Mi se pare că fiecare zi este, de fapt, o plimbare într-un carusel. Acum sunt sus, acum sunt jos. Râd si în urmatoarea secundă mi-s ochii plini de lacrimi. De dor. De durere. De frustrare. În fiecare zi scriu scrisori în gând. As vrea sa le aștern pe toate aici. Nu reusesc. Uneori nici nu vreau. Vreau sa rămână doar ale mele. Le tin aproape de sufletul meu si atât. De sufletul meu ciuntit. Am senzatia, uneori, ca merg pe un fir subțire de ață. E suficient sa sufle cineva mai tare pe lângă mine, mă clatin și cad. Cumva, reusesc sa mă ridic. Mă scutur si pornesc mai departe. Merg mai departe. Mergem mai departe. Noi trei mergem mai departe.
Stau pe malul mării, departe de lume, ascult valurile si încerc să înțeleg unde s-a dus bucuria reîntâlnirii mele cu marea. Marea mea iubită. Cu cât dor si drag alergam an de an către ea! Azi nu. Azi, niciunul dintre noi nu s-a mai grăbit să vină să o vadă. De fapt, azi dupa amiaza doar eu am venit sa o vad, ei doi au ales să nu vină. Sunt oameni, au dreptul să aleagă. Mereu le dau posibilitatea sa o faca. Fiindcă îi iubesc si îi respect in aceeași masura.
Drumul de azi mi-a fost greu, cu oftaturi dese, gânduri multe si o gheara in suflet. Am trecut printre eoliene, am sters lacrimi siroaie de pe obraji si am continuat să conduc. Am refuzat să mă opresc din condus. Refuz sa ma opresc, merg înainte, e singura directie buna.
Si totusi deseară, la culcare, am sa adorm cu chipul lui Luca in fata ochilor. Plimbarea cu vaporasul către Sulina i-a adus atat de multa fericire pe chip cum demult nu mi-a mai fost dat sa vad. Azi, fiul meu a fost fericit. Ilinca mi-a șoptit că nu-și aduce aminte cand l-a vazut ultima oară atât de fericit.
Mâine e ziua mea. Nu simt nevoia sa o serbez nicicum. Am dreptul să aleg să nu o serbez. De-abia, de-abia am primit un cadou de la oamenii mei dragi. Un portofel roz, care sa-mi amintească de lumea mea roz in care obisnuiam sa traiesc. Poate ca, într-o zi, lumea mea va fi roz din nou...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu