Stăteam, tăcută, pe-un scaun, într-o sală mare și impunătoare. Aș minți dacă aș spune că eram atentă la ce se întâmpla în jurul meu. Două fete minunate comentau un filmuleț despre o tehnică de a învăța un copil diagnosticat cu autism să încerce mâncăruri noi. Aș fi vrut să fiu în lumea mea roz, dar eram într-o încăpere unde resimțeam în stomac niște energii grele și niște suferințe adânci. Căci așa funcționez eu, simt oamenii din jurul meu. Încă nu știu cum să pun un zid de protecție între mine și restul lumii. De fapt, în teorie, știu. E mai greu cu practica. Dar mă fac eu mare, o să învăț și asta...
Stăteam și mă gândeam, absentă, cum o fi viața aia în care trebuie să îți înveți copilul să simtă ceva. Să râdă. Să răspundă când îl strigi. Să se uite în ochii tăi. Să execute comenzi simple. Cum o fi viața unui astfel de părinte? Pentru a nu-știu-câta oară, în ultimele două zile, am avut același gând de recunoștință și mulțumire că mi-s sănătoși copiii. Pentru a nu-știu-câta oară am simțit nerăbdarea de a-i strânge în brațe.
Deodată, o mână micuță m-a atins, timid, pe braț. Am întors privirea. Niște ochi jucăuși și senini m-au privit.
- Bună, mi-a zis o fetiță drăgălașă.
- Bună, i-am răspuns în șoaptă, zâmbind.
- Eu sunt Bianca! Am șase ani și am un frățior geamăn, care are autism. Uite, e și el acolo! Am venit să îți mulțumesc, pentru că ai alergat și pentru că ai strâns bani ca să îl ajuți pe frățiorul meu...
Și mi s-a aruncat în brațe. O mogâldeață mică s-a lipit toată de mine și m-a strâns tare - tare în brațele ei mici. Și-atunci am vrut să opresc puțin timpul. Am vrut ca toți copiii din lumea asta să fie sănătoși. Brusc, mi s-a făcut dor de adidașii mei de alergat, care zac în debara de vreo lună, neatinși... Aveam nevoie de un declic. L-am trăit azi, în brațele unei fetițe de 6 ani, căreia îi multumesc. Ei și frățiorului ei, care a stat mult timp la mine în brațe. Și care îmi lua mâinile și îmi arăta că vrea să fie mângâiat pe spate...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu