Neputință

NEPUTÍNȚĂ, neputințe, s. f. 1. Faptul de a nu avea forța, posibilitatea, capacitatea, libertatea de a realiza ceva, de a acționa; incapacitate; imposibilitate.

Asta simt azi. Neputință. Nu am forța, posibilitatea, capacitatea de a face față suferinței lor. Nu am cuvintele necesare. Eu, aia care are mereu cuvintele la ea, azi nu le-am avut. Nu am știu ce sa îi spun fiicei mele care mi-a scris pe wapp că are o stare oribilă, că azi orice îi aduce aminte de tati, că nu poate să ducă azi școala, că îi vine să vomite și că nu se poate ridica din pat să facă ceva, orice. I-am spus că e normală, că e firesc să se simtă uneori așa. Că e dreptul ei să plângă. Să îl plângă. 

A fost o săptămână grea.

Luni ne-a fost dor. Un dor dureros și sfâșietor. M-am simțit deznădăjduită că nu am avut cui să trimit poza cu Luca în curtea liceului. Prima zi de liceu din viața lui. Am trimis-o prietenilor, dar nu am putut să i-o trimit lui. Și am plâns. Ilinca a zăcut toată după amiaza și seara, după școală, pentru că au fost întrebați cine provine din familii monoparentale. Și s-a văzut nevoită să ridice și ea mâna... Nu am putut să o îmbunez cu nimic. Nici macar sfântul shopping nu a reușit să o convingă să se dea jos de pe netflix. A fost ziua in care l-am ascultat pe tata plângând, neputincios, la telefon fiindcă nu a știut ce să le spună copiilor sa le alunge dorul si tristețea. A fost ziua in care tata a ales să fie alături de Luca in curtea liceului, în prima lui zi de scoala, asa cum a facut si in clasa întâi.

Marți am luat de la Starea Civilă certificatul de deces. Am vărsat lacrimi amare.  Și le-am șters pe ale lui Luca. Pentru că a completat un formular la școală despre părinți. Și a scris în dreptul numelui tatălui că e decedat. 

Miercuri am fost la Casa de pensii să completez formulare pentru pensia de urmaș. Și, în timp ce scriam, am realizat că în urmă cu 21 de ani l-am cunoscut fix în clădirea aia, la Radio Media. Si am fost la cimitir, unde m-a intampinat un fluture alb. Asa cum m-a intampinat si data trecuta. Si alta data. Și am mai plâns un pic. Și mi-a fost rău toată ziua. M-am înviorat pe seară când mi-am dat seama că, totuși, ei au avut o zi mai bună ca a mea. Și am reușit să zâmbesc ascultând impresiile lui Luca de la școală.  Și văzându-i bucuria cu care vorbea despre proful de istorie, care e genial. Și ascultându-i hohotele de râs pe când îmi povestea că a dat test inițial la muzică și a știut să răspundă doar la 4 întrebări din 9. 

Joi a trecut cumva, din inerție. Am fost la prietenii noștri la masă, încercând să ne reluăm rutina noastră. M-am îmbătat cu apă rece, văzându-i că reușesc să zâmbească, pe alocuri. Deși simțeam că urmează ceva greu, simțeam plânsul și deznădejdea în aer. Am ales totuși să le ignor și să las ziua de joi să treacă.

Azi e vineri. Vinerea neputinței. Vinerea lacrimilor șiroaie. Vinerea în care au plâns amândoi, singuri acasă. Vinerea în care m-am simțit incapabilă. În imposibilitatea de a le alina dorul și suferința...

Mâine e sâmbătă. Mâine mâncăm prăjituri și oferim cadouri Simonei și lui Costi, pentru cei 11 ani de când s-au căsătorit. Mâine alegem să ne bucurăm cu ei și pentru ei, alegem să mergem la tata în vizită și alegem să ne bucurăm de oameni pe care îi iubim. Mâine e o nouă zi.