E greu... (de Ilinca Ioana Adamescu)

E greu...

E greu să mă trezesc în fiecare dimineață cu același gol în suflet.

E greu să mă uit la Luca și la mami cum își îneacă ultimii neurori în filme stupide, ca și mine.

E greu să lupt și totuși mă uit la mami, mă uit la alte persoane și îmi dau seama că lupta e singurul lucru rămas de facut.

Mai e greu e ca la fiecare pas să îmi aud inima, parcă alaltăieri din cristal, cum este zdrobită de niste pietroaie grele și reci. Mă doare si mă doare tare să mă duc la școală și să aud copiii vorbind despre tații lor și eu să vorbesc despre al meu, dar la trecut. Of si ce mai doare.... Îmi doresc ca un mare geniu să fi inventat un burete care să șteargă de pe suflet toate durerile si să lase nu mai  fericire. Însă nu se poate! Am citit odată, undeva, că mai întâi trebuie să ucizi proprii demoni și abia apoi poți lupta cu demonii lumii de afară! Și asta fac acum... Îmi ucid demonii.

Poate că dacă mă vezi în perioada asta, îți par o persoană puternică, plină de miștouri si alte cele. În realitate, sunt o persoană reală, nu un robotel de tinichea si am sentimente și da, plâng. Acum îmi poti da orice veste tristă si nu am să plâng dar, mai târziu, dacă am să calc pe o meduză (da, am călcat), am să mă crizez si am să plâng timp de o jumătate de oră (da, am plâns).

Însă, cum am spus mai sus, demonii trebuie uciși si lupta trebuie luptată până la capăt.