Și eu sunt un părinte singur

Da, știu, azi e ziua poeziei. Suflet sensibil cum mă știți, vă aduc la cunoștință că astăzi este și ziua părinților singuri. Și asta mă sensibilizează mai mult decât poezia. Pentru că ȘI eu sunt un părinte singur. Sigur, am urechi care să mă asculte când am nevoie să fiu ascultată. Și am brațe în care să mă refugiez când simt că nu mai pot. Am oameni pe care mă pot baza la orice oră din zi și din noapte. Dar tot părinte singur sunt. Pentru că, într-un final, deciziile îmi aparțin. Și, uneori, deciziile astea trebuie luate în câteva minute. Și atunci urechile care mă ascultă și brațele care mă cuprind nu mai există. Existăm doar noi trei: eu și copiii mei.

Am căutat pe Google mai multe informații, mai ales cifre. Și m-a lovit o informație, citită chiar pe Wikipedia: că în România numărul familiilor monoparentale nu este cunoscut cu exactitate. La o primă căutare, nu am găsit nicio statistică mai recentă, dar poate că, mânată de emoție, am fost prea superficială în căutări. 

Conform unui studiu întocmit de Institutul Național de Statistică (despre care habar n-am când a fost întocmit), în România: 

- 84,5% din nucleele familiale monoparentale sunt de tipul "mame cu unul sau mai mulți copii", restul de 15.5% fiind "tați cu copii” 

- din totalul nucleelor familiale cu copii (4.260.609), nucleele monoparentale reprezint mai mult de o cincime (20,1%); 

- nucleele familiale monoparentale dețin 13,4% din totalul nucleelor familiale, fiind repartizate între mediile de rezidență diferențiat, 7,7% în mediul urban și 5,7% în mediul rural;

În spatele acestor cifre seci se ascunde câte o poveste, de cele mai multe ori tristă. Niciun cuplu, când pornește pe drumul vieții, nu ia în calcul varianta de a se transforma într-o familie monoparentală. Totuși, lucrul acesta se întâmplă, mai des decât am vrea, iar societatea încă ne privește cu retincență sau compasiune.

Una dintre conștientizările mele cele mai dureroase, din noua mea viață, a fost când am realizat, cu adevărat, că sunt un părinte singur. Nu a fost alegerea mea, tocmai de aceea mi-a fost foarte greu să-mi accept acest statut. Mi-a fost frică. Cred că a fost aspectul care m-a speriat cel mai tare în noul meu statut. Doi ani jumate mai târziu îmi este frică, în continuare. Mult mai puțin, dar frica tot există acolo, cuibărită adânc în sufletul meu. 

Diferența dintre cele două momente (cel de acum doi ani și jumătate și prezent) este că acum am învățat să conviețuiesc cu ea. Ne tolerăm și încercăm să ducem o viață pașnică împreună. Sigur, din când în când ea alege să depășească niște limite și intră cu bocancii în rutina mea zilnică, fără nicio invitație și fără niciun avertisment. Și atunci îmi vine să mă fac mică, mică, într-un colț. Aș vrea să fug undeva departe, să nu o mai simt. Uneori o fac, pentru scurt timp, după ce trece pericolul. Alteori îmi imaginez cum o împing la locul ei, cu toată forța. Există și o parte bună a conviețuirii noastre: existența ei în viața mea mă motivează să merg mai departe. Pur și simplu nu vreau să o las să mă învingă.

Acum, azi, nu îmi mai e greu să admit că sunt un părinte singur. Dar, ca să ajung aici, a fost o luptă pe care, cu mândrie, spun că am câștigat-o. Așa că, de ziua părinților singuri, îmi îndrept spatele și merg cu încredere înainte.