Vineri am stat acasă, toţi 3. Eu am avut chestii de făcut, iar ei s-au alergat - certat - distrat - împăcat cam zgomos pe lângă mine, deci prin casă. Pe după amiază ieşim la cumpărături. În magazin dăm nas în nas fix cu vecina de sub noi. Care e o doamnă, mă jur. Eu, dacă aş fi fost vecină cu mânjii ăştia doi ai mei, i-aş fi dat demult afară din bloc. Dumneaei e o drăguţă care nu le-a făcut niciodată vreo observaţie. Copiii mei, de câte ori se întâlnesc cu dânsa, se poartă extrem de politicos. Se ştiu cu musca pe căciulă, de obicei.
Să revenim. Vineri ne întâlnim cu vecina. Ai mei o zăresc şi o salută frumos. Dânsa le răspunde, le zâmbeşte şi îşi vede mai departe de cumpărături.
Ilinca vine repede.
- Maaaami, vreau să-ţi spun ceva.
- Zi, drăguţă, sunt ochi şi urechi!
Îmi face semn să mă aplec, să-mi spună ceva la ureche.
- Mami, dacă vecina ne-a zâmbit şi ne-a răspuns la salut înseamnă că nu a fost azi deloc acasă, aşa-i???
Mă pufneşte râsul şi îi spun vecinei ce zice fiica mea. Dânsa ne linişteşte: "Ba am fost acasă chiar toată ziua!" Şi totuşi ne-a şi zâmbit. Deci, cum vă spuneam, vecina e o doamnă. Toate conversaţiile noastre cu ea încep cu "ne scuzaţi". Şi ea ne scuză. De fiecare dată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu