sâmbătă, 29 martie 2014

Jurnal de cercetaş (4) - 29 martie 2014

Fix când am început să scriu povestea întâlnirii de astăzi a fost cutremur. Fiind primul pe care Ilinca îl simte cu devărat, s-a speriat. I-am explicat că Pământul ştie că e ziua lui şi a vrut sa ne multumească pentru că-l serbăm... J

Întâlnirea de astăzi a avut două teme: orientarea şi Earth Hour. E greu să-i faci pe lupişorii cei mici să înţeleagă cum stă treaba cu orientarea, mai ales pentru că ei se află într-o mişcare browniană veşnică J. Dar, prin joacă, totul e mai usor. Şi mai distractiv. Patru copii au fost punctele cardinale principale şi alţi patru au ţinut locul punctelor cardinale intermediare. Pe cele din urmă le-au descoperit singuri, pentru ca le-a fost simplu să înţeleagă unde trebuie să se aşeze, o dată ce au înţeles care-i treaba cu nord – sud – vest – est. Următoarele două jocuri i-au ajutat să înţeleagă că se pot bizui unul pe celălalt şi că trebuie să aibă încredere unii în ceilalţi. Întâi au format echipe de câte doi, unul legat la ochi era avionul, celălalt era pilotul şi îl ajuta să se deplaseze până la un anumit punct, dându-i indicaţii prin atingeri. Prima tură a fost un haos total, dar la a doua tură au înţeles exact ce au de făcut şi cum trebuie să-şi ghideze avionul. La celălalt joc, iarăşi i-am legat la ochi. Pe rând, unul câte unul, au fost legaţi la ochi şi au fost nevoiţi să asculte indicaţiile co-echipierilor pentru a găsit o piesă de puzzle ascunsă prin parc. Şmecheria consta în faptul că cel legat la ochi primea indicaţii contradictorii: un co-echipier (soarele) îi dădea indicaţiile corecte, iar altul (luna) îi dădea indicaţii greşite, tocmai pentru a-l ameţi de tot. La final, fiecare copil a avut o piesă de puzzle în mână şi au reuşit, împreună, să construiască o imagine. Şi, pentru puţină încălzire, la final ne-am jucat un joc, pânza de paianjen se cheamă, care a fost o harababură toală, dar extrem de distractivă, în care trebuia să prindem în pânză câte un paianjen de la o altă echipă J

Cel mai frumos moment a fost spre final, când Diana a construit povestea întâlnirii de astăzi pe baza imaginilor de pe nişte zaruri: diamant, ou, aparat foto, scară. Mi mi se părea că nu există nicio legătură între toate acele imagini şi joaca de astăzi, dar copila a aşezat aşa de frumos în cuvinte povestea, încăt am rămas plăcut surpinşi cu toţii. Nu am reţinut-o cuvânt cu cuvânt, dar suna cam aşa: noi astăzi, la cercetaşi, am urcat pe o scară într-un alt nivel pentru că am învăţat multe lucruri. Cercetăşia este ca un diamant pe care trebuie să-l preţuim. Iar fotografiile făcute cu aparatul foto ne ajută să ne amintim această zi toata viaţa. Noi suntem ca un ou care eclozează. J” Frumoasă poveste, dragă Diana, plină de simboluri...

Apoi au primit diplome copiii care au participat la excursia de la Râşnov, iar ai mei am primit în dar şi două insigne pentru că şi-au făcut temele cu ocazia Zilei Mondiale a Fondatorului Cercetăşiei. Am fost mândră de ei, recunosc. Şi ei au fost mândri de ei, se vedea pe chipurile lor.

La final de întâlnire am aprins lumânări, să serbăm şi noi cum se cuvine Ora Pământului. Şi am cântat imnul cercetaşilor, acompaniaţi de chitara magică a lui Dan...


A fost o întâlnire frumoasă, ca de obicei, de unde am plecat relaxaţi şi fericiţi. Nu prea ştiu exact ce au făcut temerarii, dar ştiu că s-au plimbat prin pădure cu busolele în mână. Şi ne-am bucurat că astăzi am avut-o alături şi pe bunica Gabi, care a cam tremurat pe lângă noi, dar s-a simţit bine. Eu am venit cam ameţită de cap din cauza mişcării browniene a lupişorilor, ştiu că am legat foooarte multe şireturi care se încăpăţânau să se dezlege mereu, dar recunosc că mi-a făcut plăcere să las toate grijile deoparte şi să mă joc. Pur şi simplu să mă joc. E frumos şi relaxant să te mai poţi juca, chiar şi la 37 de ani... Noi, adulţii, ar trebui să facem mai des asta... Recomand tuturor! 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu