3 săptămâni

Dragul meu,

Să dea naiba dacă știu cum am putut respira 3 săptămâni. 21 de zile. 504 ore. N-a fost deloc ușor, am avut multă treabă. Să te aducem acasă. Să te conducem pe ultimul drum. Să plângem mult și să râdem mult. Să facem haz de necaz și glume macabre, așa cum ne-ai învățat tu. Să facem prima vizită la cimtir. Și a doua. Să gătesc o varză pentru tine, să am ce împărți la biserică. Să anulez bilete de avion. Să caut prin hârtiile tale. Să-ți despachetez lucrurile. Să umblu în portofelul tău. Să-ți simt mirosul hainelor. Și al parfumurilor. Să plâng. Să suflu tone de muci. Să-mi admir cearcănele în oglindă. Să am coșmaruri. Să te visez frumos. Să te simt câteodată pe lângă mine. Să mă rog pentru sufletul tău.

Fiecare dintre aceste acțiuni mi-a bucățit sufletul puțin câte puțin. Și totuși fiecare dintre cele de mai sus m-a făcut să mă simt mai puternică. Oare cum e posibil să mă simt atât de rău și totuși atât de puternică? Simt depresia cum îmi dă târcoale. Cum se insinuează în sufletul meu încetul cu încetul. O las să mă cuprindă, apoi pe măsură ce plâng, o simt cum se îndepărtează. Și apoi o iau de la început. Știi ce le-am spus fetelor la birou azi? Că o să mă fac bine. Știu eu că o să mă fac bine, dar am nevoie de timp. Nu știu de cât timp voi avea nevoie, dar nu contează, nu mă grăbesc niciunde.

Să știi că am avut puterea să mă și bucur puțin. De revederea cu prietenii noștri. De îmbrățisările lui Luca. De un masaj primit cadou de la Costi. Jumătate din timp am plâns, să știi. În jumătatea cealaltă chiar am reușit să mă simt normală și oarecum relaxată. Să înot câteva ture la ștrand. Să merg o dată la sală. Să le fac un cadou anticipat de Crăciun Simonei și lui Costi. Să știi că le-am dăruit două bilete la concertul Pink Martini de pe 1 decembrie. Sunt convinsă că te-ai fi bucurat să mă vezi făcând asta. Îți plăcea mult să ne bucuri pe noi, oamenii dragi din viața ta.

În ciuda faptului că am în permanență o gheară în suflet, am reușit să și zâmbesc, pe alocuri. Uneori îmi imaginez cum adun cioburile sufletului meu de pe jos și încerc să reconstruiesc ceva ce-a fost cândva. Pur și simplu mă trezesc peticind suflete. Nu doar pe al meu, ci și pe ale copiilor noștri și pe ale prietenilor noștri. Altă dată îi văd și îi simt pe ceilați cum încearcă să-mi peticească sufletul. Uneori reușesc. Fiindcă știi bine că am oameni grozavi în jur. Am știut în viața asta să ne alegem prietenii și să-i ținem aproape de noi.

Într-o seară mi-a povestit Ilinca un coșmar al ei. Coșmarurile mele le pot duce. Dar pe ale ei cu greu le duc. Nu am știu cum să o încurajez la telefon, i-am spus doar că peste două seri o să vină acasă și o să plângem în voie amândouă. Astă seară ajunge acasă, draga de ea, după 11 zile. A plecat un copil, se întoarce aproape un adult. Îi e dor de mine, de Luca, de Moro. Dar cel mai mult îi e dor de tine. Dorul asta nu știu să i-l alin. Pot doar să o țin în brațe și să plâng împreună cu ea.

Mă impresionează Luca, cum poate el să îți poarte lucrurile și să umble în șifonierul tău, eu nu am găsit încă puterea de a face asta. L-a izbit momentul când a fost la cimitir. Chiar mi-a zis că a venit acasă după aceea și o vreme a lovit cu furie în sacul de box. A fost la Raluca, au stat mult de vorbă. Apoi am stat și eu de vorbă cu el, atât cât mi-a permis. Acum de-abia așteaptă să plece miercuri de acasă, la Laura și la Marius. E nerăbdător să respire și alt aer, decât ăsta greu de acasă. Îl cred și îl înțeleg. Și au de-abia aștept să plecăm, chiar dacă vom fi 3 și nu 4. Cu 3 ăsta mai avem mult până ne obișnuim. Poate că nu o să ne obișnuim niciodată, cine știe?

Azi e ziua lui tata. E prima oară după extrem de mulți ani când nu ne petrem ziua asta cu el. Pur și simplu nu pot. E prea devreme să mă simt în stare să sărbătoresc ceva. Vin îndată ziua mea și a Ilincăi. Stai liniștit, mi-am luat singură cadou, așa cum am făcut mai mereu. Anul ăsta o bicicletă. Să îl pot însoți pe Luca la câte o plimbare cu bicicletele prin oraș. Ilinca și-a primit cadoul de ziua ei de la tine, acum o lună. Sigur nu mai vrea altul... Cum ai știu tu să ai grijă de cadourile copiilor de anul acesta. La anul mă ocup eu, nu-ți face griji. Chiar știu ce o să vreau la anul cadou de ziua mea: un tatuaj cu un flamingo. Roz. Sunt absolut sigură că știi și de ce. E secretul nostru și al celor apropiați nouă. Ilinca a zis că sunt cea mai cool mamă, dacă îmi fac și tatuaj. Luca a părut ușor dezgustat, a zis că nu înțelege de ce oamenii se tatuează. Dar e alegerea mea. Vreau să trăeisc în continuare fără regrete. Să-mi fac mici bucurii care îmi ajută sufletul să zâmbească din nou. Să îi bucur câte puțin și pe ceilalți din jurul meu.

Simt că la capătul acestui tunel în care ne aflăm cu toții acum există o luminiță. Nu o văd încă, dar știu că pâlpâie firav undeva și mai știu că o să ajungem să o și vedem la un moment dat.

Cu dor și cu iubire,
ceilalți trei Adamești