O zi, o limonadă, un băiat

Am avut o zi cam grea. Apăsătoare. De vreo două ori am vrut să mă ascund şi să stau pitită undeva, ca un struţ. Dar nu s-a putut. A trebuit să supravieţuiesc, să găsesc puterea să mă ridic şi să merg mai departe. A fost o zi în care am realizat că tata îmbătrâneşte şi are nevoie de mine. A fost o zi când mi-am dorit să pot ajuta mai mulţi oameni, dar am realizat că şi eu sunt doar un om. A fost o zi când mi-am pierdut cumpătul şi răbdarea şi mi-a venit să plâng. Dar, cumva, am reuşit să zâmbesc. A fost o zi în care mi-a fost tare dor de copiii mei. Gândul la ei m-a ajutat să supravieţuiesc. Am zburat spre casă, am lăsat treaba neterminată la serviciu şi-am gonit către el. De-abia am avut răbdare să cumpăr 3 chestii de la 2 magazine. Şi am ajuns acasă. Acasă mă aştepta răbdător el, băieţelul meu (oare cât mă mai lasă să-i spun băieţelul meu?). L-am strâns în braţe şi l-am ascultat povestind diverse. M-am bucurat să-l văd, să-l ascult, să-l simt şi să-l miros. Cu toata fiinţa mea. Şi el mi-a întins vesel o limonadă, scuzându-se că nu a ştiut unde este menta. O limonadă doar pentru mine. Repede, repede, am dat nişte telefoane obligatorii, repede repede am trimis un mail, repede repede am pregătit cina, dorindu-mi doar să vină şi clipa asta. În care stăm unul lângă celălalt pe canapea, lipiţi unul de altul. El îmi pune muzică pe youtube, iar eu scriu pe blog. Încep să simt cum mă cuprinde calmul lui. Încep să mă liniştesc. Încep să respir şi să-mi trăiesc ziua. Şi să mă găndesc la ziua de mâine, când o să pot să o strâng în braţe şi pe ea. Mi-e tare dor de ea, de veselia ei, de fiţele ei, de nemultumirile ei, de glumele ei, de ea.