luni, 27 aprilie 2015

Jurnal de cercetaş (8)

Anul trecut obişnuiam să povestesc despre aventurile noastre alături de Cercetaşii din Ţara Luanei. Deşi la un moment dat am renunţat să mai ţin un jurnal, activităţile cu cercetaşii nu le-am întrerupt.

Ieri am făcut prima ieşire mai lungă pe anul ăsta. A fost o zi absolut grozavă, deşi obositoare pentru unii dintre noi. Oboseala fizică n-am resimţit-o deloc, semn că nu sunt atât de ruginită pe cât mă credeam...

De data asta Lucian a fost magicianul. El a propus traseul, el a organizat activităţile pentru copii, el i-a pus răbdarea la încercare lui Luca oferindu-le un text codat, spre descifrare. Mulţumim pentru implicare şi pentru tot efortul depus pentru ca noi, ceilalţi, să avem parte de o aventură pe cinste!

Dar, să încep cu începutul. Ne-am întâlnit plini de elan şi voie bună, dis-de-dimineaţă, ştiind că ne aşteaptă o zi plină de aventuri. De fapt, niciunul dintre noi nu ştia sigur la ce să se aştepte, doar că nicio ieşire în formaţia asta nu a fost neplăcută. Prima oprire, Crucea Manafului. Copii s-au împărţit pe patrule, două la număr. Noutatea a fost că, pentru prima oară, au lucrat în patrule mixte, temerari cu lupişori. Lupişorii şi-au pierdut destul de repede interesul, era mult mai interesant să ţopăie dezorganizat decât să descifreze texte codate, dar asta nu înseamnă că s-au distrat mai puţin decât ceilalţi... A doua oprire a fost la Biserica dintr-o piatră unde avea loc slujba de duminică. Ochi curioşi ne-au privit intrând, uşor gălăgioşi şi cam mulţi, localnicii fiind de-a dreptul uimiţi de numărul mare de vizitatori care tulbura mersul firesc al lucrurilor... Aceleaşi priviri curioase ne-au urmărit şi pe drumul către Piatra Şoimului şi Chilia lui Ambrosie, dar înainte de asta am vizitat Tabăra de sculptură. Cam astea sunt pe scurt obiectivele plimbării noastre de ieri.

Cu toţii am avut parte de distracţie, unii au tras cu arcurile, alţii s-au jucat cu mingea, s-au înălţat zmee colorate, s-a cântat puţin, s-au decriptat mesaje, s-a răspuns la questuri, am socializat, am glumit, am povestit, dar, mai important decât toate cele de mai sus, este că ne-am simţit minunat cu toţii. Am cântat din inimă "la mulţi ani"  Arinei, un lupişor care efectiv a crescut frumos sub ochii noştri. Am întâmpinat-o cu bucurie pe Mariana, care a stat o vreme departe de noi din motive independente de voiţa ei. Aveam nevoie de o zi în mijlocul naturii, să ne încărcăm sufletele de frumuseţea locurilor atât de aproape de noi, neştiute de mine pînă ieri. Peisajele absolut minunate, culorile naturii şi senzaţia aia de parcă timpul s-a oprit în loc sunt ca un drog, te cheamă înapoi şi-ţi doreşti să te mai întorci măcar o dată în locurile astea...

De fiecare dată încerc să-mi ajut copiii să-şi depăşească puţin câte puţin limitele şi să-şi înfrângă temerile. Ieri a fost ziua în care eu şi Ilinca ne-am luptat cu teama de a ne căţăra pe o stâncă destul de abruptă pentru a vedea o chilie micuţă în care un om a ales să trăiască mai bine de 50 de ani. Întâi ne-am apropiat curioase de locul cu pricina, cumva am reuşit să urcăm pe o cărare abruptă până la o stâncă verticală pe care stăteau agăţate două scări deloc îmbietoare. Le-am privit cu inima cât un purice întrebându-mă de câteva ori dacă vreau cu adevărat să urc acolo. Nu, parcă nu vroiam, doar că nu am avut curajul să-i spun Ilincăi că mi-e teamă. Cum să-i spun că mi-e teamă când eu o îndrum zi de zi să fie curajoasă şi să-şi depăşească temerile? Când eu îi explic zi de zi că nu se poate să îţi fie teamă de un lucru pe care nu l-ai făcut nicioadtă? Nici ea nu prea vroia, dar curiozitatea a învins şi a zis că se caţără acolo sus doar dacă merg şi eu în spatele ei, ceea ce am şi făcut. Pfoa, greu a mai fost, recunosc... Urcuşul ca urcuşul, dar coborârea m-a înspăimântat cel mai tare. Am fost mândră de noi amândouă, dar a doua oară nu m-aş mai urca... Până nu l-am văzut şi pe Luca ajungând din nou lângî mine nu m-am liniştit. E incredibilă senzaţia pe care o are o mamă când îşi priveşte copiii făcând lucruri destul de periculoase... Raţional, realizam că nu erau în pericol, Radu şi Lucian, Raluca şi Vali ocupându-se de siguranţa lor. Dar, emoţional, îi vedeam cumva grămadă pe jos, cu un cap spart :))) Recunosc că le-am invidiat putin pe Geanina şi pe Virgi care au ales să stea cuminţi la poalele stâncii şi să ne facă galerie. Însă cel mai simpatic mi s-a părut Răducu-cel-viteaz care, la cei 7 ani ai săi, se întreba cu voce tare "Doamne, oare ce-am căutat eu acolo sus???" Bună întrebare, Radule, eu nu am găsit răspunsul nici acum :)

Deşi la prima vedere excursia noastră a fost obositoare, acum îmi dau seama câtă energie am adunat într-o singură zi.
La final am plecat cu regretul că nu am reuşit să spun direct "Mulţumesc pentru o zi frumoasă!" Dar o spun acum, din suflet: mulţumim pentru o ziua de ieri! De-abia o aşteptăm pe următoarea :)))

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu