Pe Sf. Valentin
nu l-am sărbătorit nici anul ăsta. Nu l-am sărbătorit în niciun an, de fapt.
Asta este, pierderea mea, ar zice unii. În schimb, am alergat ca de obicei. Am
ajuns acasă pe la 4 jumate, as usual, am gătit repede un spanac, la 5 jumate
m-am dus să-l recuperez pe Luk de la înot. Aici s-a produs un declick în lumea
mea unde merge totul aşa cum îmi planific J
Pentru că fix
când mă grăbeam eu mai tare, m-am trezit că nu mai pot pleca cu maşina din
parcare deoarece un domn prost intenţionat, desigur, m-a blocat cu maşina lui,
în dreptul unui bloc unde nu-i cunosc pe locatari, fiind altul decât al meu. Aşa-mi
trebuie, dacă parchez prin parcărilor blocurilor vecine, nu? Am pierdut 10
minute până am reuşit să pornesc spre Luk, timp în care Ilinca asculta muzică
pe MP3 player, lălăia cu voce tare toate melodiile pe care le auzea şi-mi
explica, zbierând din cauza căştilor, că se va schimba vremea deoarece umblă
multe ciori pe cer J Iar eu făceam spume că nu dau de ăla
de-mi blocase maşina mea prăpădită şi nespălată cu un ditamai jeep-ul de care
era tare mândru, aveam să constat mai târziu când a venit să-şi mute maşina.
L-am recuperat pe
Luk cel fericit că se bălăcise vreo ora la bazin şi în maşină am hotărât să mă
opresc pe la prietena mea Florina să-l tundă puţin pe băieţel, pentru ca i s-a
spus la şcoală că e netuns şi că trebuie să se tundă!? Am stat la
dumneaei vreo jumătate de oră, apoi am pornit fuguţa spre casă pentru că era
târziu, trebuia să facem duş, să mâncăm, să facem teme şi să ne culcăm, toate
în maxim 2 ore J.
Deja eram cam fleoşcăiţi de oboseală cu toţii, dacă mai pun
la socoteală şi faptul că Florina stă la etajul 4 şi nu are lift… Încărcată cu
bagaje, ghiozdan, rucsac cu papuci de plastic, slip ud şi ochelari de înot, nu
ştiu cum naiba am făcut, că am scăpat cumva cheia de la maşină pe jos, după ce
ne urcasem deja în maşină dar nu apucasem să trag şi uşa după mine. Pam – pam.
Becul se tot stingea, eu îs mai chioară aşa de felul meu,
lanternă nu aveam, fi-mea lălăia / fredona / zbiera din cauza căştilor, Luk se
văita de foame, eu nu găseam cheia. În parcare întuneric beznă, afară la fel,
deja îmi venea să-mi iau câmpii. M-am răcorit zbierând puţin la Ilinca. Nu
pentru că mă supărase ci pentru că nu auzea din cauza căştilor. A oprit într-un
final muzica din căşti şi s-a lămurit şi ea de ce nu mai plecăm.
Stând eu aşa descumpănită şi deznădăjduită şi uitându-mă în
gol, mi-a picat fisaaaaaaaa: sigur cheia a zburat cumva în afara maşinii, clar.
Aşa că am extins aria căutărilor şi în afara maşinii. După alte cinci minute, am
pescuit cheia dintr-o baltă sau mocirlă, nu m-am prins ce era, la o distanţă de
vre-un metru de maşină.
Şi-am încălecat fericiţi pe-o şa şi-am ajuns cu bine acasă J
Mi-am încheiat glorios ziua ce aceleaşi cuvinte de care cred că s-a plictisit
şi Doamne – Doamne să le audă din partea mea: “Mulţumesc, Doamne, că m-ai ajutat să supravieţuiesc şi azi” J
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu