Noaptea Muzeelor a fost un motiv bun
pentru o excursie de jumătate de zi şi mai bine de jumătate de noapte pentru
bravii noştri temerari, câţiva lupişori curajoşi şi câţiva lideri inimoşi.
Copiii au răspuns propunerii de a participa la Noaptea Muzeelor cu mult
entuziasm şi uite aşa s-a adunat un grup mărişor de treizeci şi ceva de persoane,
care au luat cu asalt mai întâi Muzeul Satului. Îndată ce au ajuns la primul
popas au fost împărţiţi pe patrule, au primit o listă cu sarcinile ce le aveau
de îndeplinit şi au pornit la colindat prin Muzeul Satului. Frumos, de-a
dreptul încântător, ca de obicei, mai ales acum, primăvara. Lume multă,
agitaţie, culori, soare plăcut de primăvară, toate au făcut ca plimbarea
noastră pe acolo să fie minunată. De fapt, minunată a fost întreaga excursie
pentru că, în primul rând, am fost împreună. Pe măsură ce trece timpul observ
cât de frumos se leagă prietenii noi între copii, observ cum se bucură de
fiecare întâlnire în parte. Ai mei aşteaptă cu nerăbdare fiecare întâlnire şi
de cele mai multe ori programul weekendurilor noastre este făcut în funcţie de
programul întâlnirilor cu cercetaşii...
După Muzeul Satului am aterizat în
Parcul Carol, unde am participat la Festivalul Luminii, ocazie cu care s-au
adunat acolo grupuri de cercetaşi din toată ţara. Deviza festivalului este
”redescoperă bucuria lucrurilor mărunte” şi am înteles că a ajuns deja la a
şaptea ediţie, fiind iniţiat în Franţa. Tot parcul era plin de lumânărele
aşezate cu grijă în mii de lămpiţe de hârtie pe care le-au meşterit mâini
harnice de cercetaşi. Pe trepte lumânărele erau aşezate sub forma florii de
crin. Pe măsură ce se lăsa întunericul se vedea din ce în ce mai frumos tot
parcul şi luminile aşezate atât de frumos. Oricât m-aş strădui să descriu în
cuvinte felul în care arăta parcul, tot n-aş reuşi să redau atmosfera de
acolo... De-a dreptul deosebită... Înainte să ieşim din parc am făcut şi o
vizita la Muzeul Naţional Tehnic, unde am vazut o mulţime de chestii din care
eu, personal, n-am înţeles mare lucru, dar nici nu mă mir penru că nu m-au
pasionat niciodată lucrile astea... J Aşa că mai bine ignoraţi-mi neştiinţa, mai ales pentr că
celor mici a părut să le placă să vdă tot felul de exponate care mai de care
mai interesant... Atât pot să spun, că mi-au plăcut bicicletele, motocicletele
şi maşinile de la final, pentru că erau aranjate frumos, în ordinea anului în
care au fost inventate şi am putut vede progresul real făcut de aceste obiecte
de la aparţia lor şi până în zilele noastre...
Ultima oprire a fost la Muzeul
Naţional al Aviaţiei Române unde au avut parte de un ghid şi un lider pe
cinste, Radu, care i-a fascinat cu explicaţiile şi poveştile lui despre fiecare
avion – elicopter – paraşută – armă în parte atât pe cei din grupul nostru, cât
şi pe alţi vizitatori care s-au nimerit întâmplător prin preajmă. J La final,
cand am hotărât să nu mai urcăm şi la etaj, vizitatori care se alăturaseră
grupului nostru au părut sincer dezamăgiţi că nu mai au parte de prezentarea
lui Radu J Deşi
obosiţi, fiind deja trecut de miezul nopţii, au cântat în gura mare şi din
toată inima La mulţi ani pentru temerara Nora, a cărei zi de naştere este
astăzi şi căreia îi urăm şi noi tot ce e mai bun pe lumea asta şi o îmbrăţisăm
cu drag!
Acum câteva luni când am început să
particip la aceste întâlniri am fost întrebată de Valentina dacă n-aş vrea să
fiu şi eu lider. N-am putut să spun DA hotărât pentru că nu ştiam dacă sunt în
stare să-mi asum astfel de responsabilităţi şi dacă pot să lucrez alături de
copii, fie ei mai mari sau mai mici. Între timp n-am ratat nicio întâlnire şi
am realizat că au început să-mi fie dragi cu toţii, de la mic la mare... E
atât de frumos să lucrezi cot la cot cu ei, e o activitate energică şi
interesantă, după fiecare întâlnire realizez că am mai învăţat ceva şi că abia
o aştept pe următoarea... Mărturisesc, îmi e mai greu să lucrez alături de cei
mici pentru că necesită mai multă atenţie şi consumă mult mai multă energie,
dar sunt atât de simpatici, de sinceri, plini de euntuziasm molipsitor, de
gălăgioşi şi de frumoşi, încât mă bucur de fiecare întâlnire cu lupişorii. Pe
măsură ce a trecut timpul şi am început să realizez că mi se potriveşte acest
gen de activitate de voluntariat (da, suntem cu toţii voluntari acolo) şi că aş
putea să fac asta, atât pentru copiii mei, cât şi pentru ceilalţi copii, mi-am
dat seama că vreau să lucrez mai mult alături de temerari pentru că
activităţile alături de ei sunt mult mai provocatoare. Am ocazia să petrec timp
alături de copiii mai mari decât ai mei şi asta mă ajută, cumva, să ştiu la ce
să ma aştept J Astăzi pot
să spun cu sinceritate că vreau să fac asta în continuare pentru că-mi place...
Cred că nu întâmplător mi-au ieşit în cale Cercetaşii din Ţata Luanei şi cred
că am multe de învăţat de la ei şi alături de ei...
Copiii mei s-au schimbat în ultima
jumătate de an, de când merg la aceste întâlniri, au învăţat multe lucruri, au
căpătat încredere în ei, au învăţat să socializeze mai uşor, s-au pliat pe
acest gen de activitate şi se comporta ca nişte cercetaşi şi în afara
activităţilor. Acum câteva zile m-a văut Ilinca aruncând o coajă de banană
altundeva decât într-un coş de gunoi (ştiu, n-am nicio scuză J) şi mi-a
atras atenţia că un cercetaş nu face asta niciodată. Spăşită, am ridicat coaja
de banană de pe jos şi am îndesat-o în geantă J, cerandu-mi scuze de la fiica mea de nici opt ani...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu