Ilinca s-a apucat de volei din două motive: primul, pentru că îi place să mănânceşi cumva trebuie să şi ardă caloriile pe care le înghite cu poftă şi al doilea pentru că aşa a vrut tati. Tati, cel care crede că voleibalistele sunt nişte tipe tare mişto. Anul trecut a mers la volei în mare parte pentru că aşa am vrut noi. Anul ăsta merge la volei pentru că aşa vrea ea. Anul trecut mă bâzâia înainte de fiecare antrenament, mergea cu rugăminţi fierbinţi, cu ameninţări sau pentru că îi era ruşine de tati. Anul ăsta de-abia aşteaptă zilele cu antrenamente. Inclusiv pe alea de sâmbăta dimineaţă de la ora 8, când mai toţi copiii dorm sau se uită la TV, pe canapea, în pijamale. Atunci, când e somnul mai dulce şi leneveala mai plăcută, ea de-abia aşteaptă să meargă la antrenament. Pentru că a descoperit o lume nouă, pentru că a descoperit ce înseamnă să ai un scop în viaţă şi să munceşti pentru el, pentru că a descoperit ce înseamnă să faci parte dintr-o echipă, să fii apreciat pentru ceea ce faci. De multe ori a venit acasă supărată, cu lacrimi în ochi, pentru că X sau Y nu au făcut ce trebuia la antrenamente. De multe ori a plâns pentru că ea credea că nu poate merge mai departe, că nu se descurcă, că s-a supărat doamna pe ea, etc. Cumva oscilează între două lumi: aia în care e un copilaş care se poate ascunde după mami când dă de greu şi aia în care se simte responsabilă. Ilinca mea creşte.
În septembrie, când a reînceput să meargă la antrenamente după pauza din vară, doamna i-a spus că vrea să o legitimeze la club. A venit foarte fericită acasă, pentru ea asta a însemnat o recunoaştere a muncii ei. I-am explicat că e un angajament, că n-o să fie tocmai uşor, dar că o să fie al naibii de frumos. Nu ştiu cât a înţeles ea atunci, pe moment, partea cu greul. A încântat-o partea cu frumosul. Apoi, în urmă cu vreo 3 săptămâni, au jucat primele 3 meciuri. Pe care le-au pierdut, desigur. Pentru că sunt mici şi nu au experienţa jocului împreună. S-a lăsat cu bocete şi jale, inclusiv pe teren. Apoi au mai pierdut şi ieri două meciuri, dar au jucat mult mai bine decât în urmă cu o lună. Ilinca mea a intrat ieri pe teren cu altă stare de spirit. Am ajutat-o şi noi, a ajutat-o foarte mult prietena noastră Raluca psiholoaga, dar cel mai mult s-a ajutat singură. A plâns din tot sufletul vineri seara şi apoi a zis "gata". A promis că nu mai plânge şi că se va concentra pe joc. Şi s-a ţinut de promisiune. N-a jucat ea multe seturi, fiind dintre cele mai mici şi având colege de echipă mai mari şi mai experimentate, dar cât a jucat, a făcut-o cu simţ de răspundere. Ieri a simţit gustul dulceag al victoriei, cîştigând un set, în care chiar a jucat bine. Astăzi a simţit gustul dulceag al victoriei, câştigând primul meci alături de echipă. A simţit ce înseamnă să fii răsplătit pentru munca pe care o depui. Recunosc cinstit că la finalul meciului am lăcrimat puţin, care orice mamă care se respectă. Pentru că am fost mândră de ea.
Bunicul, care are mereu vorbele la el, i-a spus astăzi ceva ce sper că a înţeles şi că va ţine minte: "ca să fii mare, trebuie mai întâi să fii mic". Au fost mici, au piedut 5 meciuri la rând. Azi s-au făcut puţin mai mari, au câştigat un meci. Primul. O să-l ţină minte Ilinca mea, sunt sigură de asta...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu