Am o ora şi-un sfert liberă. Ce să fac eu cu ora asta? Aş putea să calc, aşa încât Luca să nu mai fie nevoit să meargă mâine la şcoală cu o cămaşă necălcată, aşa cum a făcut azi din cauza unei mame neatente... Aş putea să fac ordine prin casă, sau cel puţin la Ilinca în dormitor, unde parcă a explodat o bombă. Sau aş putea să adun cojile de la mandarine care zac pe măsuţa din sufragerie şi ambalajele de la nişte bomboane de pom... Aş putea să spăl vasele... Aş putea să stau cu mâţa în braţe şi să mă uit la TV. Sau aş putea să stau pur şi simplu, să ascult cum în jurul meu nu se aude nimic... Aş putea să-mi trag sufletul după o zi ameţitoare, în care s-au întâmplat multe lucruri mărunte care, adunate, m-au scurs de vlagă...
Aş putea să dau uitării clipa în care Luca mi-a spus ca o să ia, credea el, o notă mare la olimpiada de mate. Oricum am dat-o uitării pentru că după 45 de minute m-a anunţat sec, având probabil lacrimi în ochi (n-aveam cum să le văd, dar le simţeam plutind în cei mai frumoşi ochi căprui pe care i-am vazut vreodată) că, de fapt, a transcris greşit una din probleme, aşa că o să ia o notă mică...
Aş putea să dau uitării multele telefoane primite de la Ilinca prin intermediul cărora am făcut teme la mate. Nici nu o să-mi mai amintesc mâine ca fata mea nu mai ştia astăzi ordinea operaţiilor la matematică, deşi ieri părea foarte sigură pe ea...
Musai să uit şi mesajele în care Luca mă ruga să-i duc tenişii la şcoală, că i-a uitat acasă. Ba avea sportul de la 5, ba de la 4, Ba puteam ajunge la el, ba nu mai puteam. Nu, n-am mai ajuns la şcoală... Oricum mă duc mai târziu la o şedinţă cu părinţii...
Aş putea să dau uitării şi faptul că Ilinca a ales să meargă la magazin să-şi ia ceva dulce, în loc să se organizeze şi să plece la timp la volei. Ca să nu mai fie nevoită să intre în panică, să se enerveze, să plângă şi să mi se vaite, tot la telefon... Ce ne făceam noi dacă nu inventau ăştia telefoanele?
Da, aş putea să uit toate astea, dar cumva, nu reuşesc. Nu reuşesc să dau uitării nici zecile de telefoane, nici cele 7 sms-uri de la Luca, nici agitaţia de la birou. Şi nu-i decât ora 5 după amiaza. Mai rezist până mă bag în pat deseară? Trebuie.
Cumva nu reuşesc să uit nici că sunt singură din nou, că omul meu s-a întors la ţara lui adoptivă, la muncă... Cumva nu reuşesc să ignor casa asta care pare atât de goală fără el, deşi e plină de doi copii şi-o pisică...
Sau, aş putea să mă gândesc la lucrurile frumoase care s-au întâmplat zilele astea. Despre unul mai ales am să povestesc într-o altă zi, azi nu am starea de spirit necesară, poate mâine...
Deci, ce să mai fac eu în ora asta liberă pe care o am?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu