Un gând, o mulţumire

Aseară am adormit cu un gând. Şi-o mulţumire. I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru tata. De multe ori îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru multe ce ni se întâmplă. Am şi de ce. Dar aseară i-am mulţumit pentru tata. Pentru că, datorită lui, am timp, în acest weekend, de mine. De mine şi de gândurile mele, pe care le ascult în linişte. Ieri la prânz am lăsat copiii la el. Luca vine acasă luni dimineaţa, pe Ilinca o aduc acasă de-abia vineri. Îi iubesc dincolo de cuvinte, dar uneori am nevoie de-o pauză. După 7 săptămâni de agitaţie, nebunie, şcoală, un du-te vino epuizant pentru mine şi probabil şi pentru ei, pot să-mi iau 2 zile de pauză. Ultima săptămână am fost într-o agitaţie continuă, ni s-au întâmplat lucruri despre care am să povestesc, poate, vreodată, cu amuzament. Ziua de vineri cred că e câştigătoare într-un top al celor mai proaste zile din anul ăsta. Dar ziua de vineri a trecut. Şi a venit un weekend în care respir. Şi în care mă odihnesc. Mi se pare raiul de pe pământ weekendul ăsta. Îmi încarc bateriile pentru încă 3 săptămâni până vine Alexandru şi mai are cine să mă trimită şi pe mine să stau degeaba. Sunt convinsă că şi tata îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru glasurile de copii din casa lui, pentru că ştiu că singurătatea în care îşi trăieşte zilele e apăsătoare. Pentru el e apăsătoare, pentru mine e acum o binecuvântare. Doamne, îţi mulţumesc! Pentru zilele astea două şi pentru multe alte lucruri pe care le ştim doar noi doi...