximativ 30 de secunde după ce au deschis ochii şi o ţin aşa până seara la culcare. N-am mai auzit un dialog coerent între ei de câteva zile. Ca atare, aseară i-am băgat în şedinţă. Le-am explicat frumos (acum două seri am ţipat pur şi simplu) că nu mai suport atmosfera asta din casă, că nu e normal ce se întâmplă, că îi cred că sunt obosiţi şi că nu mai au răbdare până la vacanţă (fie vorba între noi, nici eu nu mai am răbdare), dar că e cazul să înceteze şi să facă un efort să se calmeze. Luca are aşa un stil, de mă scoate din minţi. O contrazice pe Ilinca în şoaptă, aşa că eu veşnic o aud pe mândra mică ţipând, pentru că ea aşa ştie să se exprime. Pune şi mâinile în şolduri, să fie tacâmul complet. Deci, pe el l-am rugat să nu o mai contrazică mereu.
- Dar m-am săturat să o aud vorbind într-una, ripostează el, timid.
- Ştiu, şi eu mă satur uneori, dar ea aşa funcţionează, încearcă să o ingnori, uneori. Eu reuşesc, încearcă şi tu.
Pe ea am rugat-o să se mai oprească uneori din vorbit.
- Dar nu pot, mami, nu-i suficient că tac patru ore la şcoală? întreabă ea de-a dreptul ofensată de rugămintea mea... Mi-e imposibil să tac. Dar, uite, aş putea să încerc măcar un pic.
...... (linişte 3 secunde)
Apoi începe iar.
În şoaptă de data asta. :)

luni, 9 iunie 2014

Cine se scoala de dimineata, departe ajunge?!

Sau nu? In a treia zi de stat acasa, Ilinca mea tot la 6 jumate se trezeste... Si nu ajunge decat pana la canapeaua din sufragerie. De ce se trezeste asa de devreme? Habar n-are... Sa nu ma lase pe mine sa-mi beau cafeaua in liniste? Sa-mi toace neuronul de la prima raza de soare? Griji n-are inca, slava Domnului!  Temele le-a terminat inca de sambata dimineata de la 7 jumate. Deci, de ce? De ce? De ce? Pun pariu ca maine dimineata la 7 doarme bustean. Pai de ce s-ar trezi devreme? Sa mearga la scoala? Nu e un motiv suficient de bun... Va zic... Deci, buna dimineata oameni buni si dragi! Noi ne-am trezit! Voi?