Povara

E aproape întuneric şi plouă. Ne mişcăm încet prin traficul aglomerat al dimineţii. E linişte în maşină. Din când în când se aude un suspin înfundat. Nici eu, nici ea, nu spunem minic. Nu e nevoie de cuvinte. Mă întorc către ea şi îi întind o mână. Mă strînge tare şi simt cum ar vrea să nu îi mai dea drumul. Brusc, îi spun: "Poţi să te dai jos aici. Capul sus! O să supravieţuieşti şi astăzi!" Nu mă priveşte, se uită abătută în jos şi spune cu o voce stinsă: "O să încerc!" Se dă jos din mersul maşinii. Mă uit lung la ea. Pare mare. E înaltă şi zveltă. Dar e tot mică. Încă se mai bucură de poneii de pluş primiţi în dar de la tati. Îşi ţine capul între umeri şi priveşte în jos. Calcă apăsat, cu paşi mari, făcând slalom printre oameni şi bălţi. Pare că duce pe umeri povara întregii lumi. E obosită, deşi nu e decât luni dimineaţa. A fost un weekend frumos, deşi obositor. A fost un weekend în care a prins aripi. A mai căpătat un dram de încredere în ea. A fost copilul pe care îl tot rugam să apară. A zâmbit. S-a simţit bine. A muncit. S-a concentrat. A fost mândră de ea. A fost parte dintr-o echipă în care a fost cea mai mică. Şi totuşi i-a fost bine. O să îi fie bine şi astăzi. Ştiu că poate.