vineri, 2 octombrie 2015

12, panică, recunoștință

Dis-de-dimineață, în timp ce-mi savuram cafeaua la o oră tare matinală, m-a cuprins panica. La naiba, uitasem să cumpăr bomboanele pe care Luca urma să le ducă astăzi la școală, de ziua lui. La naiba, la naiba, la naiba!!! Aseară am umblat de nebună prin oraș, am avut grijă să cumpăr toate prostiile, mai puțin bomboanele copilului. Pe asta am rezolvat-o totuși, ducându-mă la ora 7 trecute fix la magazinul de lângă bloc. Dar panicile mele erau tot acolo, cuibărite în adâncul sufletului meu. Mi se învârteau prin cap o sumedenie de întrebări: când fac eu azi curățeinie? cand fac eu azi mâncare? când fac prăjitura comandată de sărbătorit? când o înscriu pe Ilinca la Palatul Copiilor? când mai ajung și la bancă? când fac și cumpărături? când o duc pe fi-mea la mall să-și cumpere papucii de casă sub formă de porci roz? când mai trec și pe la McD să văd ce fac Luca și colegii lui? când? când? când? De ce am atâtea lucruri de făcut? de ce sunt doar una singură? de ce? de ce? de ce?
Am plecat abătută și panicată spre serviciu. Am ajuns, am lăsat geanta, am fugit la piață. Pe drumul de întoarcere am observat biserica și am auzit slujba. Am intrat, am aprins o lumânare și brusc m-am liniștit. Tot ce am simțit a fost o mare recunoștință și o dorință de a mulțumi. Pentru ceea ce am. Am ieșit calmă și senină. Toate se vor aranja și o să apuc să fac astazi fix ccea ce e nevoie.

M-am simțit recunoscătoare pentru copilul de 12 ani care ne umple viețile de calm, de liniște, de seninătate și de răbdare. M-am simtțit recunoscătoare pentru zăpăcita de 9 ani, care e clovnul casei și e luminoasă ca un soare călduț de primăvara târzie. M-am simțit recunoscătoare pentru omul meu care deși departe, e atât de aproape de mine. Și pentru prietenii mei. Dar mai ales pentru copiii mei.

La mulți ani, copile! Să te bucuri de viață!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu