Aseară, un ţânc de nici doi ani îl striga pe Luca "nenea". Pe Luca?! Luca al meu? Parca mai ieri tatăl ţâncului aştepta la uşa unui spital oarecare din Bucureşti, împreună cu alţi oameni minunaţi, să se nască Luca. Luca al meu. Luca a fost primul copil din gaşca asta frumoasă a noastră. A fost privit, pe alocuri, ca un spărgător de petreceri. Pentru că pe vremea când ceilalţi mai copilăreau (petereceau, sa fiu mai exactă), noi doi, eu şi Alexandru, sufletul găştii, schimbam scutece şi legănam un bebeluş. Şi nu mai aveam timp de prieteni. Şi eram priviţi ciudat. Cum adică să nu mai avem timp de prieteni? Totuşi, după atâţia ani, gaşca e aceeaşi. Pentru că prietenii adevăraţi au înţeles, ulterior, care era treaba cu scutecele şi legănatul. Pentru că noi doi, eu şi Alexandru, am avut răbdare şi i-am văzut şi pe ei schimbând scutece, rând pe rând.
Acum Luca al meu e cel mai mare. Suficient de mare încât cei mai mici din gaşcă să-l strige "nenea". Şi uite aşa, la un pahar cu vin (bine, trei, dacă vreţi cantităţi exacte), un cârnat de Pleşcoi şi o pastramă, am realizat aseară cum au trecut anii. Enervant este că mă simt la fel de tânără. Şi totuşi nu mai sunt. Perioada de schimbat scutece şi legănat mi se pare ca un vis. Acum pare un vis frumos. Atunci părea un vis mai puţin frumos. Nu mai contează, anii au trecut. Prietenii sunt aceiaşi, copiii din gaşcă s-ai înmulţit. E frumos aşa. Acum avem cu toţii un sens. Sensurile noastre sunt frumoase şi norocoase. Pentru că au părinţi care fac parte dintr-o gaşcă de oameni minunaţi, care încă mai sunt împreună după atâţia ani. Îmi doresc ca şi copiii noştri să ducă mai departe prietenia noastră... Vă iubesc, oameni minunaţi, care ne-aţi fost alături atâţia ani!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu