prima pedeapsă

Ieri, domnişoara Ilinca şi-a căpătat prima pedeapsă adevărată. Pe care şi-a cerut-o cam din momentul în care a deschis ochii. Vârsta asta de 3 ani îmi scoate mie peri albi. A început să bâzâie cam de când s-a trezit şi nu s-a lăsat. Şi pe măsură ce rezolvam cu calm motivele bâzâielilor, ea găsea alte motive şi alte motive. Când să ieşim pe uşă să plecăm la paradă, Ilinca noastră se tăvălea pe jos la ea în cameră- îmbrăcată cu geaca, căciulă şi mănuşi. Se tăvălea pentru că nu o lăsase tati să ia 3 jucării de pluş cu ea afară la plimbare. Tati îi explicase calm că nu se poate să le ia pe toate 3, o să le piardă şi apoi urlă mai tare după ele. Ea nu şi nu. Ea se tăvălea pe jos. Şi atunci m-am enervat şi am înteput să ţip. Evident, ea urla mai tare. Problema e că se speriase şi bietul Luca. M-a văzut că mă dezbrac şi a crezut că nu mai plecăm. Aşa că urla şi Ilinca, urla şi Luca şi io ţipam ca o isterică. Mi-am pierdut cumpătul. Recunosc. Aşa că am sunat-o pe Dana, am rugat-o să mi-l ia pe Luca şi am rămas cu Ilinca acasă. Văleu şi ce s-a mai văitat, şi ce a mai urlat, şi ce s-a mai tânguit şi ce a mai plâns cu vorbe de genul "pe mine nu ma mai iubeşte nimeeeeeeeniiiiii!!!!" După vreo oră s-a calmat. Brusc. Nu şi-a cerut iertare, dar a devenit o bomboană de copil. A făcut ordine în camera lor, a adunat jucării, şi-a luat singură de mâncare, s-a jucat în cameră fără să înşire jucării prin toată casa... Sper să ţină minte pedeapsa asta, să nu o mai luâm mâine de la capăt... E tare încăpăţânată şi nu pot să o conving nicicum când o apucă isteriile... Dă-mi Doamne răbdare şi putere să trec şi peste perioada asta...