vineri, 10 aprilie 2020

Vacanța pe timp de viruși

Școala pe timp de viruși ocupa mult timp. E mai greu cu vacanța pe timp de viruși. Aud din ce în ce mai des ”m-am plictisit”. Și, desigur, o întrebare care ne face să râdem în hohote, de fiecare dată când unul dintre noi o pune: ”Noi ce program avem azi?” Nu mai există niciun program, viețile noastre sunt razna. Mâncăm micul dejun pe la 12. Dormim de prânz pe la 6-7 seara. Mergem la somnul de noapte cel devreme la ora 1. Netflix, HBO Go și Spotify sunt folosite la capacitate maximă. Ca și wappul, desigur. De săptămâna asta am început antrenamentele pe zoom. De curățenie nu ne-am apucat, încă. ☺


Sunt zile în care vreau să fiu Moro. Să nu fac nimic. Paradoxal, nu am apucat să fac nimic, încă. Fiindcă fiecare zi aduce cu ea ceva de făcut, care îmi captează atenția. Începe să îmi placă viața asta, să stau acasă, să muncesc fix când am eu chef, să dorm când îmi e somn, să văd un film la cafeaua de dimneață. Am făcut ordine în calculator. Scriu. Citesc. Vorbesc la telefon. Aspir și sterg pe jos, să dea naiba dacă înțeleg eu de unde vine praful ăsta mult. Gătesc chestii pentru care nu aveam timp. 

Zilele trecute, Ilinca și-a făcut curaj și a făcut ordine în șifonier. Probând haine nepurtate demult, a găsit în buzunarul unor pantaloni de trening fabuloasa sumă de 90 de lei. Brusc, a început să țopăie, că e bogată. Bucuria a durat fix 30 de secunde, că a intervenit apoi dilema: ”am bani și n-am unde să îi cheltui, că mall-ul e închis!!!”. Acum, e nevoită să economisească bani. O noutate pentru ea.

Aș putea să scriu o poveste separată despre dramele adolescenților pe timp de viruși. Nu se întâlnesc cu prietenii. Nu au unde să își cheluie banii. Trebuie să mănânce ce să găsește prin casă, nu doar ce au ei chef. Trebuie să o suporte pe mama lor multe ore pe zi. Mama lor îi pune la treabă și îi cicălește. Fratele și sora sunt nevoiți să petreacă mult timp împreună, să se suporte unul pe altul, să găsească chestii de făcut împreună. Nu e chiar ușoară viața asta, dar nici nu se vaită atât de mult pe cât mă așteptam eu...

Sherlockul ne scoate din casă de trei ori pe zi. 20 de minute de plimbare zilnică nu sunt suficiente, dar sunt mai mult decât nimic. Uneori profităm de el și mai ieșim și a patra oară din casă. El e nelămurit, dar ne suportă. Încă. Sunt zile în care doarme non stop, că e obosit de la atâta plimbare și de la atâta joacă. ☺

În mod clar, viața ne curge în alt ritm. Dar ne adaptăm. Fiindcă vrem să fim bine. 





joi, 19 martie 2020

Școala pe timp de viruși

Stăteam și mă uitam în jur, privind mormanele de cărți și caiete înșirate prin toată casa. Școala de acasă umple mai toată ziua. Toate dispozitivele bipăie. Laptop, computer, telefoane. Ne rotim în permanență de la un device la altul. Imprimanta zumzăie. Se fac noi conturi pe skype, pe zoom și pe alte platforme on-line. Whatsapp-ul își face simțită prezența non stop. Unul fluieră, altul clincăne ca un clopoțel. Eu l-am pus pe silențios, pe principiul ”nu sunați, că mai ies eu din cînd în când”. Nu aș vrea să deranjez nici ora de istorie de pe skype și nici ora de chimie de pe zoom. Stau cuminte în câte un loc, până când sunt dată la o parte, că poate merge încărcată tema în Adservio de pe computer, fiindcă de pe telefon nu merge. Până la urmă se dovedește că nu merge încărcată de nicăieri. Nu-i nimic, mai încercăm și mai târziu.

Pe alocuri se mai lasă cu lacrimi. Că nu s-a trimis nu-știu-ce temă. Că nu se înțelege nu-știu-ce lecție. Aoleu, abia am terminat la mate. Stai, că a venit o temă nouă la fizică. Pfoai, și una la chimie! Își cer caietele și fișele unul altuia. Se scotocește frenetic prin dulapurile pline de caietele din anii trecuți. Pline de caiete, de fișe, de portofolii și de praf. Urale de bucurie! Firele de praf zburdă haotic, în toate direcțiile. S-au găsit fișele de la română, vechi, ale lui Luca. Toate-s vechi și toate-s noi. Sunt excelente, nu s-au schimbat nici regulile de gramatică și nici trăsăturile genului dramatic, deci fișele de acum doi ani ale fratelui mai mare sunt grozave. Chiar și caietele lui vechi, măcar pentru inspirație...

Înmulțiți voi toate cele de mai sus cu 2.  Mie, în calitate de mamă, chiar îmi place. Mă bucur să-i văd încântați că se poate și o altfel de școală, mai relaxată. Mă bucură interesul lor și dorința profesorilor de a le fi bine.

Pe undeva, prin nebunia de mai sus, încerc să exist și eu, cu proiectele mele, cu preocupările mele, cu treburile mele. Ne e bine, atât cât se poate, în vremurile astea confuze pe care le trăim.

miercuri, 11 martie 2020

Neatenția se plătește. Nu doar cu bani. Ci cu timp și nervi. Sau despre cum am susținut eu examenul pentru redobândirea permisului.


Într-o minunată zi de februarie, inevitabilul s-a produs. N-am mai apucat să apăs frâna la intrarea într-o localitate. ”Premiul” a fost suspendarea permisului de conducere pentru o perioadă de trei luni, precum și o amendă deloc de neglijat. Cu uimire am aflat că pot să dau un examen pentru redobândirea permisului, în urma căruia aș putea fi fericita câștigătoare a reducerii perioadei de suspendare de la trei luni la o lună. Clar, am considerat că recompensa merită să mă apuc de învățat, respectiv de citit legi și norme de aplicare.
M-aș fi așteptat ca, în epoca în care trăim, a tehnologiei, să meargă totul ușor, să fim ajutați să ne valorificăm timpul, o resursă atât de prețioasă. Totuși, în realitate, lucrurile nu stau chiar așa... O persoană care vrea să susțină examenul pentru redobândirea permisului, în Buzău, trebuie să se înarmeze cu ceva timp și cu ceva răbdare. Examenul se susține într-o singură zi din săptămână, respectiv marțea și nu se fac programări on-line. 
Suntem invitați cu toții, grămadă, în fiecare zi de marți, la ora 08:45 în curtea Colegiului Mihai Eminescu, de pe strada Transilvaniei, nr. 134. Aici, ne înghesuim cu toții, într-un stil pur românesc, în curtea unui liceu, printre niște clădiri despre care n-aș putea spune, cu siguranță, dacă stau să cadă sau sunt în curs de renovare. Tot ce pot să spun este că, pe zidurile clădirilor, din loc în loc, scrie cu litere de-o șchioapă ”Atenție, cade tencuiala”.
Intrăm, în serii, într-o încăpere mare, mobilată auster cu niște mese care, odinioară, păreau a fi fost albe și luăm loc pe niște scaune cu o tapițerie murdară, plină de pete îndoielnice. Din loc în loc observ existența unor pânze de păianjeni. Privesc, lung, pe o fereastră prăfuită, într-o încercare nereușită de a zări puțin din albastrul cerului. Constat, cu uimire, că în afară de timp și răbdare, mai am nevoie și de un pix. Contrar așteptărilor, examenul nu se susține pe vreun calculator, on-line. Epoca tehnologiei, my ass! :) Nu. Trebuie completat un formular, cu pixul (ăla pe care îl ai în buzunar, dacă ești norocos sau îl cumperi de la chioșcul din curtea liceului, dacă nu te-ai informat temeinic dinainte cu privire la toate lucrurile de care ai nevoie).
Faptul că examinatorii sunt nevoiți să explice pas cu pas cum trebuie să completăm un formular, nu mă mai miră. Nu e nimic complicat. Nume, prenume, cod numeric personal, adresă, semnătură. Inevitabil, una dintre persoanele din sală nu știe a găsi, pe cartea de identitate, care este codul lui numeric personal. I se explică, cu răbdare. Apoi ni se citesc observațiile, înscrise deja pe fișă. Primim testele, avem la dispoziție 20 de minute să le rezolvăm. Ieșim, unul căte unul din sală.
Așteptăm, cuminți, vreo 45 de minute, în curtea liceului, să se corecteze testele tip grilă, cu ajutorul unor șabloane, probabil. De data asta nu mai suntem invitați pe serii în sală, ci la grămadă. 96 de persoane (dacă am socotit eu corect), deodată, sunt poftite în aceeași încăpere în care am susținut examenul. Sunt strigați și invitați să revină și săptămâna viitoare cei care l-au picat. Noi, cei mai norocoși, care l-am luat, rămânem pe loc să ne primim dovezile de circulație care poartă mențiunea ”admis test” și suntem poftiți să ne depunem un dosar la sediul I.P.J. de pe Chiristigii.
O dată ajunși acolo, deja pare că ne-am împrietenit unii cu alții. N-am ajuns să schimbăm numere de telefon între noi și nici invitații la cafea. Schimbăm, însă, impresii despre vreme și despre împrejurările care ne-au adus împreună, fiindcă avem timp. E pauză de masă, de la 12:00 la 12:30. Oricum, deja nimeni nu se mai grăbește. Suntem resemnați, am pierdut mai bine de jumătate de zi. Timpul costă bani doar pentru unii dintre noi, nu chiar pentru toată lumea...
După experiența zilei de azi aș avea, totuși, un sfat prietenesc: conduceți cu mai multă grijă decât mine, vă rog. Pe lângă bani, disconfortul de a nu mai putea conduce, veți pierde și timp. Mai bine cereți o zi de concediu și vă bucurați de un weekend prelungit, pe undeva, alături de cei dragi...

sâmbătă, 22 februarie 2020

O îmbrățișare cât o mie de cuvinte

Stăteam, tăcută, pe-un scaun, într-o sală mare și impunătoare. Aș minți dacă aș spune că eram atentă la ce se întâmpla în jurul meu. Două fete minunate comentau un filmuleț despre o tehnică de a învăța un copil diagnosticat cu autism să încerce mâncăruri noi. Aș fi vrut să fiu în lumea mea roz, dar eram într-o încăpere unde resimțeam în stomac niște energii grele și niște suferințe adânci. Căci așa funcționez eu, simt oamenii din jurul meu. Încă nu știu cum să pun un zid de protecție între mine și restul lumii. De fapt, în teorie, știu. E mai greu cu practica. Dar mă fac eu mare, o să învăț și asta...

Stăteam și mă gândeam, absentă, cum o fi viața aia în care trebuie să îți înveți copilul să simtă ceva. Să râdă. Să răspundă când îl strigi. Să se uite în ochii tăi. Să execute comenzi simple. Cum o fi viața unui astfel de părinte? Pentru a nu-știu-câta oară, în ultimele două zile, am avut același gând de recunoștință și mulțumire că mi-s sănătoși copiii. Pentru a nu-știu-câta oară am simțit nerăbdarea de a-i strânge în brațe.

Deodată, o mână micuță m-a atins, timid, pe braț. Am întors privirea. Niște ochi jucăuși și senini m-au privit.
- Bună, mi-a zis o fetiță drăgălașă.
- Bună, i-am răspuns în șoaptă, zâmbind.
- Eu sunt Bianca! Am șase ani și am un frățior geamăn, care are autism. Uite, e și el acolo! Am venit să îți mulțumesc, pentru că ai alergat și pentru că ai strâns bani ca să îl ajuți pe frățiorul meu...

Și mi s-a aruncat în brațe. O mogâldeață mică s-a lipit toată de mine și m-a strâns tare - tare în brațele ei mici. Și-atunci am vrut să opresc puțin timpul. Am vrut ca toți copiii din lumea asta să fie sănătoși. Brusc, mi s-a făcut dor de adidașii mei de alergat, care zac în debara de vreo lună, neatinși...  Aveam nevoie de un declic. L-am trăit azi, în brațele unei fetițe de 6 ani, căreia îi multumesc. Ei și frățiorului ei, care a stat mult timp la mine în brațe. Și care îmi lua mâinile și îmi arăta că vrea să fie mângâiat pe spate...

vineri, 7 februarie 2020

O pisică neagră. O confirmare. Și-un zâmbet larg.

Cândva, într-o altă viață, nu foarte îndepărtată, nu puteam să trăiesc dacă nu simțeam că dețin controlul. Voiam ca lucrurile să mi se întâmple într-un anume fel, într-un anume moment. Făceam planuri peste planuri și mă încăpățânam să le duc la îndeplinire, chiar dacă asta presupunea să mă zbat mult, să mă enervez mult, să pierd mult timp și să nu mai am puterea să mă bucur când reușeam să fac ceea ce îmi propusesem. Viața, însă, m-a făcut să înțeleg că nu e întocmai bine așa. Apoi, au apărut în viața mea oameni care mi-au demonstrat că spontaneitatea e chiar benefică, poate aduce mult mai multă bucurie decât planificarea. Înainte, voiam să știu pas cu pas ce urma să fac într-o zi. Acum îmi planific treburile doar așa, în linii mari și mă bucur de un mesaj de genul ”hai p-afară”, primit târziu în noapte. ☺ Înainte, cântăream mult până luam o decizie, mai mult sau mai putțin importantă. Acum analizez mai puțin și îmi ascult inima mai mult. Îmi pare că sunt mai liberă. Pot să zâmbesc mai mult. Mă bucur mai mult. Lucrurile mi se întâmplă mai ușor.

Sunt zile în care cer universului câte un semn. Fiindcă, uneori, am nevoie să mi se confirme că sunt pe drumul cel bun. De cele mai multe ori, sunt sigură pe mine, n-am nevoie de confirmări. Îmi iau singură deciziile, mă bazez pe rațiune și, cel mai adesea, pe instinct.

Azi, când am ieșit din casă, știind că mă așteaptă o zi cu foarte multe lucruri de făcut, mi-am dorit să întâlnesc oamenii potriviți care să mă ajute să-mi rezolv toate treburile Și mi-am mai dorit o confirmare că am luat-o în direcția cea bună. Și, în timp ce-mi puneam eu dorințele astea, mi-a tăiat calea o pisică neagră. Sigur, primul instinct a fost să mă enervez, aproape toți credem că pisicile negre aduc ghinion, nu? Apoi mi-am dat seama că e doar un semn de la o persoană care nu mai e cu mine, dar care este, totuși, cu mine. Și-am zâmbit, fiidcă am înțeles că avea să fie o zi spornică. Și spornică a fost. Mi s-a confirmat că am luat-o pe drumul cel bun și că, atunci când dai cu toată inima, primești înapoi de acolo de unde te aștepți mai puțin. Universul îți dă doar atunci când ești pregătit, cu adevărat, să primești. Și m-am întors acasă cu un zâmbet larg pe față, spre uimirea necunoscuților cărora le-am zâmbit, pe stradă.

luni, 13 ianuarie 2020

O clipă. Un pahar cu vin. O cină.

Mă învârt prin bucătărie, ascult muzică și pregătesc niște caserole cu mâncare,  pentru mâine. Iaurt cu fulgi de ovăz pentru micul dejun, niste piept de pui cu fasole verde pentru prânz, o supă crema de broccoli pentru zilele următoare.  Plus cina din seara asta. Brânze grecești: feta, gravieri, kaseri, cu roșii și ciuperci, oregano si ulei de măsline, toate la cuptor. Cu niște salată, desigur. Viața fără salată e pustie. Bine că am scăpat de fixația cu porc, pâine și ciocolată, pe care le-am devorat în ultimele două luni. Cântarul țipă la mine. Mă strâng si colanții de alergat. Aș zice că mă strâng si ochelarii, gluma mea preferată după sărbători, dar tocmai i-am declarat pierduți. Așadar, salata e bună, din nou :)))

Sunt doar eu, un pahar cu vin, un prieten pe wapp si muzică. Și gândurile mele, care nu se opresc niciodată... Brusc, se aude o melodie grecească din playlistul meu. Realizez că, în clipa asta, mi-e bine. Dansez, fredonez melodia aia și zâmbesc. Cu gândul, sunt pe străzile Atenei. Beau o gură de vin. Mi-e bine, din nou. În ultima perioadă am simțit că îmi pierd echilibrul, că eu nu mai sunt eu. Mi-a fost teamă, puțin, că m-am pierdut pe drum. Simțeam că mă pierd, dar mi-am dat voie să mă pierd. Fiindcă știam,  de asemenea, că o să mă regăsesc. Câteodată e bine să te și pierzi. Bucuria regăsirii e mare...

duminică, 22 decembrie 2019

Motivele pentru care sunt recunoscătoare

Ieri, dis-de-dimineață, la cafea, Simona mea dragă, m-a anunțat că am o temă de făcut. O parte din temă suna cam așa: ”Notează pe o hârtie sau în propria-ți agendă evenimentele cu notă deosebită din acest an și gândește-te pentru ce anume ești recunoscătooare, care este binele/multumirea/înțelepciunea care pătrunde dincolo de orice situație, poate chiar si una privită a fi supărătoare”. Tema era în legătură directă cu solstițiul de iarnă. Toată tema a constat, de fapt, în așternerea pe hârtie a motivelor pentru care sunt recunoscăoare pentru anul care se încheie și a intențiilor pe care mi le stabilesc pentru anul ce urmează.

Anul ăsta ce se încheie mi-a dat multe multe motive să fiu recunoscătoare, a fost un an mult mai bun cu noi decât anul trecut, care a fost unul de nepovestit, de fapt și de drept...

Într-o ordine absolut aleatorie, sunt recunoscătoare pentru:
- cei doi copii minunați alături de care am impresia că pot muta munții din loc;
- familie;
- timpul investit în mine;
- progresele mari făcute de noi, în procesul de vindecare a anului trecut;
- toate momentele în care am picat, fiindcă am avut de unde să mă ridic;
- pentru fiecare ridicare, fiindcă m-a ajutat să înțeleg, de fiecare dată, că pot mai mult;
- prietenii pe care viața ni i-a dăruit, cu generozitate;
- oamenii mai vechi care au ales să rămână alături de noi;
- oamenii mai noi pe care viața ni i-a scos în cale, cu folos;
- noua mea iubire, alergatul;
- bucuria de a asculta muzică;
- clasele de yoga la care am avut privilegiul să particip, s-au pliat pe nevoile mele de la momentul respectiv din viața mea;
- toate kilogramele pierdute, de fiecare dintre noi trei;
- perseverența cu care m-am dus la sală sau am ieșit la alergat;
- toate zilele în care mi-am găsit puterea sa zâmbesc;
- toate clipele în care am reușit să râd în hohote și din tot sufletul;
- fiecare cafea de dimineață, băută în tihnă, alături de fiul meu;
- toate plimbările pe care le-am făcut, pentru toate locurile noi pe care le-am vizitat, pentru toate experiențele trăite de noi în călătoriile noastre;
- toate nopțile în care am dormit puțin, fiindcă mi-am umplut timpul cu lucruri mai bune, mai folositoate și mai frumoase decât somnul;
- toate momentele în care am mers pe stradă, m-am uitat la cer, la copaci și am zîmbit necunoscuților care treceau pe lîngă mine;
- puterea mea de a-i inspira și pe alții să își depășească limitele;

Mai sunt câteva lucruri pentru care sunt recunoscătoare. Dar le țin doar pentru mine. Poate că va veni un moment în care voi putea sa povestesc și despre ele...

E un exercițiu bun. Încercați-l și voi! Vă va ajuta să realizați cât de bogați sunteți, de fapt...

duminică, 24 noiembrie 2019

Despre liniștea din sufletul meu

Stau, liniștită în vârful patului. Ascult muzică și citesc. A fost un weekend liniștit, ieri am stat mult, eu cu mine. M-am analizat pe mine, cea de azi, făcând comparatie cu mine, cea de ieri.

Sute de gânduri mi s-au învârtit prin cap, într-o aparentă dezordine, dar într-o oarecare ordine. Am retrăit perioade din viața mea, de anul ăsta. Brusc, am realizat ca azi mi-e bine. Mi-e bine si, cumva, mi-e si teamă să mă bucur de binele ăsta. Dacă îl pierd pe binele ăsta din sufletul meu? Oare aș mai găsi puterea să il găsesc, din nou? Alung gândul ăsta. Aleg să mă agăț de binele de azi si sa îmi păstrez zâmbetul, am muncit pentru toate astea, le merit.

De vreo două săptămâni încoace reușesc să adorm seară se seară fără să mai las televizorul deschis. Nu mai am nevoie de el să îmi distragă atenția de la toate gândurile, imaginile si fricile care mi-au bântuit mintea si sufletul luni de zile. Încă mă mai trezesc peste noapte, dar adorm la loc, uneori mai repede, alteori mai greu, însă am curajul să îmi las gândurile să îmi invadeze mintea. Pe cele neplăcute le pun într-un sertar, le scot eu mai târziu, când o să pot. Zâmbesc, pe jumătate adormită, la gândurile alea bune si le rog să-și mai cheme niște prietene. Adorm la loc. Si mă trezesc de cele mai multe ori zâmbind si fredonând vreo melodie, aparent fără noimă, pe care o ascult de câteva ori la rând, în timp ce plimb Sherlockul prin cartier. O ascult până îi gasesc noima. Apoi, îmi văd mai departe de zi...

Acum câteva seri, ascultand muzici multe si variate pe spotify, am ajuns la Pink Martini. Ăia pe care i-am adorat ani la rând si pe care am ajuns, brusc, să îi urăsc anul trecut. Ăia care mi-au adus multă bucurie si, mai apoi, multă suferință, mult prea multă suferință... Am tras adânc aer în piept și am început să îi ascult din nou, timp de vreo oră. Cu inima strânsă, cu un gol in stomac, am ascultat toate melodiile mele preferate. Am putut să fac asta fără să plâng lacrimi amare. Si m-am întrebat de unde atâta curaj?! Nu stiu, de undeva, din Universul ăsta mare...

Scriu si constat că am ochii plini de lacrimi. Vin ca o ușurare... Nu-s lacrimi amare, de tristețe, de furie sau de disperare. Sunt altfel de lacrimi, poate de mândrie? De bucurie? De mulțumire? Le șterg si decid că-s gata să merg mai departe. Sunt gata sa ma bucur de ce îmi oferă zilele, sunt gata sa fac față unor provocări noi. Bring it on, Universule! Mai am lecții de învățat si experiențe de trăit!


duminică, 11 august 2019

Iubirea

Pentru mine, iubirea e atunci când tânărul de 16 ani, care e fiul meu, alături de care mă antrenez de 3 ori pe saptamana la sală, îl întreabă pe antrenor dacă mami poate sa lucreze cu gantera de 3 kg, sau îi aduce una mai ușoară, fiindcă stie el ca pe mami o doare un umăr. Si imi aduce o ganteră mai ușoară,  să pot lucra în siguranță, fără să stric mai tare umărul dureros. Asta e iubire pentru mine, nici nu am nevoie să îl aud spunându-mi "te iubesc". Un simplu gând,  un simplu gest, valorează mult mai mult decât un "te iubesc". Copile, esti grozav! Cine te-o avea alături in viata asta va fi norocos!

joi, 4 iulie 2019

De ce alerg?

Întâi a fost dorința.  Ani la rând i-am invidiat pe cei care puteau sa o facă. Ani la rând mi-am pus eticheta "eu nu sunt în stare, îmi doresc mult, dar nu pot". Așa că am continuat să îi invidiez pe cei care puteau să o facă. Am avut o tentativă să alerg, dar după 400 - 800 de metri îmi venea să vomit, mă întrebam ce naiba caut eu la alergat, ma opream brusc, grena la fata. Acum, inteleg ca nu era momentul potrivit. Atunci, am renunțat. Dar mi-am dat seama că îmi place sa fac puțină mișcare. Tot m-am ales cu ceva, cu dorința de a mă ridica de pe canapea.

A urmat ambiția. La începutul anului trecut mi-am pus niște dorințe. Una dintre ele a fost să învăț să alerg. Anul trecut, cel mai greu an al meu, m-a împiedicat să îmi duc dorinta la îndeplinire.  Nu am mai avut energia să o fac. Dar anul trecut mi-a adus în viața mea si prima pereche de adidași de alergat. Anul trecut mi-a mai adus obișnuința de a merge la sală.  Am întâlnit oamenii potriviți, la momentul potrivit. Intai, pe Flori, cu care am facut un pact extrem de important: să tragem una de alta, sa nu ne lăsăm una pe alta sa zacem pe canapea, sa ne stabilim cand ne întâlnim. Cu Flori am repetat de multe ori de ce ne place sa facem mișcare, la ce e bună mișcarea. Apoi, la sala, l-am gasit pe Răzvan. Care a știut să vorbească pe limba mea, a știut să îmi explice de ce facem fiecare tip de exercițiu, ce mușchi lucrăm,  ce se întâmplă cu corpul meu la fiecare exercițiu. Răzvan a știut si stie cum sa țină o clasă, in așa fel încât sa nu stiu cand a trecut timpul si sa îmi pară rău ca se termină. Așa că, în obișnuința proaspăt dobândită de a merge la sală,  înaintea claselor, am început să urc pe banda de alergat. Putin câte puțin,  dar constant. Brusc, la începutul anului, am început să alerg pe bandă. 500 de metri. Un kilometru. Doi kilometri fără să mă opresc. În februarie puteam 4 kilometri pe bandă. Mi se părea fantastic. Apoi, am gasit-o pe Tania. Cu care nu m-am intalnit niciodată personal, dar m-a inspirat constant in drumul meu. Doua minunate m-au ambiționat si m-au inspirat. Laura si Tania. Laura, cand imi zice un "bravo", il zice din tot sufletul ei. Tania, cand posteaza pe facebook, parca e in mintea mea si pune, negru pe alb, meșteșugit, tot ce e in inima mea.

Apoi a fost fuga. Fuga a început când, la un Aperol (hai 3, dar nu spuneti nimănui,  va rog) Laura m-a inghiontit sa ma înscriu la o cursa de 10 km in mai. Aperolul mi-a dat curaj. Sau ceva inconștiență. Asa ca m-am vazut nevoita sa scot din cutie prima mea pereche de adidasi de alergat. Sfarsitul lunii februarie m-a găsit, pentru prima oară, pe străzile orașului, încălţată cu perechea mea nouă de Nike. Sfârșitul lunii februarie mi-a adus primii 5 km alergati pe asfalt. Atunci mi-am dat seama ca pot fugi de orice. De zilele grele de la birou. De responsabilităţile zilnice. De frici. De zilele cu dor. De zilele cu lacrimi. Puteam fugi, efectiv,  de orice. Fugeam cu furie. Fugind, spălam furiile din suflet. Traiam stari pe care, mai tarziu, le-am înțeles la yoga. De fapt, eram in meditație. Fugind, am făcut foarte multă ordine în suflet. Într-o seară, probabil in martie, am putut 8 km. Cu pauze de mers, cu gafaituri, cu chiu cu vai am putut 8. Brusc, teama ca o sa ma fac de râs la cursa de 10 km a dispărut.  În sufletul meu, timid, a apărut speranța. Si bucuria ca, în sfârșit, SI EU POT SA ALERG. M-am hrănit cu fiecare "bravo" venit din partea copiilor mei, si nu au fost putine, jur. M-am hrănit cu fiecare laudă venită din partea celor din jurul meu. M-am hrănit cu fiecare febră musculara. Mă bucuram ca ma durea tot corpul, pentru mine durerea fizică a însemnat ca exist. M-am hrănit cu fiecare privire admirativă sau invidioasă de pe stradă.  Brusc, am început să privesc cerul, sa privesc in jur, am început să alerg zâmbind. Si am continuat sa merg la sală. Fuga asta nebuna mi-a rupt prima pereche de adidasi. Am fugit pana i-am facut praf.

Acum alerg fiindcă ma simt liberă. Nu mai fug de nimic. Abia acum alerg. Am început să alerg in iunie, anul ăsta, cu noua mea pereche de adidasi, luati la recomandarea Taniei.  Intr-o dimineața de weekend am alergat cu atata bucurie, ca prima încetinire de ritm s-a produs la kilometrul 11. Atunci am realizat ca alerg fiindcă sunt libera. Nu mai fug de nimic. Alerg eu, cu mine. Ascult muzica.  Mă gândesc la oamenii din viata mea. Mă simt recunoscătoare că sunt. Recunoscătoare că suntem. Ca am in viata asta oamenii de care am nevoie. Mă bucur cand pot sa ajut, ma bucur cand fac o bucurie. Mă bucur cand inspir pe cineva sa se dea jos de pe canapea. Mă bucur cand pot ajuta un om sa inteleaga ca exista. Mă  bucur de un nor pufos, ma bucur ca pot pune un pas înaintea celuilalt. Pentru mine inseamna ca mi-am gasit puterea sa merg mai departe. Sa exist. Sa ma simt bine cu mine. Acum, alerg fiindcă mi-e bine. Nu mai fug fiindcă imi e rau. Sunt bine, de cele mai multe ori. Si cand nu sunt bine, stiu ca o sa fiu. Si daca eu sunt bine, vor bine si copiii mei.

Si, ca sa nu renunț, anul asta m-am mai înscris la 3 curse de 10 km: septembrie pe dealurile de la Monteoru, octombrie pe străzile Bucurestiului si noiembrie pe străzile minunatei Atena. Si, alergând, m-am hotărât ce cadou imi fac anul asta de ziua mea. Dar despre asta, povestesc alta data. Acum alerg zâmbind. Mi-e bine.