Jurnal de cercetas (2) - 1 martie 2014

Am sa incep povestea despre intalnirea de 1 martie cu sfarsitul: copiii, in jur de 20 la numar, asezati intr-un cerc, au fost rugati sa descrie intr-un singur cuvant aventura zilei de ieri. Am auzit cuvinte frumoase: bucurie, frumoasa, tren, superba, daruire, zambete, minunata, fapte bune, ajutor, misto, distractie, briose si chec, emotionanta.

Liderii au hotarat ca de 1 martie ar fi frumos din partea noastra sa aducem putina bucurie unor batrane de la un azil de batrani din Ramnicu Sarat, daruindu-le un martisor si bucurand-le cu zambete sincere de copii. Pentru ca pe batrani nu-i mai baga nimeni in seama, sau cel putin asa mi se pare mie. In vartejul ametitor al zilelor noastre ii uitam. Poate ca fiecare isi aduce aminte de batranii lui de acasa, de bunici si strabunici. Dar de batranii nimanui cine isi mai aduce aminte?

Am pornit plini de entuziasm la ora 7 jumate de dimineata catre gara. Pentru ca ieri am calatorit cu trenul, in gasca. Am avut noroc de-un tren curat, incalzit si cu etaj. Erau cativa copii care nu mai calatorisera niciodata cu trenul, asa ca am vazut fetisoare zambitoare si emotionate, am auzit copii care, de bucurie, vorbeau fara oprire. Dupa ce ne-am facut comozi, prea comozi pentru o calatorie de doar jumatate de ora, dupa ce am impartit si am primit martisoare oferite cu drag si de cei mici si de cei mari, copiii s-au grupat pe patrule si temerarii au primit sarcina zilei: aflarea de informatii despre orasul Ramnicu Sarat: cand a avut lor prima atestare documentara, cine a construit gara orasului, ce personalitati au fost in inchisoarea din oras, ce altceva a mai construit cel care a construit gara, populatia orasului, etc. Ajunsi in gara orasului, am facut cateva poze de grup si am pornit catre azilul de batrani. In drum spre azil am trecut prin piata centrala unde am descoperit un targ de apicultori, am vazut faguri, stupi si multe borcane cu miere, am vazut cum arata costumul de apicultor si am cautat informatii despre oras, intreband cate o persoana mai in varsta. Unii s-au uitat lung la copii si n-au stiu sa le raspunda la intrebari, altii s-au uitat curiosi si au ridicat din umeri. Dar la final au gasit doi domni care le-au raspuns cu incantare la toate intrebarile. Temerarii nostri se adunasera pe langa oamenii aia doi, ii zapaceau cu intrebarile si scriau cu infrigurare raspunsurile. I-am apreciat pe copii pentru ca au fost politicosi, au vorbit frumos, au demonstrat ca-s copii educati. Am fost mandra de ei.

Urmatoarea oprire a fost la biserica de langa caminul de batrani, unde preotul ne-a binecuvantat, ne-a daruit iconite si ne-a spus povestea bisericii: biserica Bagdat, in prezent monument istoric, prima biserica particulara din zona, a fost zidită initial de Dumitraşcu Bagdat în 1753 şi reparată ulterior în 1870 de un strămoş al său.

Si-am ajuns si la caminul de batrani… Recunosc, a fost prima oara cand am pasit intr-un camin de batrani. Credeam ca o sa fie mai usor decat atunci cand am fost la un camin de copii, dar n-a fost… Am plecat plangand si m-am simtit neputincioasa… Am gasit oameni emotionati, cu lacrimi in ochi. S-au bucurat de copii, de energia lor buna, de zambetele lor calde, de glasurile lor voioase, de darurile oferite cu inima deschisa. Am vazut oameni care puteau fi bunicii sau strabunicii nostri si ai copiilor, oameni a caror poveste de viata nu am aflat-o pentru ca timpul a fost scurt, dar parea intiparita pe chipurile lor imbatranite. Mi-a ramas in minte figura unui batran slab si firav care, sub emotia momentului parca devenise si mai mic si mai garbovit, care se uita stingher la noi, cu un zambet pierdut in coltul gurii si care astepta sa primeasca si el un dar... I-am intins o punguta cu ceva de mancare si mi-a parut rau ca nu l-am putut ajuta cu mai mult… Bunicile au primit fericite cartile, pachetelele cu mancare si martisoarele pe care si le-au pus in piept, cu tot cu ambalaj, asa cum avea sa remarce Ilinca mai tarziu si sa ma intrebe de ce nu le-au desfacut intai. Unele dintre ele au vrut sa faca poze alaturi de copii, altele se uitau la ei cu lacrimi in ochi, gandindu-se, poate, la nepotii lor de acasa… Nu am avut puterea sa intreb nimic si nu am avut puterea sa leg mai mult de 2 – 3 vorbe cu fiecare. Pentru ca nu am putut. Am avut un nod in gat tot timpul si am iesit de-acolo cu lacrimi in ochi. Si ma uitam la Luca si la Ilinca si le vedeam chipurile lungi si albe, de emotie. Imi cunosc copiii atat de bine si stiu ca au fost impresionati. De fapt, dupa ce am ajuns acasa, am avut parte de o portie zdravana de plans din cauza Ilincai. Pentru ca i-a fost mila de batranii aia si pentru ca s-a speriat de unii dintre ei. Pentru ca nu intelegea de ce unii erau atat de bolnavi si nu se puteau da jos din pat, pentru ca nu intelegea de ce ei nu mai au casa lor, pentru ca nu intelegea de ce oamenii batrani miros intr-un anume fel, un miros pe care mi-a spus ca inca il mai simte in nas la cateva ore bune dupa ce ne-am intors acasa... Pentru ca pe fetita mea cea mica si pe baietelul meu cel bland ii ingozeste suferinta celorlalti. A fost o lectie de viata pe care sunt convinsa ca o vor tine minte mult timp de aici inainte… La finalul vizitei copiii s-au grupat frumos si le-au cantat imnul cercetasilor, pe care l-au repetat in tren la venire, sub privirile uimite si curioase ale controlorului.

Dupa atata emotie, ne-am gandit ca o prajitura ar fi tocmai buna pentru ridicarea moralului si a glicemiei, asa ca am facut un popas la o cofetarie in centru pentru odihnitul picioarelor.

Si am pornit in pas vioi pe drumul de intoarcere catre gara. Pasii unora dintre lupisori erau chiar prea vioi pentru ceilalti, asa ca am ajuns in gara cu jumatate de ora mai devreme, timp suficient pentru un joc interesant, care a alungat plictiseala si le-a pus la incercare atentia si reflexele. Jumatatea aia de ora a trecut repede si ne-am urcat in tren un pic obositi si, poate, un pic prea galagiosi pentru ceilalti calatori care se uitat curiosi la noi. Pentru ca au facut o fapta buna si pentru ca mi-e tare drag de toti, le-am impartit cele 40 de briose coapte cu dragoste pentru ei cu o seara inainte. Iar o alta doamna le-a impartit feliile de chec facut cu la fel de multa dragoste, tot pentru ei.

A fost o zi frumoasa si emotionanta. Inainte sa ne despartim s-au asezat frumos in cerc si patrulele au raspuns la intrebarile primite initial, despre oras. Au aflat raspunsurile la toate intrebarile de pe lista si sunt convinsa ca au ramas cu ceva informatii despre orasul Ramnicu Sarat.

Am fost mandra de Ilinca pentru ca a fost singura care a retinut ca a vazut doua statui reprezentand doi sfincsi in marime naturala la intrarea intr-o banca. Am fost mandra de amandoi ca si-au facut tema primita cu o saptamana inainte, respectiv un desen cu o fapta buna si o compunere despre cercetasie. Am fost mandra de ei pentru ca au stat in patrulele lor si s-au descurcat singuri. Ieri nu am fost prea mult mama lor, pentru ca nu au aut nevoie de mine. I-am observat cum devin din ce in ce mai putin dependenti de mine, cum cresc si se maturizeaza frumos. Toti copiii au fost entuziasmati, bucurosi, darnici si emotionati. Liderii au fost plini de viata, rabdatori si grijulii. Au dezamorsat mici conflicte, au raspuns cu rabdare la intrebari, s-au jucat cu bucurie si daruire. A fost o zi buna din care fiecare a invatat cate ceva, care ne-a epuizat fizic, dar mai ales emotional si care s-a terminat cu un binemeritat somn de pranz de vreo trei ore.