Jurnal de tabără

Ziua 1
Cu greu s-a desprins de mine. Până la Bacău m-a sunat într-una. După Bacău s-a prins că a plecat de acasă şi că e de capul ei. Conversaţiile au fost scurte. Câte un raport şi-atât. Sms-uri de tipul:
"Cf?"
"Bn. Tu?"
"Bn"

Ziua 2
E mişto în tabără. Se fac chestii multe şi variate, e distracţie. Îi place în tabără, nu vrea acasă. Nu îi e dor de mine.

Ziua 3
Entuziasmul scade vertiginos. Telefoanele sunt dese. Vine seara. Încep văicărelile de genul "mi-e rău, mă doar capul, mă doare burta".
Creşte tensiunea.
"Dacă mă simt rău şi mâine o să vreau să plec acasă, ok?"
Încerc să îi explic că poate să vrea acasă, doar că o să vină tot sâmbătă, cu toată lumea, eu n-am de gând să zbor 400 de km doar să o aduc pe ea acasă. Ea e perseverentă:
"Ba nu, dacă îmi este rău, vin mâine"
"Cu ce vii?"
"Ăăăăăă..... Nu ştiu!"

Ziua 4
"Bună dimineaţa, iubita mea! Cum ai dormit? Cum Te simţi? Mă suni când te trezeşti?"
Ziua trece printre văicăreli şi bocete. O doare burta. Se simte rău.
Încerc orice variantă. Orice argument de-al meu e urmat de un contra-argument de-al ei. Vrea acasă pentru că eu sunt bună şi răbdătoare, pentru că eu o ascult. Nu, nu se poate uita la televizor, acolo sunt filme cu mame şi copiii şi ei i se face şi mai dor de mine. Nu, ea nu mai pleacă niciodată de acasă, nici măcar în cantonament, dacă o să o ia doamna antrenoare. Nu poate să iasă afară pentru că e muzica prea tare şi pe ea o deranjează.
Încerc nişte explicaţii de genul:
"A fost o experienţă care trebuia trăită. E alegerea ta dacă vrei să fii supărată sau să te bucuri de zilele astea"
"Înţeleg că nu ţi-e uşor, dar mai ai trei zile şi vii acasă"
Ziua se încheie cam aşa:
"Nu mai vreau în tabără în viaţa mea! Data viitoare să mă întrebaţi! E cel mai naşpa lucru. Dacă nu mă întrebaţi, eu nu mai merg, ok? Să nu mă suni!!!"

Ziua 4
Vorbim mult. Nu mai boceşte. Dar nu e nici fericită. E resemnată, Pe seară vorbim 27 de min la telefon. Povestim multe, îi spun că plecăm la mare. Ne facem planuri. Vorbim şi iar vorbim.
Schimbăm sms-uri:
"Mami, hai să mai vorbim!"
"Cu drag aş mai vorbi cu tine, dar trebuie să dorm şi eu. Vorbim mai mult mâine seară, bine?"
"Ok. Promite!"
"Promit! Pe cuvântul meu de mamă! Şi tu promite-mi că nu mai plângi şi nu mai vomiţi şi o să ai grijă de tine. Te iubesc!"
"Bine! La faza cu plânsul nu promit nimic! :)"

Ziua 5
Trece cu nişte diaree şi vomă şi medicamente. Nu mai plânge. Dar nu e nici vioaie. O să supravieţuiască.

Ziua 6
Începe să răsune un glăscior fericit în urechile mele. Mă sună de foooarte multe ori. Îmi povesteşte despre excursie. Despre plimbarea cu Mocăniţa. Despre muzeu. Despre ce cadouri a cumpărat pentru Luca. Şi pentru mine. Nu, nu vreau să aud despre al meu, vreau să fie o surpriză. La cină a mâcat o clătită. Şi ce dacă o s-o doară burta? Clătita a fost bună. E cu copiii afară. Nu mai stă singură în cameră. Oare începe să-i placă în tabără? Şi-a găsit toţi pantalonii scurţi pe care îi rătăcise. Mâine ne vedem!

Ziua 7 si ultima
Incepe cu un telefon la 7 jumate.
"Mami, ce faci?"
"Dormeam pana m-ai sunat tu"
La ora 9 deja vorbeam a treia oara. De pe la 12 am incetat sa mai numar telefoanele ei.
La 2 jumate suspina ca si-a pierdut un pantof. Hai ca mai pot. Mai e putin pana vine. Numar orele. Numar minutele. Cred ca si ea.
Ultimul telefon: am trecut de Ramnicu Sarat!
A venit. M-a strans in brate si i-au dat lacrimile. De dor. E mai mare. E mai frumoasa. Vorbeste la fel de mult. I-a fost pofta de parizer. Si de tableta. I-a placut in tabara. Se mai duce peste 2 ani.