După 20 de ani

Adică după 20 de ani de la terminarea liceului, nu a clasei întâi, să ne înţelegem. Ocazie cu care fiecare dintre voi, care mai ştie câte ceva din matematică şi care mai credea că încă am 25 de ani, o să se prindă exact care e vârsta mea reală. Fuck, m-am dat de gol!!!

Acum, că am dat cărţile pe faţă, pot să vă spun ce mişto e să îţi regăseşti colegii de liceu după 20 de ani. Copiii mei sunt uşor uimiţi pentru că de 3 zile whatsappul meu bâzâie mai des decât al lor iar eu pierd mai mult timp cu telefonul în mână decât ei. Cu marea lor majoritate n-am mai vorbit de zece ani, adică fix de la ultima noastră întâlnire. Probabil că din cauza vârstei, întâlnirea asta s-a estompat uşor din mintea mea. Cu alte cuvinte, ca să fiu delicată, abia dacă îmi mai amintesc cine a participat la ea. Dar acum, încet - încet, încep parcă să-mi aduc aminte aproape perfect cine cu cine stătea în bancă, cine cu cine era mai prieten. Musai să şterg praful şi de pe sertarul unde am stocat amintirile despre profesori. Pare destul de greu, dar poate că până în mai, când o să aibă loc întâlnirea oficială, o să reuşesc să-mi amintesc şi de alţii, în afară de dirigă, profa de română, proful de biologie şi profa de sport :)))

Cu această minunată ocazie din viaţa mea, azi după amiază am decis să sap în cele 3 sertare cu poze. Poze de-alea vechi, pe alocuri decolorate şi de o calitate dubioasă. Am găsit un teanc, considerabil, de poze din tinereţile mele. Ce tineri eram, dar ce mişto suntem acum! Şi, în timp ce eu scotoceam frenetic în sertarele cu pricina, ce credeţi voi că găseşte fiica mea pe acolo??? N-o să ghiciţi în vecii vecilor!!! Fix carnetele mele de note din şcoala generală şi din liceu. Ce bine că eram un fel de tocilară şi n-am reuşit să mă fac prea tare de râs în faţa copiilor mei! Am înţeles într-un final de ce mi-am tocit coatele pe băncile şcolii atâţia ani. După 20 de ani!

Deci, da, după 20 de ani e mişto să-ţi regăseşti colegii!