Dragă Luca (4),

Nu mai ştiu a câta scrisoare este asta, dar nici că mai contează... Vroiam să-ţi mulţumesc pentru dimineţile noastre de sâmbătă, de-abia o aştept pe următoarea! Ştiu că simţi nevoia ca, din când în când, să-ţi petreci timp cu mine. Din păcate, agitaţia asta de zi cu zi ne împiedică să facem asta mai des. De multe ori trebuie să te mulţumeşti cu puţin, sunt zile în care te bucuri de mine doar în cele câteva de minute când stau alături de tine seara, la culcare. Când sunt atât de obosită, încât nu vreau nimic altceva decât să mă prăbuşesc în patul meu. Ştiu că e puţin, ştiu că ar trebui să pot mai mult. Ştiu că înţelegi, de multe ori îmi spui asta. Ştiu că de multe ori eşti recunoscător şi pentru puţinul ăsta... Mă simt vinovată că nu pot mai mult. Seara, când îmi fac bilanţul zilei, realizez că iară a trecut o zi în care am schimbat vorbe pe fugă, la telefon şi-atât. Creşti şi aş dori să opresc timpul în loc, să savurez cât pot eu de mult clipele astea în care încă mai vrei să stai cu mine...

Sâmbăta trecută, când ai spus că vrei să ieşi cu mine la alergat, am fost puţin surprinsă. Ţie nu-ţi place să alergi, tu alegi bucuros o carte în locul unei ore de sport. M-am bucurat să te văd alergând lângă mine, ascultându-mi sfaturile despre cum poţi face să alergi mai uşor. Te-am văzut obosind, te-am văzut gâfâind, te-am văzut perseverând. Am stat unul lângă celălalt, am primit cu bucurie încurajările şi laudele tale, m-am bucurat că am avut timp să povestim tot felul de lucruri, m-am bucurat de tine. M-ai luat pe nepregătite când ai întrebat despre bunicul tău pe care nu l-ai cunoscut niciodată. Am intrat cu inima strânsă în cimitir şi ţi-am arătat locul unde este îngropat. Şi am realizat că vorbim despre el prea rar, mi-e greu să fac asta pentru că nici eu nu l-am cunoscut niciodată. Poate că bunica Gabi şi tati ar trebui să-ţi povestească mai multe despre el... Dar, deşi nu l-am cunoscut, îi sunt recunoscătoare pentru omul pe care mi l-a dăruit şi pentru că ştiu că, de undeva, veghează asupra noastră. Te-am simţit fericit şi sunt convinsă că aşa ai fost pentru ora noastră petrecută împreună.

Sămbăta asta m-ai ales, din nou, pe mine. Ai preferat să munceşti cot la cot cu mine în bucătărie decât să-ţi pierzi vremea la TV sau să-ţi termini temele mai repede. Mi-a făcut plăcere să te am alături şi să am ajutor de nădejde la treabă. Să te aud spunându-mi că-ţi place să mă ajuţi.Tocmai de aceea, sunt nerăbdătoare să văd ce activităţi mai facem noi data viitoare când vom fi doar noi doi.

Eşti un copil minunat faţă de care uneori mă simt vinovată că nu mă pot ridica la înalţimea aşteptărilor tale. Sau poate că aşteptările astea sunt ale mele iar eu nu mă pot ridica la înalţimea lor. Pentru că meriţi mai mult din partea mea. Important e să ţii minte că o să fiu aici, lângă tine, orinde căte ori ai nevoie. Şi-am să las deoparte orice pentru a fi aici, pentru tine. Pentru că nicio îndatorire nu e mai importantă decât tine, decât sora ta, decât familia noastră. Şi-am să mă bucur de fiecare clipă petrecută alături de tine.

Cu recunoştinţă,
mama

A ce miroase "acasă"?

Astăzi "acasă" miroase a pâine prăjită şi cacao cu lapte, a copii cuminți şi liniştiți, a aşteptare şi a bucurie. Acasă mă simt bine, mă încarc de energie, îmi găsesc puterea de a continua şi bucuria de a trăi.

Positive thinking

Eu m-am trezit cam așa: ”N-am chef să mă trezesc, nu vreau să mă dau jos din pat, nu vreau azi la serviciu, NU NU NU!!!” - deși tipul ăsta de dimineață nu mi se potrivește, în general sunt activă dimineața, mă trezesc devreme, nu mă vait, sunt cu zâmbetul pe buze.

Ilinca s-a trezit cam așa: ”Mrrrrrrrrrrr. nu vreau să mă trezesc, nu vreau să deschid ochii, NU VREAU azi la școală, nu e drept că Luca mai doarme juma de oră, să-l trezim chiar acum și pe el. Pisăcăăăă, pleacăăă de aici!!!” - la ea e o atitudine matinală absolut obișnuită, ea e cam mereu așa.

Luca s-a trezit cam așa: ”Uraaaaaa, e vineri azi! Ultima zi lucrătoare din săptămână!!!” - POSITIVE THINKING, that's my boy! El e veșnic zâmbitor dimineața, chiar și în zilele de luni.

Tati, tu cum te-ai trezit azi?

Vreau

Îndată ce-l aud pe "vreau" prin casă, parcă simt nişte fiori de spaimă cum mă cuprind. De regula, "vreau" costă bani sau conține zahăr şi multe calorii. De-aia mă apucă teama când îl aud. Şi-l aud zilnic. De câteva ori pe zi. Astă seară am auzit următoarele:
- vreau nu-ştiu-ce carte (Ilinca)
- vreau ceva bun (amândoi)
- vreau un frățior (Luca)
- vreau o surioară (Ilinca)
- vreau nişte rățuşte de plastic pentru baie (Ilinca)

Patru dintre cele enumerate mai sus au fost rostite în mai puțin de 5 minute. Toate costă bani. Chiar şi frățiorul şi surioara. Doar una conține zahăr. Slavă Domnului că frățiori şi surioare nu se mai fabrică în familia Adamescu. Am rămas doar cu rățuştele şi cartea. Ilinca vrea chestii multe şi mărunte. Luca vrea mai puține chestii. Dar alea pe care le vrea costă măcar jumate din salariul meu. Pe măsură ce cresc, "vreau" costă mai mult. E direct proporțional cu vârsta.

Cine l-a inventat pe "vreau"???

12, panică, recunoștință

Dis-de-dimineață, în timp ce-mi savuram cafeaua la o oră tare matinală, m-a cuprins panica. La naiba, uitasem să cumpăr bomboanele pe care Luca urma să le ducă astăzi la școală, de ziua lui. La naiba, la naiba, la naiba!!! Aseară am umblat de nebună prin oraș, am avut grijă să cumpăr toate prostiile, mai puțin bomboanele copilului. Pe asta am rezolvat-o totuși, ducându-mă la ora 7 trecute fix la magazinul de lângă bloc. Dar panicile mele erau tot acolo, cuibărite în adâncul sufletului meu. Mi se învârteau prin cap o sumedenie de întrebări: când fac eu azi curățeinie? cand fac eu azi mâncare? când fac prăjitura comandată de sărbătorit? când o înscriu pe Ilinca la Palatul Copiilor? când mai ajung și la bancă? când fac și cumpărături? când o duc pe fi-mea la mall să-și cumpere papucii de casă sub formă de porci roz? când mai trec și pe la McD să văd ce fac Luca și colegii lui? când? când? când? De ce am atâtea lucruri de făcut? de ce sunt doar una singură? de ce? de ce? de ce?
Am plecat abătută și panicată spre serviciu. Am ajuns, am lăsat geanta, am fugit la piață. Pe drumul de întoarcere am observat biserica și am auzit slujba. Am intrat, am aprins o lumânare și brusc m-am liniștit. Tot ce am simțit a fost o mare recunoștință și o dorință de a mulțumi. Pentru ceea ce am. Am ieșit calmă și senină. Toate se vor aranja și o să apuc să fac astazi fix ccea ce e nevoie.

M-am simțit recunoscătoare pentru copilul de 12 ani care ne umple viețile de calm, de liniște, de seninătate și de răbdare. M-am simtțit recunoscătoare pentru zăpăcita de 9 ani, care e clovnul casei și e luminoasă ca un soare călduț de primăvara târzie. M-am simțit recunoscătoare pentru omul meu care deși departe, e atât de aproape de mine. Și pentru prietenii mei. Dar mai ales pentru copiii mei.

La mulți ani, copile! Să te bucuri de viață!

Biata mama

Aseară, pentru că Ilinca mea s-a arătat dispusă să mă ajute la treburi, am exploatat-o de-a dreptul. A pus ouă la fiert, a sortat rufe și a pus la spălat, a ajutat la făcut ordine, la pregătit pachetele pentru a doua zi, a pus vasele spălate la loc, a făcut ordine iară, treburi de-astea de îmi ocupă mie aproximativ două ore în fiecare seară.

După ce am alergat-o vreo oră, copila mea a tras următoarea concluzie:
- pfoaaaa, tare e greu să fii mămică!
A avut următoarea dilemă:
- mami, așa o să muncesc și eu când o să am familia mea?
Și a concluzionat, după ce i-am mulțumit pentru ajutor:
- sigur că te-am ajutat cu plăcere mami, tu nu mă ajuți pe mine așa de mult cu toate temele alea la matematică?